Mar 14, 2015

Posted by in ESEU

Andrei IONESCU – Gãsirea, seama, jupînul, mînjitul, gîndul, țoala, smîntîna și clefãitul

Toate într-un singur verset. Pe care l-aş numi o probă de şoc, ca şi pe cel analizat data trecută şi, cum se va vedea curînd, ca toate versetele Cărţii sfinte în limba daco-moeso-gotică. Fiindcă, nu numai pentru încărcătura ei duhovnicească, ci deopotrivă pentru încărcătura ei lingvistică, oriunde deschizi Scriptura găseşti învăţăminte de mare preţ.

Cum altfel se poate înlătura oare o prejudecată, în cazul nostru prejudecata că în limba română ar exista relativ puţine elemente autohtone, circa o sută, după cea mai încrezătoare apreciere, şi chipurile deloc sau mai deloc elemente ale unui superstrat germanic vechi (gotic şi gepidic), care a exercitat o influenţă puternică în alte părţi ale Europei, fiind recunoscut şi studiată ca atare, dar numai în alte părţi? Pe noi însă, în chip misterios, ne-ar fi ocolit. Oare încă de pe atunci eram „altfel”? Sau doar cineva voia să se creadă că eram altfel?

Pentru a răspunde cum se cuvine la astfel de întrebări tulburătoare avem nevoie desigur să ne îmbogăţim în prealabil setul de date despre propriul nostru trecut, care, cum se ştie, este socotit de unii cam sărac, incert şi marcat de o (ciudată, nu vi se pare?) „întîrziere” în raport cu vecinii recenţi. Un  trecut pe care noi îl deplîngem uneori excesiv şi în mod demolarizant, iar alţii, veniţi de aiurea sau chiar iviţi dintre noi, invocînd o (discutabilă) terapie de şoc (se pare că şocul face parte din arsenalul oricărei dispute cu miză ridicată), îl situează sub semnul blestemului, parcă vrînd să-l îngroape în tăcerea vinovată a unui inculcat complex al nesiguranţei.

O modalitate eficientă ar putea fi înfăţişarea unor probe de şoc, repet, de natură lingvistică, ţinînd seama de faptul incontestabil că limba e o arhivă a istoriei, probe care să ne scoată din ignoranţă şi din lipsa de încredere în noi înşine, şi care să ne facă mai puţin vulnerabili la intimidări. Oferind, aşa cum am început să facem data trecută, probe ale dosarului fără greş al limbii române. Mai precis, probe din sursa ei dacică sau daco-moeso-gotică.

Vom analiza împreună o seamă de paragrafe din Cartea sfîntă, care, să ne amintim, a fost tradusă în veacul al IV-lea la Dunărea de jos în daco-moeso-gotică şi care a circulat în spaţiul nostru cel puţin pînă în veacul al IX-lea, potrivit unor călători străini. Şi o voi ţine tot aşa, pînă voi reuşi să zdruncin părerea curentă, total eronată, că la noi primul superstrat important al limbii n-a fost, ca în Apus, germanica veche, ci slava. E o cecitate surprinzătoare, menţinută din inerţie din perioada cînd se vorbea despre un profitabil pentru alţii mileniu de tăcere în istoria noastră veche, în condiţiile schimbate de astăzi, cînd cunoaştem mult mai bine împrejurările nu o dată vrednice de laudă, nu de dispreţ, ale vieţii sociale şi spirituale la Dunărea de jos în lunga perioada a simbiozei daco-romane din Imperiul latin, care se prelungeşte pînă la (şi chiar după) confruntările armate cu năvălitorii avari şi slavi şi maghiari.

Pentru perioada străromână, trimit, deocamdată, la cartea părintelui I. Coman despre scriitorii creştini din primele veacuri la Dunărea de jos, precum şi la Istoria literaturii daco-române, recent reeditată, a lui Mihai Diaconescu.

Iată versetul pe care îl supunem astăzi reflecţiei lingvistice, încercînd să arătăm că indispensabila îndrăzneală a ştiinţei şi aventurii etimologice nu lucrează în gol în cazul prezentei recuperări a sursei daco-moeso-gotice a limbii române, ci păşeşte pe un teren ferm. Pe care putem păşi, aşadar, şi noi cu fermitate. Iată versetul din Marcu 7,2, despre farisei şi datina bătrînilor, anume aceea de a nu mînca „dacă nu-şi spală mîinile pînă la cot” (7,3): „Şi văzînd pe unii din ucenicii lui că mănîncă pîine cu mîinile necurate, adică nespălate, (cîrteau)” = (în daco-moeso-gotică) Jah gasaihvjands sumans thize siponje is gamainjaim handum, that-ist unthvahanaim, matjand hlaibans.

Primul cuvînt, jah, este conjuncţia copulativă „şi”, despre care am vorbit data trecută.

Al doilea cuvînt, gasaivandans este gerunziul verbului gasaihvan „regarder”, la care în dicţionarul lui Mossé se adaugă explicaţia „suivre des yeux”; în germană corespondenţii sînt „sehen, erblicken”. „A vedea, a privi, a urmări cu ochii” a dat firesc românescul de azi a găsi. După acelaşi Fernand Mossé (Manuel de la langue gotique, Paris, 1956), grafia adoptată de Ulfila nu nota cantitatea, ci calitatea vocalelor: vocalele închise erau notate prin ei = i, e şi o închise, iar cele deschise prin i, ai = e şi au = o, pronunţate deschis. Aici, în gasaihvan, am avea de a face, prin urmare, cu un e deschis şi scurt, care a dat firesc în româneşte i. În DEX se face trimiterea (deci nu se susţine provenienţa) la sl. gasiţi, care înseamnă „a stinge” , cu evidente dificultăţi semantice. Amintesc, după Ciorănescu (DER), că Gamillscheg (Rom. Germ. II, 252) semnalează ca etimon gepidicul gasihts „acţiunea de a zări”.

Al treilea cuvînt, sumans, este pluralul pronumelui şi adjectivului nehotărît sums, fr. „un certain, un quelconque, un” (urmat de genitiv), germ. „irgendein, eingewiszer”. Semnalez un posibil caz de etimologie multiplă: din împletirea lui sums cu un alt cuvînt, anume sama (pronumele „même, lemême”) şi de asemenea cu dativul pronumelui demonstrativ sa (thamma) „celui-ci, ce” au ieşit probabil unele sensuri ale cuvîntului românesc seamă, pentru care DEX-ul indică drept etimon cuvîntul maghiar szám, precum şi ale cuvîntului samă, pe care DEX-ul îl derivă din seamă. Sama era, în româna veche, îmi iau permisiunea să amintesc, recensămîntul care se făcea de către domnie pentru fixarea birului şi totodată darea în bani care îngloba (însuma) toate obligaţiile financiare ale birnicilor, ale fiecăruia şi ale tuturora. Iar seamă este, cum se ştie, un cuvînt care intră într-o serie (seamă) de expresii, cum ar fi chiar o seamă de = cîţiva, cîteva; peste seamă = peste măsură, exagerat; fără număr, fără seamă = în număr mare, mult.

Nu putem neglija o posibilă urmă lăsată de cuvîntul latin summa,-ae = sumă, totalitate, total (în calcule numerice), ca de exemplu in summa praede = totalul prăzii, ad summam, in summa şi summa = în totul, total, în limitele unui cîmp semantic comun daco-roman, cu forme similare, despre care merită să vorbim pe larg şi chiar o vom face cu alt prilej.

Al patrulea cuvînt, thize, este genitivul plural al pronumelui şi/sau adjectivului demonstrativ sa, care a dat în româneşte tiz, cum am văzut data trecută.

Al cincilea cuvînt este siponje = „ucenic”, din care am derivat cîndva cuvîntul românesc jupîn (în revista „Cultura” din 23 mai 2013). Revin acum, pe scurt, pentru a aminti că jupîn face parte din acel grup de cuvinte cu origine obscură şi aspect fonetic misterios, care au intrigat pe mulţi cercetători şi au suscitat lungi şi aprinse discuţii, fără rezultate certe, împreună cu stăpîn, stînă, smîntînă.

Enigmatice sub aspectul originii, fără a li se fi găsit un etimon latin, ci doar unele corespondenţe slavonice, cuvintele pomenite mai sus se comportă totuşi ca şi cum ar fi latineşti, prezentînd închiderea vocalei a urmată de un n. Specialiştii în fonetică istorică (vezi şi Marius Sala, în capitolul „Româna comună” din Istoria limbii române, vol. II, Bucureşti, 1969) consideră că sînt cuvinte foarte vechi. Se bănuieşte (Emil Petrovici) că au pătruns în latina balcanică şi au fost ulterior tratate ca orice cuvînt moştenit din latină care avea un n.

Dată fiind vechimea incontestabilă a acestor cuvinte, pentru care încercările de explicare prin slavă s-au lovit de dificultăţi insurmontabile, „enigma” s-ar lămuri în ipoteza că slavii le-au luat din română, unde ele se aflau încă din stadiul simbiozei  romanico-germanice. Dacă au pătruns de undeva în latina dunăreană, atunci cu siguranţă nu din slavă au pătruns, ci din daco-moeso-gotică, şi pot fi socotite, prin urmare, cuvinte moştenite, deopotrivă cu cele latineşti din epoca străveche.

Neputînd lua în seamă această posibilitate, căci nu exista pe atunci un orizont de aşteptare deschis spre dacii nepieritori, autorii DA emit ipoteza provenienţei avare a cuvîntului. Siponeis, care înseamnă „discipol”, apare frecvent în Noul Testament, ca termen consacrat pentru a-i desemna pe ucenicii lui Hristos. Cadrul de viaţă al epocii era un cadru incontestabil creştin. Nu trebuie să uităm că singurele limbi sacre, cu circulaţie amplă şi prestigioasă în spaţiul străromân care ne interesează aici, au fost, pînă în veacul al IX-lea, greaca, latina şi gotica. Abia mai tîrziu, cu un „generos” sprijin grecesc, în realitate deloc dezinteresat, după ce latina a încetat să fie, tot cu „ajutor” grecesc, limbă oficială în Bizant, daco-moeso-gotica este „uitată”, iar locul ei ca limbă sacră e luat de slavonă.

Cuvîntul jupîn, împreună cu celelalte cuvinte din grupa „ciudată”, cu evoluţii fonetice vădit neslavice, şi-a precizat atît forma, cît şi înţelesul cel nou înainte de creştinarea slavilor, în epoca migranţilor, cînd biserica a preluat funcţii politice, la fel ca în Apus, pentru a rezista în faţa năvălitorilor. Derivarea din moeso-gotica Sfintei Scripturi a cuvîntului jupîn dovedeşte, aşadar, cît de importante au fost acţiunile misionare şi prestigiul ucenicilor propovăduitori în epoca de formare a limbii române, prin împletirea latinei cu daco-moeso-gotica.

Cuvîntul interesează, prin urmare, deopotrivă istoria limbii, istoria socială şi politică, precum şi istoria bisericii din perioada străveche.

Pentru evoluţia semantică nu sînt dificultăţi. Sensurile cuvîntului, de-a lungul timpului, sînt destul de cuprinzătoare pentru a primi o încărcătură semantică mereu refuncţionalizată. În trecut făcea parte neîndoielnic din fondul lexical fundamental şi ni-l putem închipui lesne trecînd de la sensul de „ucenic” al Domnului la titlul de politeţe (cum îl definesc azi dicţionarele) dat în trecutul îndepărtat persoanelor ce ocupau funcţii înalte în ierarhia socială ori la calitatea de boier şi de stăpîn, cînd jupînii figurează la loc de cinste printre martorii hrisoavelor domneşti, iar mai tîrziu extins la notabilităţile tîrgurilor şi oraşelor, la o seamă de onorabili proprietari de cîrciumi sau la onorabili cherestegii precum jupîn Dumitrache.

Evoluţia fonetică nu întîmpină nici ea dificultăţi, căci sînt normale atît palatalizarea lui s urmat de un iot, apoi trecerea lui la ş la j, cît şi transformarea lui o în î în poziţie nazală.

Al şaselea cuvînt, gamainjaim, este o formă flexionară a verbului gamainjan, perfectivul lui mainjan. Unul dintre sensurile verbului gamainjan este „gemeinmachen, entheiligen, verunreinigen”, deci „a profana, a (se) murdări, a (se) infecta, a (se) spurca”, sens care corespunde întocmai cu cel din traducerea românească a versetului: mîinile „necurate”, deci mînjite. Puţin mai încolo, de altfel, tot în Marcu 7,15, acelaşi verb este tradus prin „a spurca”.

Pentru evoluţia fonetica nu sînt dificultăţi. În DEX se indică drept etimon sl. mazati, luat desigur de la daco-romanii care eram şi sîntem noi. La cuvîntul comun mînjii putem adăuga toponimicul Mînjina, locul atît de drag lui Alecu Russo.

Al şaptelea cuvînt, handum, este dativul plural al substantivului handus, care înseamnă „mînă” (germ. Hand). Din handus s-a ajuns în mod firesc de gînd, cuvînt considerat a proveni din magh. gond, cu dificultăţi fonetice care pot fi însă depăşite dacă admitem că procesul s-a petrecut invers, adică de la română la maghiară. Pentru evoluţia fonetică nu sînt dificultăţi: cuvîntul a suferit transformări similare cuvintelor latine moştenite, cf. cantus devenit cînt. Evoluţia semantică este de asemenea firească, dacă nu pretindem încremenirea sensului şi acceptăm primenirea şi refuncţionalizarea.

Ar fi aici, desigur, un bun prilej pentru o seamă de speculaţii ispititoare, deloc lipsite de temei, căci fiecare limbă presupune o metafizică proprie, invocînd ipostaza de homo faber în alternanţă şi complementaritate cu homo sapiens pentru a susţine concepţia realistă a cunoaşterii la români (gîndirea ca necesitate de orientare practică, în vederea acţiunii în împrejurările concrete ale existenţei), dar economia analizei lexicale a versetului 7,2 din Matei ne determină să amînăm astfel de reflecţii etno-filozofice. De altfel, nici nu este neapărată nevoie, deoarece pentru evoluţia semantică a cuvîntului există chiar în moeso-gotică un sprijin puternic în cadrul familiei. Alături de handus „mînă”, întîlnim un adjectiv derivat din handus, anume handugs „habile”, iar din acesta s-a format handugei „sagesse”.

Numeroase sintagme şi expresii în care intră cuvîntul gînd ne confirmă ipoteza. Gîndul poate fi curat sau murdar, la fel ca mîinile, pe gînduri poţi sta şi poţi cădea, de gînduri te poţi lua, gîndul ţi-l poţi lua sau muta de la ceva sau cineva, gîndul te poate apăsa sau frămînta, te poate bate ori paşte, prin gînd îţi poate trece ceva.

Dacă mai e nevoie, putem invoca încă o rudă în română, în cadrul aceleiaşi familii: verbul a zgîndări (cu et. nec. în DEX), în care parcă s-ar simţi etimonul handus. Z ar putea proveni fie din articolul hotărît so, fie din prepoziţia us-„hors de, de”, echivalentă cu lat. ex-, pentru care găsesc un exemplu potrivit la Hasdeu (Introducerea la vol. II din Etymologicum…): „Totuşi, dicţionarul nu se mărgineşte cu atîta, ci zgîndăreşte (s.n.) mai departe. El caută sensul (s.n.) cel fundamental”. Sînt dator să spun aici că pentru verbul zgîndări am propus altădată (în revista Cultura), cînd mi-am asumat riscul ipotezelor etimologice pe teren latinesc, un alt „uric”, şi anume verbul scandalizare, cu gîndul la piatra de poticnire pe care o găsim dacă zgîndărim cu tot dinadinsul. Am putea avea de a face fie cu o încrucişare, fie cu două cuvinte distincte, care nu figurează însă ca atare în dicţionare.

Al optulea cuvînt, unthvahanaim, este o formă flexionară a verbului unthvahan, care la rîndul lui este un compus al lui thvahan „a spăla” (fr. „laver”). În româneşte a dat ţoală, folosit mai ales la plural (ţoale), cuvînt prin care erau desemnate cîndva (şi astăzi cu precădere) hainele de primeneală, cu care te îmbraci după îmbăiere.

În DEX se indică drept etimon (pentru ţol, din care ar deriva ţoală) ngr. tsóli, thúli. Pe lîngă verbul thvahan există şi substantivul thvahl „Bad, Taufe”, din care cuvîntul românesc poate fi derivat fără dificultăţi fonetice sau semantice.

Al nouălea cuvînt, matjands, este o formă flexionară a verbului matjan ( fr. „manger”), care a putut contribui la fixarea în română a cuvîntului maţ, pentru care în DEX se indică drept etimon, şi pe drept cuvînt, lat. matia. Pe lîngă verbul matjan, în daco-moeso-gotică mai există substantivul mats „Speise”, deci „aliment, fel de mîncare, hrană”, iar matjan are şi compusul gamatjan, care înseamnă tot „a mînca” („essen”) şi a putut să dea în română a hămesi, pentru care în DEX se face trimiterea la alb. hamës. Gîndul ne poartă şi la smîntînă, hrana de bază a oierilor care am fost şi sîntem noi (pastores romanorum), cuvînt de care însă nu ne putem ocupa aici, deoarece implică o discuţie mult prea amplă.

În sfîrşit, al zecelea cuvînt, hlaibans, este acuzativul plural al substantivului hlaifs „pîine” (fr. „paine, niche”), care a dat în română a clefăi, cuvînt considerat în DEX formaţie onomatopeică, precum şi a ghiftui (din hlaifs + taujan „a face”), cu et. nec. în DEX, asupra cărora vom reveni, de asemenea.

Deocamdată atît, pentru a putea face o scurtă oprire de popas, căci, odată porniţi, vom „zgîndări” mai departe, vorba lui Haşdeu, păşind împreună pe lungul drum de explorare a vestigiilor de limbă şi implicit de recunoaştere a dăinuirii dacilor.

 

 

 

Revista indexata EBSCO