Mar 14, 2015

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – „Un poet din Banat” (II)

Reîntors acasă, prolificul şi provocatorul Ionuţ Caragea, un literat atipic, dezlănţuit într-o abundentă producţie (versuri, aforisme, eseistică, proză SF) vrea să rescrie lumea. Descoperă, îngrijorat, că „este atîta poezie în jurul meu/ încît niciodată nu voi avea timp să o scriu”; în plus, mintea este „trădătoare de suflet” şi, cu fiecare cuvînt încredinţat cimitirului alb, pierde cîte „o picătură de viaţă”. În fond, „extremistul” Ionuţ Caragea refuză cuvintele-decoraţii, ştie că moartea este o „prezenţă invizibilă/ care ne locuieşte în fiecare clipă”; nu-i înţelege pe cei care, temători, nu sînt capabili de a dărui, oblojind suferinţa din jur. „Născut” pe Google, cum ne anunţa într-un mai vechi volum (editura Stef, Iaşi, 2007), poetul caută, cu o cucernicie sinceră, locul spovedaniei. Şi în Cer fără scări/ Ciel sans escalier (eLiteratura, 2014), împătimitul navigator, trudind la un „piedestal de cuvinte”, caută mirificul lumii, nu fericirea-cobai. Şi nici mizerabilismul din jur. Veritabil „atlet al poeziei”, cum îl vedea Jacques Bouchard, un „bard cosmic liber”, ghidat de orgoliu, cum îl definea rafinatul Ştefan Borbély într-o densă prefaţă, Ionuţ Caragea se (ne) întreabă: „şi dacă pică serverul mai sînt poet”? (v. Disconnect). Evident, Ionuţ Caragea este un poet autentic, urmînd a fi „redescoperit”. Chiar dacă „realitatea virtuală”, aplatizînd relieful axiologic, e locuită de cohorte de nechemaţi, doritori să circule, lăsînd biete urme scriptice destinate „coşului”. Or, pentru Ionuţ Caragea poezia este „o trecere de pietoni/ între viaţă şi moarte” (splendid spus!). Iar dedicaţiile sale lirice, dobîndind un înţeles soteriologic (cf. Ştefan Borbély), nu lasă loc echivocului: „Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj/ într-un cer fără scări”.

 

ADRIAN DINU RACHIERU

 

Poeme din volumul Cer fără scări/ Ciel sans escalier, editura eLiteratura, Bucureşti, 2014

 

Dintr-un singur gînd

 

este atîta poezie în jurul meu

încît niciodată nu voi avea timp să o scriu

tot ce văd, tot ce ating

sînt cuvinte pline de viaţă

iar foaia de hîrtie

este cimitirul alb

în care îmi îngrop deseori

amintirile

este atîta poezie în jurul meu

încît pixul se împotriveşte să scrie

trebuie să moară ceva în mine

trebuie să pierd ceva la care

am ţinut foarte mult

voi ucide întreaga lume

dintr-un singur gînd

îmi va curge o singură lacrimă

este atîta moarte în jurul meu

şi atît de multă viaţă

în această poezie!

 

Disconnect

 

şi dacă pică serverul mai sînt poet?

şi dacă pică brusc internetul în toată lumea

cine va mai auzi de mine?

 

mi-ar plăcea să se dea o lege

prin care să se interzică poezia în locurile publice

să te duci în locurile special amenajate

cu un creion şi o foaie de hîrtie

să scrii numai pentru tine

ca şi cînd poezia ta

ar fi un inel de logodnă

sau o promisiune de iubire

 

mi-am rănit sufletul pe hîrtie

într-o baltă de cuvinte

tu îi spui clişeu

deşeu sau pur şi simplu vorbărie

 

în timp ce poezia este o trecere de pietoni

între viaţă şi moarte

 

sau un mistreţ fugărit de alice

într-o pădure virgină

 

ceea ce scriu nu-i o simplă îndeletnicire

ci o dedicaţie pentru Dumnezeu

care uneori îţi pune palma

pe frunte, femeie

 

chiar dacă viaţa înseamnă un spital

în care oamenii te tratează

cu pastile de sictir

în timp ce moartea inventariază suflete

 

dacă ar pica internetul

aş merge cu picioarele goale prin ţărînă

să simt trupul rece al înaintaşilor mei

sau m-aş tunde zero

să nu-şi dea nimeni seama

cît de frumos ninge

 

aş renunţa la această vorbărie

şi ţi-aş trage un şut

acolo unde te doare cel mai tare

să-ţi arăt cît de mult te iubesc

 

m-am născut pe Google

toată lumea ştie

şi tot caut, tot caut locul

în care să mă spovedesc

 

Cer fără scări

 

poţi să priveşti aşa la Cer

ca înecatul la suprafaţa apei

nimeni, dar nimeni nu-ţi întinde o mînă

 

poţi să priveşti aşa la Cer

ca la o ţesătură fină de stele

cu care moartea-ţi acoperă ochii

nimeni, dar nimeni nu-ţi întinde o mînă

 

şi mai poţi să priveşti aşa la Cer

ca la tavanul vecinului de deasupra

care se uită la tavanul vecinului de deasupra

 

Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj

într-un Cer fără scări

 

Inimă cu perucă

 

cuvintele sînt decoraţii obţinute

în războaiele minţii

şi fiecare-şi construieşte-o legendă

în jurul propriului nume

şi fiecare-şi dă întîlnire cu moartea

cel puţin o dată în viaţă

rupînd o legătură romantică de lungă durată

cu boala, tristeţea, mizeria şi alte amante perfecte

şi ochii lui Dumnezeu care sînt peste tot

şi ţi-e imposibil să scapi de privirea lor insistentă

şi cauţi soluţii inovatoare

să te ascunzi mai bine în tine

pînă şi inima ta poartă perucă

pînă şi pentru călătoria din vise

ai nevoie de ghid

 

Niciodată nu luăm moartea în serios

 

niciodată nu luăm moartea în serios

această prezenţă invizibilă

care ne locuieşte în fiecare clipă

 

oricît de pustii ar fi vieţile

ca nişte străzi pe care doar praful mai circulă

ne dăm întîlnire cu umbrele

şi mergem împreună în întîmpinarea dezastrelor

 

ajungem să credem că singura iubire

a fost să ne doară ceva

un semn divin, o judecată cu porţile sărutului închise

 

niciodată nu luăm moartea în serios

fiorul acela ce trece prin şira spinării

ca o cădere în gol în propriul vis

în clipa aceea cînd atingem pămîntul

şi totul se cutremură

chiar şi pămîntul dinlăuntru

 

mergem încolonaţi, oameni şi umbre

fiecare ne dorim să fim altceva

într-un final şi unii şi alţii

sîntem îngeri şi păsări negre

pe cerul din gura unui mort celebru

Revista indexata EBSCO