Mar 14, 2015

Posted by in Varia

Marius VASILEANU – Sandu Tudor, necunoscut

Este un lucru comun acela că pe măsură ce înaintăm în timp, presupunând că ne păstrăm bunul simţ şi  obiectivitatea ştiinţifică în afara oricăror interese conjuncturale, imaginea asupra trecutului devine din ce în ce mai clară. Cel puţin în această etapă istorică, tabloul asupra personalităţilor emblematice ale legendarei mişcări Rugul Aprins pornite în anii ’40 la Mănăstirea Antim (Bucureşti) este încă prea confuz. Descoperim însă elemente şi informaţii care ne ajută să pătrundem dincolo de legendă.

Cazul fondatorului mişcării, poetul şi jurnalistul Sandu Tudor, este cel mai bun exemplu – tocmai prin prea multele inexactiţi şi mitologii pe care le-a generat, unele de-a dreptul ridicole. Temperamentul său vulcanic, stilul adesea polemic pe care-l practica atât în particular, cât şi în articolele sale publicate în special în ziarul „Credinţa”,a generat în ochii multora un personaj plin de contradicţii. Poate că aşa şi era până la un punct. Este timpul însă să-l cunoaştem mai limpede, mai aproape de adevăr.

Iată de ce, după doi ani de la momentul descoperirii, chiar dacă am mai amintit în diverse împrejurări publice, inclusiv în anul 2013, la simpozionul desfăşurat an de an, deja, la Piatra Neamţ, în memoria Pr. Daniil Sandu Tudor, publicăm astăzi scrisoarea de mai jos. Este vorba despre o scrisoare de despărţire pe care Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor fiind pseudonimul literar folosit întreaga viaţă) o trimite primei sale soţii, Virginia Gheorghiu (Teodorescu).

Erau căsătoriţi deja din anul 1925, iar divorţul dintre cei doi urma să se pronunţe în 1933, chiar dacă scrisoarea de faţă este datată 1931. Virginia Gheorghiu poate deveni ea însăşi un personaj de roman. Se născuse în anul 1898 în Azuga, fiica mijlocie a unui ceferist, într-o familie cu trei fete şi trei băieţi. A urmat studiile universitare în Bucureşti, absolvind în anul 1930 Facultatea de Filosofie şi Litere. Înainte de Sandu Tudor mai fusese căsătorită o dată, timp de un an, cu un avocat  din Ploieşti.

Conform informaţiilor primite de la familie, şi aici suntem datori cu mulţumiri doamnei arhitect Rodica Luca, Viginia Gheorghiu nu s-a mai căsătorit după despărţirea de Sandu Tudor. A fost angajată la Institutul Naţional de Export (1930-1935), la Ministerul Industriei şi Comerţului (1935-1938), la Ministerul Economiei Naţionale (1939-1942), la Ministerul Afacerilor Străine (1942-1945), la Ministerul Industriei şi Comerţului (1945-1946). Fiind angajată la Externe, începând din septembrie 1943, în plin război, Virginia Gheorghiu este detaşată la Madrid şi, ulterior, la ambasada noastră de la Roma. Cert este că nu se mai întoarce în ţară decât mult mai târziu.

După încheierea războiului şi decizia de a nu reveni în România, are diverse joburi. Virginia Gheorghiu îl cunoaşte la un moment dat pe mult mai tânărul George Ciorănescu (1918-1993) căruia îi devine secretară la Fundaţia Regală Universitară Carol I. Din documetele fundaţiei publicate de istoricul Matei Cazacu (vezi „George Ciorănescu şi exilul românesc: documente din Arhiva Fundaţiei Regale Universitare Carol I”, Ed. Institutului  Cultural Român, 2007), reiese că relaţia dintre Virginia Gheorghiu şi George Ciorănescu era mai mult decât profesională. Virginia Gheorghiu a avut un angajament şi la Radio Europa Liberă, ca traducător sau, în orice caz, în compartimentul tehnic. La fundaţie, Virginia Gheorghiu este în legătură cu toţi marii exilaţi din România, o dovedeşte bogata corespondenţă publicată de Matei Cazacu (inclusiv scrisorile secretarei). Brusc şi greu de explicat – generând oarece întrebări –, Virginia Gheorghiu revine în România în anul 1965, unde îşi redobândeşte toate drepturile. Poate că era, într-adevăr, foarte singură în exil şi şi-a dorit să-şi petreacă ultimii ani alături de familie. Va mai trăi până la 90 de ani.

Aşa cum o arată şi splendidele fotografii de epocă, Virginia Gheorghiu era o femeie frumoasă, cochetă distinsă. Fără îndoială că şi prin Sandu Tudor intrase în legătură cu bună parte din intelectualii anilor interbelici. Întâlnirile pe care acesta le avea cu scriitori şi poeţi binecunoscuţi aveau s-o îmbogăţească lăuntric şi pe Virginia Gheorgiu (cercetările noastre ne îndreptăţesc să credem că a şi publicat, sporadic, câteva poezii – temă pe care o vom relua cu altă ocazie, poate). Indiferent de modul în care a decurs şi s-a finalizat relaţia şi căsnicia dintre cei doi, în documentele sale private Virginia Gheorghiu a păstrat două poezii scrise de Sandu Tudor, între care cunoscuta poezie care-l reprezenta destul de bine pe autor, intitulată „Stih hun”…

Revenim la Sandu Tudor, care ni se dezvăluie de această dată într-o lumină cu totul aparte prin această scrisoare. Fără îndoială că rândurile de faţă trebuie citite contextual, cum grano salis, cu atât mai apăsat cu cât un bărbat rosteşte multe cuvinte preţioase unei femei frumoase.

Înainte de toate găsim confirmarea că avem de-a face cu un om frământat de căutarea creştină încă din fragedă tinereţe:  „În ceea ce mă priveşte, din copilărie eu am înţeles că rostul meu e să slujesc în chip viu, pe deplin, Adevărul cel viu şi deplin, care cu un cuvânt învechit se zice D-zeu. Dar L-am trădat.”

Mai observăm apoi, stilul în care sunt scrise aceste pagini, un stil profund impregnat de efortul unei vieţi creştine. Suntem în anul 1931, Sandu Tudor, care debutase în volum în 1925 cu „Comornic”, fost colaborator la „Gândirea”, scrisese deja încă din anul 1927 un acatist închinat Sf. Dimitrie Basarabov, pentru care a primit elogii din partea Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe şi aprobarea (binecuvântarea) de publicare, iar în anul 1929 făcuse o călătorie la Sf. Munte Athos, unde fusese introdus în tainele isihasmului. Aşadar căutarea sa se precipită. Avea să întemeieze Rugul Aprins abia în 1945, la Mănăstirea Antim, unde se retrăsese ca frate. Avea să fie tuns în monahism în 1948.

Mai întrezărim în scrisoarea de faţă, pe lângă atitudinea creştină, o anume delicateţe. O vom reîntâlni descrisă de Alexandru Mironescu – cu referire directă la comportamentul Pr. Daniil, cel care avea să moară, precum un martir, în închisoarea de la Aiud, în 1962. Dar acelaşi chip delicat, înţelept chiar, în pofida unor reflexe nonconformiste, este descris şi de ucenicii Pr. Daniil de la Schitul Rarău…

Iată de ce ar merita temperate vorbele aspre la adresa lui Sandu Tudor, nu pentru că (cel puţin) unele n-ar porni de la fapte reale, ori, altele, – în mod cert – sunt pur şi simplu invenţii ale numeroşilor duşmani pe care şi i-a făcut de-a lungul timpului. Înainte de toate însă, avem  în faţă tabloul unui om foarte viu, cu suişuri şi coborâşuri, fireşti, a cărui stea întru Hristos pe care a urmat-o stăruitor încă din copilărie abia a răsărit…

 

 

Scrisoarea lui Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu) către soţia sa, Virginia Teododorescu (Gheorghiu)

 

 

8/3/931

Vergi,

 

Laturei tale cele bune pe care am cunoscut-o cândva mă adresez. Să mă asculţi cu toată pacea sufletească în acest ultim răgaz al despărţirii.

Multe păcate am purtat în noi de am ajuns la acest fel de rezultat. Unele greşeli eu mi le cunosc, altele, din pricina nedesăvârşirii, nu. A venit însă vremea să-mi iau asupra mea totul. Nu caut prin aceasta să fac să sune vreo coardă a sentimentalismului. Nu. E ceva cinstit şi hotărât care mă face să-ţi scriu. Toate valurile de miraj s’au sfâşiat. Toate sunt aşa cum sunt şi le recunosc ca atare. În ceea ce mă priveşte, din copilărie eu am înţeles că rostul meu e să slujesc în chip viu, pe deplin, Adevărul cel viu şi deplin, care cu un cuvânt învechit se zice D-zeu. Dar L’am trădat. Când m’am întâlnit cu tine semne şi împrejurări îmi arătau că trebui să merg să-L slujesc pe El. Dar din nou am trădat. M’am recules însă atunci şi am încercat să fac din legătura noastră, care era pornită dintr’o greşală iniţială, dintr’o poftă trupească, să fac tot o slujire a Lui. Drumul însă era greşit, cuprindea în sămânţa lui păcatul, iară eu am fost prea om, prea slab, prea păcătos. Tu nu mi-ai înţeles zbuciumul. Am fost «cel care vorbeşte prea mult din cărţi». (Parcă ar fi fost vreun păcat aceasta.) Azi, după şase ani, mă ridic din nou, mă scutur. Auz sunând un ceas nou. Poate e cea mai mare răspântie a vieţii mele. Îmi bate un ceas grav de deşteptare deplină. Trezit, văd limpede în faţă, îmi dau seama ce am făcut, ştiu precis, mai bine ca oricând, ce trebui să fac.

Mă simt dator să-ţi repet toate aceste, să te fac să înţelegi un lucru esenţial care şi pe tine te priveşte. Întâlnirea şi zvârcolirea cea de şase ani îndeolaltă este o realitate crudă care stă între noi. Ai cunoscut în toată această vreme, în clipele cele mai intime, care era năzuinţa mea cea adevărată: voiam să-L slujesc. ?i sufeream, şi sufereai. Această suferinţă nu trebui socotită ca un blestem.

Aşa ne-a fost dat să privim lucrurile mai adânc. Toate în viaţa mai au şi un înţeles ascuns. Azi pentru mine acest înţeles se descopere. Iau totul ca o pricină de ispăşire. Aşa ar trebui să o faci şi tu. Mulţămesc lui D-zeu că m’a adus să înţeleg ceea ce înţeleg acum. Am fost un bici de chin pentru tine, cum spui, precum şi tu mi-ai fost mie bici de chin. Drumurile noastre s’au despărţit, fără voia noastră, aşa cum s’au întâlnit fără voia noastră. Nu vom mai suferi unul din pricina altuia. Să ne ridicăm deci mai presus de noi din clipa aceasta, mai presus de mândria rănită. Adevărul spune: să iertăm de şaptezeci de ori câte şapte. Să ne iertăm unul pe altul de tot răul.

Plec hotărât în fundul sufletului, eu, nebunul, «boul mistic», să mă împac cu Adevărul cel viu, cu D-zeu. Nu e niciodată prea târziu. Voi primi toate umilinţele ca un semn al iubirii Lui. Azi am un semn limpede şi curat care mă îndreptăţeşte să cred că şi-a adus aminte de mine, pentru puţina credinţă pe care totdeauna I-am păstrat-o chiar în clipele mele de rătăcire.

El mi-a întins mâna în chip vădit şi îmi arată o cale fără greş. M’am hotărât să împlinesc această veche chemare, m’am hotărât să mă fac cum trebuie slujitorul Lui. Căsătorit cu tine nu puteam să fac acest lucru. ?tii de ce. Azi, peste răul dintre noi, îndrăznesc să nădăjduiesc un bine pentru alţii.

Ca să fiu însă cu totul slobod faţă de cele ce va trebui să fac e nevoie să pui pace între mine şi ceilalţi, între mine şi tine. Îţi cer cinstit şi simplu iertare pentru tot ce ţi-am greşit, pentru tot ce te-am făcut să înduri, pentru tot ce te-am îndurerat. E la libera ta voie să o faci sau nu.

Cât mă priveşte pe mine, fără a face vreo frază frumoasă şi goală, îţi mulţămesc pentru tot binele şi răul. Îţi mulţămesc mai ales pentru tot răul (ştiu că în mare parte nu ai voit să-l faci şi nu ştiai cât îl făceai). Îţi mulţămesc şi pentru tot răul pe care îl mai poţi să mi-l faci. Dumnezeu să-ţi dea pacea sufletului de care ai atâta nevoie.

Sandu

 

P.S. Aceste rânduri, cele din urmă, sunt numai pentru tine, nu şi pentru prietenia indiscretă care îţi voieşte atât de mult binele.

Revista indexata EBSCO