Mar 14, 2015

Posted by in Autori

Livia IACOB – Din lirica Basarabiei. Lecturi la zi (I)

Născut pe 20 iulie 1963 în Bădicu Moldovenesc, judeţul Cahul din Republica Moldova, Nicolae Leahu este artizanul unei adevărate biografii literare pe care o construieşte pas cu pas, răbdător însă perseverent, alcătuind ceea ce am putea numi destinul rotund al unui poet care scrie liber, fără să cadă vreo clipă prizonierul retoricii versului sau al morbului şi tabuurilor lumii universitare din care face parte. De altfel, într-un interviu acordat la Bălţi, unde îl regăsim şi în postura de cadru didactic al Facultăţii de Litere de la Universitatea de Stat „Alecu Russo”, şi publicat în 2012 de Petruţ Pârvescu, el însuşi mărturiseşte că „admiţînd că, în ceea ce mă priveşte, numele de scriitor nu contrazice flagrant faptul de a fi făcut din literatură un mod de a-mi cîştiga pîinea cea de toate zilele (ca profesor), s-ar putea accepta şi ideea că destinul şi opţiunea ar fi nişte dimensiuni fundamentale ale existenţei, chiar dacă primul termen este mai degrabă o consecinţă a hazardului (dar şi a ordinii  haosului), în timp ce al doilea, avînd mereu o componentă raţională, îşi trage sevele, la rîndu-i, din mîzga – substanţială, deci – a iraţionalului. (…) Este clar că îndărătul unor cuvinte (destin, opţiune etc.) se pitesc alte cuvinte şi, atunci cînd ele rămîn nedevelopate ca sinonime sau în calitate de concepte operaţionale, vorbim, de regulă, de mistica vieţii”.

Din această mistică a vieţii se hrănesc, în fond, cuvintele sale, din ea se alcătuiesc marile structuri frastice, dar şi abisalul acestora cu care poetul Nicolae Leahu şi-a obişnuit cititorii din Basarabia încă de la momentul debutului, cînd volumul său Mişcare browniană era distins cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, continuînd apoi să surprindă criticii literari şi să rămînă (ceea ce nu-i puţin lucru!) un nume de primă scenă în actualitate, fapt ce transpare tot mai limpede o dată cu fiecare alt premiu de care se bucură opera lui: Personajul din poezie obţine, în 1997, Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Nenumitul primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor din România, filiala Chişinău, iar Poezia generaţiei’80, din nou Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Astăzi el se înfăţişează, iată, în faţa publicului român de poezie, graţie elegantului şi consistentului volum publicat recent la Editura Cartier, Aia, o antologie cuprinzînd texte din trei volume diferite, sinonime cu tot atîtea vîrste ale inspiraţiei şi fiinţării poetice: Mişcare browniană din 1993, Personajul din poezie din 1997 şi Nenumitul din 2008.

Inteligent şi seducător, poetul îşi completează „dulceaţa” cînd livresc îndrăgostită, cînd ontologic orientată a vorbirii printr-o abilă regizare conţinutistică, alegînd să dispună textele într-o ordine opusă celei obişnuite, normei după care se alcătuieşte îndeobşte o antologie de texte cu autor unic. El nu procedează asemenea istoricului literar, pe care, evident, e înclinat cel puţin să-l parodieze, de nu chiar să-l submineze de-a binelea, ci invers: include la început texte din cel mai recent tipărit volum, pentru ca fără zgomot să coboare, după cunoscuta metodă blagiană, treptele devenirii, mergînd întotdeauna înapoi către sine, căutînd, adulmecînd, răstălmăcind, diluînd şi „vălurînd” (ca să folosim şi un verb pe care poetul pare să-l preţuiască mult) sursele de inspiraţie ale operei, materia impalpabilă şi adesea imposibil de definit cu exactitate, nuanţele şi chipurile narcisiace ale acesteia.

Pe acest drum contorsionat, două sunt cel puţin răscrucile care merită toată atenţia, la urma urmei convergente: lirica lui Nicolae Leahu tălmăceşte, sub aparenţele unei ars amandi, o iscusită, perpetuă ars poetica, în care autorul este un personaj captiv, un rod al „întîmplării” incapabil să înveţe lucruri utile, moştenitor al unor „complexe fatale”, îndrăgostit „de-o iluzie”, iubind „fără trup şi rostire mai multe femei (…)/ colecţionînd angoase senzaţii/imagini”, care trăieşte „într-un timp/ bun de uitat zeii” (p. 81). Astfel, dacă cel dintîi volum în ordine cronologică surprinde prin interesul excesiv pentru tema erosului în poeme precum Oniria, Galeria cu nuduri sau Absenţa absenţelor, cele două nuclee mai sus menţionate se intersectează deplin în partea mediană a antologiei, ce pune laolaltă ample desfăşurări textuale precum Poeme pentru mine sau Plopii visează lucruri utile cu Erotismul conjunctivului sau Doamna crocantă. Postmodernizînd cu graţie, rafinatul alcătuitor de stihuri, mereu pus pe şotii şi sedus de ludic, înrudit cu Şerban Foarţă doar prin magmatica retorică de suprafaţă a versului, truchează în cele ce urmează lirica mistică, redînd poemului de dragoste demnitatea şi sensul lui originar, reactualizînd declarativul: „să te iubesc în taină ca un mitropolit/să te absorb din miruri şi tămîie/să te împart în felii să rămîie ceva peren şi-n gustul celorlalţi (…)/ să îţi montez privirea în icoane cu sfinţi severi înveşmîntaţi în cîlţi/ să te îmbrăţişez cu mîini de prunc şi-n fiecare lucru să-mi laşi o dezmierdare/ să îţi adulmec urma rătăcitor vibrînd în arabescul smeadelor opale (…)/ să-mi lăcrimeze glezna stîngă paşi pe urmele chiliei din care te-am ivit/ să mă depun în sensul înfiorării tale/ să te iubesc pe mal abrupt de schit” (Erotismul conjunctivului, p. 97). Interesul pentru limbajul-joc, în intimitatea căruia eminesciana icoană feminină se lasă redescoperită şi iubită în ritmul lecturii leneşe, este subminat de gravitatea tonului care resuscitează marile teme existenţiale. Centrală ni s-a părut, cum altfel?, imaginea mamei care conţine, în graviditatea ei statică, toate vorbele inimii; iat-o făcîndu-şi prezenţa într-un poem precum 9. foiletai cartea… din ciclul Stampă cu ienuperi în ceaţă: „cum se duc cum seduc/ numai vin nu mai vin/ altele cuib să-şi facă/ pe umărul tău/ gol/ cum pielea se acoperă/ cu puf de lebădă albă/ îl văd vălurînd numai în acest poem (…) pe care îl ştiu pe de rost/î ncă din uter/ cînd mă jucam de-a cuvintele/ şi tu nu erai printre ele/ foiletai/ cartea cu foile spălate de ploi/ umezeai degetul în onomatopeele/ buzei de jos şi dădeai pagina/pentru că eu nu eram/ nu eram/ nu eram” (p. 93) sau, invocată dialogal, în Capătul (I): „nu bălăbăni picioarele că-l dai huţa pe necuratul!/ zicea maică-mea cu gura bunicii în care/ calde erau vocalele străbunicii/ care,/ parcă mai ieri,/ repeta misticul sfat” (p. 13). Fără a cădea în capcana gratuităţii, cele două poeme păstrează accente elegiace marca Apollinaire, adăugîndu-le reuşita tratare metonimică de care, de altfel, Nicolae Leahu nu se dezice în nici unul dintre poemele sale, aceasta devenindu-i o însoţitoare de nădejde.

Într-o direcţie diferită merg, credem, majoritatea textelor din cel dintîi volum în ordinea antologării, Nenumitul din 2008, în care vîna stănesciană a necuvintelor transpare şi din nota profund elegiacă asociabilă maturităţii poetice, în Elegii pentru streaşină şi păienjeniş ori Elegiile de apoi, alături de interesul constant faţă de livresc, faţă de metafizic şi rostirea filozofică, dacă e să ţinem seama cel puţin de faptul că printre autorii invocaţi în motto se numără Augustin („E în noi ceva mai adînc decît noi înşine”), Ludwig Wittgenstein („Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă”) şi, nu în ultimul rînd, Constantin Noica („Lasă neantul în pace, dacă nu vrei să-ţi arate prăpăstiile lui”). Nicolae Leahu nu e, însă, un discipol ascultător, el nu lasă neantul în pace şi, ca atare, neantul îi muşcă, sfidător, articulaţiile existenţei şi ale logosului, ca într-un preludiu intrînd în alcătuirea Elegiilor de apoi: „intru în şură cu toate cuvintele după mine/miros de lemne uscate coşul cu surcele/învelitori de caramele cutii goale (…)/şi funia ah! funia/de păr de femeie răsucită cu graţie//ca să umplu acum cornul cu vînt/îmi plimb degetele prin aerul sec/inspir golul din cartea pustie”. Şi totuşi, poetul acesta din şura cuvintelor, venind adică dintr-un timp al începuturilor în care imaginaţia era inocentă şi liberă de chingile axiologiei personale, trăieşte prezentul spunerii sale redescoperind fascinaţia pentru relaţia vizual-senzaţie tactilă-metaforă, de aceea postmodernismul lui se colorează şi caligramatic, multe din texte putînd fi înţelese şi sub aspect pictural, iconic, la fel ca poemul Elegie pentru streaşină şi păienjeniş, în care cuvintele, sugestiv dispuse în chip de clepsidră, retrezesc la viaţă lumea adormită a bunicii Vera, cea care „silabisea/ pe pragul casei/ Evanghelia-fără-paginile-de-început-şi-sfîrşit/ ţinînd-o pe braţe/ca pe un prunc/înfăşurat în cuvinte”, în vreme ce „tufa de trandafir/ îi legăna şoaptele/ şi aura ei de tristeţe/ asfinţea” (p. 22).

În majoritatea lor copleşitoare, poemele reunind – în maniera oniricilor faţă de care Nicolae Leahu manifestă, am zice, chiar o tandră deferenţă – „dumitriţe magnolii mimoze/ tufe de ceai palisandri nevroze/ clanţe şi stanţe chitanţe/ creanţe/ albe salbe slabe silabe (…)/ epifanii în cezura elină (…)/ cămaşa de mire/ o amintire/ ca pleava/ citire” (Vag, p. 39) fac aproape mereu vorbire despre o nostalgie menită să rescrie, să repovestească (dar nu altcumva decît obligatoriu) în chip poetic vîrsta fericită, tradusă prin locuirea în cuvinte, dar în cuvintele limbii române, obiect şi subiect redundant al gîndirii din spatele metaforei. Pretutindeni planează o melancolie uşor de asumat şi descris prin simpla înregistrare a senzaţiilor fizice, tactile în stil stănescian, un alean ce pune faţă în faţă primele sale încercări literare („cum este firesc pentru poeţii precoce, am început-o prin clasele primare, cu pastişe în genul… strigăturilor populare. Îmi tachinam – prozodic – prietenii”) cu profilul interior al omului de litere, al creatorului de mai tîrziu, care, după expresia sa, poate fi modelat de orice întîmplare semnificativă pentru conştiinţa lui, „pentru conştiinţă, insist, căci, luate izolat, accidentele ontologice, biografice, bruştele răsuciri ale vectorului căutării – să scriu artistice? – nu vor susţine substanţial scrisul dacă nu dăm seama de ceea ce zguduie plăcile tectonice ale fiinţei. Scrisul este, deci, mai curînd, un act de protest, o formă de desolidarizare de vorbirea care e la îndemîna oricărui deştept de educator care n-are nici o treabă cu educaţia şi, cu atît mai mult, cu sensibilitatea”.

 

Revista indexata EBSCO