Mar 14, 2015

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – Ordine și revoluție

Adevărul stă mereu în formulele, sau actele, contestării şi nu în structurile unor construcţii identice ideatice, finite, complete, aparent durabile. Ştim că legea este ceea ce ajunge să creeze păcatul, iar mîntuirea, transcenderea unei lumi a erorii şi păcatului, este oferită de har şi iubire. Adevăratele virtuţi sînt credinţa, speranţa şi iubirea. Iisus spune: „Eu sînt  calea, adevărul şi viaţa”. Calea conduce la adevăr, adevărul este suportul şi axul central al existenţei, iar existenţa este inconceptibilă în absenţa vieţii. Căutăm adevărul în sistemele filozofice, politice, juridice, în teoriile ştiinţifice dedicate integrării cunoştinţelor obţinute metodic, empiric, experimental, raţional; durata persistenţei acestora în conştiinţa colectivă, la limită în conştiinţe şi în modul de gîndire acceptat de umanitate, în ansamblul acesteia, este departe de a fi veşnic, atîta vreme cît cunoaşterea pe care o conţin şi integrează priveşte realităţile efective ale lumii – o demonstraţie matematică poate fie etern valabilă, precum aceea, genial, datorată lui Pitagora privind infinitatea şirului numerelor prime, dar tot ceea ce priveşte lumea, în calitate de lume reală, fiinţare a vizibilului şi invizibilului, este cunoaştere apărută spre a participa la faptul care, născut fiind, este făcut să dispară. Aristotel scria asupra subiectului o carte care avea să intre în istorie în traducerea latină: „De generatione et coruptione”. T.S. Eliot avea să consemneze fragilitatea relaţiei noastre cu adevărul în versul său, de o înaltă perfecţiune: „unde este viaţa pe care am pierdut-o în cunoaştere, unde este cunoaşterea pe care a pierdut-o informîndu-ne?”.

Conectarea noastră la adevăr este deficitară pentru că adevărul este adevăr şi acesta nu se integrează capacităţii cognitive a universului uman, sau pentru motive mai subtile, din care derivă, decurg secundar, problemele existenţei umane?

Am putea să identificăm tendinţa către dezordine drept una dintre orientările inextricabil asociate condiţiei umane? Incontestabil, da! În măsura în care acest lucru, această afirmaţie, răspunde pozitiv la ultima întrebare pusă aici este dovedită, constatabilă în urmărirea procesului istoric, dacă nu şi indubitabil verificată, ori demonstrată, multe dintre evenimentele proprii evoluţiei umanităţii – nu doar în condiţii de primitivism, preistoric, debut al civilizaţiilor, ci în plină instituire a existenţei sociale civilizate – şi-ar găsi explicaţii care, în prezent lipsesc.

Este calitatea omenească, sau ordinea, capacitatea, puterea de sacrificiu, distincţia comportamentului etic, valori recunoscute şi  respectate? În Grecia clasică, în timpul Războaielor Medice, Aristide este, în Atena, şeful partidului aristocratic fiind însă el însuşi, om considerat uimitor de sărac, deşi membru al unei familii de o aleasă nobleţe a cetăţii. Se distinge în bătălia, împotriva perşilor, de la Maraton; ulterior este totuşi exilat, ostracizat, sub influenţa  exercitată în Adunarea Poporului, de adversarul său politic Temistocle. La cea  de a doua invazie persană este, însă rechemat în Atena şi luptă la Salamina cu deplină fidelitate, patriotic, sub comanda, tocmai, a lui Temistocle. La Plateea, în ultima luptă decisivă a războaielor cu perşii, conducerea îi revine lui Aristide care obţine a treia mare victorie împotriva puternicului imperiu asiatic. Privind expulzarea lui din oraşul său, din republica pe care o servea cu un devotament absolut, fiind supranumit de concetăţeni „cel Just”, se relatează ca scenă infinit reprezentativă pentru spiritul democraţiei acelei vremi şi democraţiilor în general. Conform legii ateniene, la întrunirea Adunării Poporului se vota ostracizarea eventuală  a oricărui cetăţean. Fiecare dintre participanţi  scrijelea pe o scoică, mai curînd pe un ciob de ceramică, numele celui ce urma să fie îndepărtat din oraşul, mai exact statul, atenian; nu era nici o nevoie de explicaţie pentru respectiva nominalizare. Dacă la sfîrşitul adunării cioburilor cu numele zgîriate pe le rezultă că o anumită persoană întrunea numărul prescris de lege pentru expulzarea pe o durată de zece ani, aceasta era obligată să îşi părăsească ţara în intervalul precizat. Aristide,  prezent  ca totdeauna la o  reuniune a Adunării observă că  o persoană aflată lîngă el scrie pe ciobul său numele de Aristide. Acesta îl întreabă pe respectivul cetăţean dacă îl cunoaşte pe cel ales de el pentru condamnare; respectivul îi răspunde negativ, fapt după care Aristide se interesează asupra motivului pentru care îi cere ostracizarea.  Explicaţia este exemplară: „m-am săturat să tot aud că el este Aristide cel Just – de ce o fi el aşa de drept, de just”. Faţă de valoare, calitate, ordine şi consecvenţă a spiritului, oare nu aceasta este atitudinea majoritar omenească?

Evidenţa spiritului de ordine, într-o personalitate (exemplu de Gaulle) sau în societate, trezeşte o reacţie a înclinaţiei omeneşti – foarte omeneşti – spre dezordine dar, în egală măsură, invazia dezordinii în viaţa comunităţilor şi a indivizilor, atrage intrarea în istorie a forţelor ordonatoare ale comportamentului uman. Monarhiile absolutist europene – cea a Stuarţilor în Anglia, sub James I şi apoi sub fiul acestuia Charles I, a Bourbonilor în Franţa, sub Louis XVI, un secol şi jumătate mai tîrziu, ori a Romanovilor în Rusia ţarilor, sub Nicolae II, încă un secol şi cîteva decenii ulterior, nu mai sînt state ale guvernării ordinei. Dezechilibrele economice, în primul rînd, însă nu mai puţin sociale şi politice, generează măsuri, din partea unor monarhi, conducători autocraţi, care nu restabilesc ordinea, ci accelerează evoluţia capricioasă a naţiunilor şi statelor. Apar personalităţile dictatoriale puternice care par să impună ordinea politică, dar acestea sînt acceptate tocmai întrucît  induc şi propovăduiesc ori, pur şi simplu, impun, războiul social – ele se numesc Cromwell, Marat, Danton, Robespière sau Lenin, Troţki. Prin războaie externe sau civile dezordinea statală este sporită la maximum. Se reintroduce ordinea datorită aceluiaşi Cromwell în Anglia, lui Napoleon în Franţa, ori Stalin în Rusia, devenită Uniunea Sovietică. Restauraţii se produc pretutindeni, chiar dacă ele poartă, mai nou, nume diferite. De îndată ce ordinea se reinstituie se activează, însă, puterea, necesitatea psiho-comportamentală, voinţa implacabilă în ansamblul ei, controlabilă totuşi, a unei dezordini, pentru o vreme refulată. Ar trebui înţeles, din cele spuse aici, faptul că numeroase evenimente istorice, precum şi – sau împreună cu – istoria în totalitatea sa, nu pot fi private altfel decît în calitate de mişcări avîndu-şi sursa în psihicul omenesc.  Într-un plan ultim lucrurile  chiar aşa stau – ce altceva este existenţa omului, ca specie, sumă a colectivităţilor sau a indivizilor, decît exprimarea naturii umane -, operativ trebuie stabilit exact cum economia, dezvoltarea tehnologică, cultura, demografia, condiţia geografică, în care trăiesc etnii şi civilizaţii, se cer analizate specific. În acest demers eseistic nu se evidenţiază decît faptul neîndoielnic în funcţie de care orice formă, sau stil existenţial, propriu unei civilizaţii, va fi, invariabil, supus contestaţiei din perspectiva unui adevăr diferit şi, de fapt, contrar, aceluia care a dat structură existenţei socio-politico-istorică instituită la un moment socio-evolutiv concret, oricare ar fi fost acesta. Este necesar de menţionat cuvîntul lui George Santayana: „revoluţia este răzbunarea unui adevăr neglijat” Acest adevăr neglijat este aproape totdeauna, indiferent de baza sa economică, ori politică, dublat, sau întărit, de unul psihologic: unei condiţii de ordine, fie şi oricît de avantajoasă, de pozitivă, dreaptă ori nedreaptă fiind sau, eventual susţinută de drept, i se va opune, în forţă, voinţa infinit umană a existenţei prin dezordine. Încercarea istorică permanentă de a echilibra ordinea şi dezordinea prin realizarea unei libertăţi demne şi umane a omului reprezintă nu capacitatea de a crea un echilibru fizic stabil, ci efortul infinit consumptiv, dar necesar, de a menţine durabil, cel mai natural instabil dintre echilibrele sociale.

Charles de Gaulle reuşeşte, în Cel de al Doilea Război Mondial, să restituie Franţei învinse calitatea iniţial aproape doar nominală de mare putere învingătoare, alături de Aliaţi – Marea Britanie, Uniunea Sovietică, Statele Unite. Este un lucru absolut incredibil, rezultat integral prin voinţa şi capacitatea sa de a se impune în planul politicii mondiale. Decis a da Franţei adevărata poziţie care la sfîrşitul conflagraţiei o deţinea exclusiv  prin rezultatele imediate ale  politicii sale în relaţiile cu Aliaţii, după ce guvernează în ţara timp de aproape doi ani, demisionează în 1946, nemulţumit  de fragilitatea legislativă şi administrativă a Republicii a IV-a, noul stat francez, pe care o atribuie, în modul cel mai corect, lipsei de viziune a partidelor, ce îi limitau posibilitatea de punere în practică a proiectului său naţional. Revenit – rechemat – la guvernare în 1959, dă ţării o nouă constituţie, cea a Republicii a V-a, avînd meritul, îmi spunea Jean-Louis Débré, ministru şi apoi Preşedinte al Camerei Deputaţilor, de a da posibilitatea deblocării oricărei situaţii de blocaj politic şi, în zece ani reuşeşte să facă din Franţa o autentică mare putere, care contribuie enorm la unificarea Europei prin reconcilierea istorică franco-germană. În 1991 o foarte importantă revistă politică din New York scria despre „Imperiul francez al Europei”. Această sintagmă, cu un caracter de prognoză, s-a dovedit a fi prea mult, dar însuşi faptul că a apărut o asemenea idee spune imens. Charles de Gaulle a fost un conducător voluntarist şi puternic, dar care nu a încălcat niciodată democraţia, la care a socotit că ţara sa avea dreptul deplin; nu a intrat niciodată în contradicţie cu voinţa, legal exprimată, a poporului său, căruia nu i-a restrîns niciodată dreptul de a se exprima integral. Cu toate acestea, a avut loc, în Franţa gaullistă marea revoltă a tineretului – mai ales studenţilor – din 1968, iar în 1969 proiectul său de reformă a Senatului, şi de reorganizare a regiunilor, a fost respins prin referendum, ceea ce l-a determinat să demisioneze. Un an mai tîrziu a părăsit această lume, retras la reşedinţa sa din Colombey-les deux-Eglises. Timp de peste un secol, la întrebarea, în sondaje de opinie, cine a fost cel mai important om al Franţei, populaţia ţării dădea un răspuns invariabil: Napoleon Bonaparte. În ultimele cîteva zeci de ani, răspunsul a devenit diferit dar, de asemenea constant: Charles de Gaulle. Ce a fost atunci revolta studenţilor? De ce i s-a refuzat proiectul de regionalizare, ulterior aprobat?

În mod repetat s-a încercat a se da explicaţie „Revoluţiei” studenţilor din 1968. Îndeosebi în 2008, la patruzeci de ani de la evenimentele care au constituit o mişcare de semnificaţie nu doar naţională, ci şi internaţională, agitînd Europa, precum şi universităţi americane, s-au realizat numeroase studii. Nici unul nu a condus la o concluzie acceptabilă, satisfăcătoare. S-ar spune că o înţelegere a fenomenului era şi avea să rămînă imposibilă. Atîta doar că nu s-a luat încă în seamă acest dat istorico-psihologic: ordinea generează pulsiunea dezordinii – fie şi cea mai îndreptăţită, mai democratică, mai dreaptă ordine va chema totdeauna o variantă sau alta a dezordinii; o variantă politică, militară sau, în cazul fericit, una artistică, intim-morală, literară, vestimentară, filozofică. Dacă nu apare un Marx, un Lenin sau un Mussolini, spre a tulbura apele societăţilor şi avînd a impune ulterior forma specifică ideologiilor de ordine, vor apare Nietzsche, Jarry, Cioran. Extraordinara capacitate de conducător politic, îndrumător pentru istorie unui om, precum şi  marea corectitudine gaullistă, păreau să merite o condamnare – în cazul contrar, supra-omul lui Nietzsche, în loc să fie un fel de spectru neîntrupat în ciuda unui enormului talent literar şi reflexiv ce  l-a generat, cu tot în dezechilibrul mental al autorului său, risca să devină un erou cît se poate de real, nobil, modest şi demn.

Revista indexata EBSCO