Mar 14, 2015

Posted by in Teatru

Cezara MUCENIC și Mircea FILIP – Commediola di Julien Ospitalierul

după „cîntecele naive” ale lui

Emil Brumaru

dramatizare de dumnealui

 Mircea Filip

    cu cinstita încuviinţare şi binecuvîntare a poetului,  

– fragmente inedite –

 

Persoanele :

MOTANUL detectivului Arthur, ţinută de lord, mască de carnaval veneţian,

ARTHUR  detectiv, prieten de-o viaţă cu Julien Ospitalierul

REPARATA, o femeie splendidă, aproape de 40 de ani

JULIEN OSPITALIERUL, un erou al timpului său, victimă inocentă a  justiţiei

POETUL DE DUMINICĂ, mic, chel, durduliu

JUDECĂTORUL, în robă, cu tricorn şi perucă, fără importanţă

GLYCERA, aproape 30 de ani, frumoasă

LEPROCIKA, 18 ani, domestică, brunetă, pletoasă, glezne svelte,

totul mic dar precis, evident, infinit gingaşă, infinit fecioară;

e o şcolăriţă care chiuleşte,  fumează, bea votcă

PIRATUL NEGRU, cu picior de lemn, infractor înrăit, folosit de poliţie sub

acoperire :  „curier” şi „aprod”

NOTARUL PUBLIC, într-un costum obosit

Cîţiva martori contemporani, tîrgoveţi, ce ies zilnic  la o  bere

 Voci vînzători de  ziare

 

Timpul : jadis ou nagučre;

Spaţiul;  1. stradă necunoscută;  2.sală de clasă în ninsoare, apoi încăpere bizară în Pensiunea „Arthur”; 3. sala proceselor Judecătoriei Municipale; 4. biroul notarului public;

Decorul: fluturi enormi, exotici, splendid coloraţi, păpădii, copaci cu jobene, o rîşniţă de cafea de-a bunicii, umbra imensă a unui samovar, încă un Motan, bile de diferite mărimi, un gramafon stricat, portocale, un blînd şifonier, borcane cu dulceaţă de mărimea unui om, o bancă de şcoală, o tablă de clasă, un dirijabil fraged, o cutie de contrabas în care s-a refugiat temporar Reparata;

Coloana sonoră a spectacolului va conţine muzică din vechi piane mecanice, gramafoane şi flaşnete. Nu va lipsi „Titanic vals” şi Marşul lui Julien Osptalierul cîntat de-o bandă de muzicanţi de la ţară.

 

            Scena 1 Stradă necunoscută. Amurg  violaceu. Lampadar. Spaţiu fără importanţă, într-un oraş uitat de Opoziţie şi Guvern. Apare într-un nor de zăpadă carbonică POETUL DE DUMINICĂ. Se apropie de rampă, aprinde un chibrit şi încearcă să desluşească publicul; chibritul se stinge, aprinde un altul.

 

POETUL DE DUMINICĂ (paşi) :Eu sînt un poet de duminică… Scriu doar în luna april. Şi-atunci nu mai mult de un vers pe care deja l-am şi şters. Îmi plac portocalele şi sînii… Dar cîtodată sînt trist. Vai, parcă nici nu mai exist. Sparg mingi cu andreaua şi peşti, ucid păpădii cu caleşti, cu îngerii roua din şanţ o beau pîn’la ultimul şfanţ. Oh, amintirea detectivului Arthur. L-aţi cunoscut ? Povestea lui… (coboară vocea) … dar aici e amestecat şi Julien Ospitalierul. Şi Glycera… (Paşi) . Poate c-ar fi trebuit, de cît sînt de amărît, să-mi dau drumu-n infinit c-un flutur legat de gît. Vai de păpădia mea ce-n abis se scutura suflată de oameni răi, Reparată hăi ! Cugetul ? Mi-e fără nici o pată. Cu delicateţe şi alene am învins celeste damigene, falnice cetăţi de vişinată . Eu trebuia să fiu în soare, să nu cunosc nici  un  cuvînt, lăsîndu-mi mîna ca pe-o rază-n fîntînile de pe pămînt. Şi bun prieten cu cristalul în care proaspăt m-aş fi-adăpostit, fără să-mi tulbure tăcerea femeile cu pas greşit. Dar să încep povestea detectivului Arthur… El va sosi împreună cu umbrele  serii, precaut, însoţit de motanul lui leneş pe care-o să-l lase puţin, înainte de-a-ncepe ancheta, să cînte-n fotoliu din flaut în vreme ce dînsu-şi va umple, trist pipa cu crini.

 

            Scena 2. Detectivul Arthur apare, cu o valiză în mînă,obosit, în încăperea sa. Îşi dă jos pardesiul  şi-şi îmbracă un costum cu nasturi înveliţi în mătase. Motanul destupă o sticlă de şampanie, aşează o caisă în cupă şi i-o întinde lui Arthur. Pe pianină, alături de sticla de şampanie, se mai află una de oţet de 9 grade şi o alta de 0,5 kg ulei de soia. Adînc cufundat în fotoliu, Motanul cîntă din flaut o melodie melancolică, „A plecat condorul”.

 

ARTHUR : Nimeni şi nimic nu mă poate opri, la ora 5 după-masă, cînd lumina e albă şi-n magazii toamna miroase a praf adormit, în iarbă să pun un pantof cu şireturi subţiri de mătasă, aşteptînd să se umple cu flori şi să fiu fericit… (Moaie o caisă în şampanie. Mîngîie uşor Motanul, trage  din pipă). Nimeni şi nimic nu mă poate opri să caut prin şanţuri bucăţi de ziare, să iubesc către seară apa şi pietrele mari de sub poduri; oh, istovit, să sărut o scară ce putrezeşte-n brusturii de lîngă ziduri amare, în timp ce furnicile trec şi să fiu fericit. (Bea, dă caisa Motanului care o aşteaptă). Nimeni şi nimic nu mă poate opri să ascut pe o treaptă a casei satîrul tocit cu care tai carnea suavă de fluturi, ce-i visul motanilor mei.

(Fundal, proiecţie: joc de pisici)

             Să-ngenunchez pe podele în faţa sticlelor  lungi de oţet şi ulei, fără sfială plîngînd, şi să fiu fericit…(Paşi, bea din mers). Nimeni şi nimic nu mă poate opri să desfac în amurg un ceasornic de fată – el are rotiţe de înger – să găsesc păianjeni bătrîni în pompe stricate de flit, şi pe a şaptea crescută din sumbrul dulap, o amprentă ciudată, şi-apoi să umblu tăcut prin odăi şi să fiu fericit.

 

(Sonerie: lung, disperat.Scoate  din decor  pianina, ascunde Motanul într-un dulap; din off):

 

ARTHUR : Cine-i ?

 

            Intră Glycera. E precipitată, plînsă şi speriată. Umbrela i-e udă de ploaie, pardesiul descheiat. Fustă mini, bust splendid, picioare fine.Camera Poetului de Duminică, fără pianină, e acum „pensionul” lui Arthur. Ceremonios, acesta apare în scenă, îşi intră în rolul de detectiv.O invită să-şi scoată pardesiul. Clasicul carneţel şi nelipsita lupă;

 

GLYCERA: Domnule… şi vă rog să mă credeţi… (Lăcrimează bogat). …îmi vine atît de greu să vorbesc, de la o vreme (Arthur, galant,  o ajută să se-aşeze într-un fotoliu) … la masa pe care o iau sub portretul iubitului meu-…

ARTHUR: Liniştiţi-vă. Un pahar ?

GLYCERA (continuă, ca-n transă):…Din pandişpanul tăiat la desert zboară fluturi albaştri şi fini ca mătasea…

ARTHUR (notează): …fluturi albaştri…

GLYCERA: Poate nu e prea important… dar… cei doi motani somnolenţi, îngrăşaţi cu

dulceaţă, ce torc de-o-parte şi alta a coapselor mele… fac tumbe ciudate, se-agaţă rotunzi de perdele, iar eu, leşinînd, îmi acopăr cu palmele faţa… (Plînge).

ARTHUR: Doamnă, n-aţi observat, cu-n surîs, uneori, melci uriaşi tremurînd pe clanţele de la intrări, cînd deschideaţi, pentru motanii de angora, uşile-n zori ?

GLYCERA (negaţie).Melci, nu, doar urme.

ARTHUR: Dar după-amiază, la ora aceea confuză, cînd sînii… îi ţineţi, prea mari, pe tăvile de cedru..

GLYCERA (se opreşte din plîns): Ei, bine ?

ARTHUR: N-aţi auzit hohote mici lîngă… (decent)  bluză?…

GLYCERA: N-nnu..

ARTHUR (răsfoind carneţelul): Cînd coborîţi scările-n parc, către seară, fără ca nimeni să vă aştepte… n-aţi întîlnit un seraf în mînă c-o ladă de mirodenii şi cu cealaltă bătînd mingi parfumate de trepte, făcîndu-se că nu vă vede, din cauza jenii ?

 

Glycera se tulbură. Nu răspunde. Detectivul Arthur scoate, plin de delicateţe,  un pandişpan albastru, şi-l taie delicat cu un brici. Zbor de fluturi.

 

ARTHUR (în şoaptă): Doamnă, permiteţi-mi… aş vrea să nu vă uit niciodată… Gustaţi din pandişpan !

GLYCERA (servind): …O, ce pufoşi, ce calzi, fluturii galbeni se-nalţă prin odăi… (S-a liniştit, gustă puţin, apoi îşi ia poşeta şi pleacă, fără pardesiu).

 

            Încăperea Poetului de Duminică. Pustie.

 

POETUL DE DUMINICĂ (inspirat, scrie în picioare, la un pupitru înalt): „Primeşte-mă, o, Reparata, cu simbrie, la sînii albi şi ţi-oi sluji frumos !”

REPARATA (ieşind intempestiv dintr-o cutie goală de contrabas):Ce bocet vechi de-adult !

POETUL (tulburat): Casa nu mai are sobă nici hainele garderobă. Fluturi explodaţi în sos, mi-au întors viaţa pe dos. Căci nimic nu mă consolă: geaba melci umpluţi la rolă, geaba îngeri ce-mi prefir roua ca pe-un chilipir, geaba chiar femeie goală şi-n gură cu portocală; la treizeci şi cinci de ani stau şi plîng printre motani. (E îmbrăţişat, brusc, cu ardoare).

REPARATA (cu dulce reproş): M-ai pîndit toată seara aceea de după perdele, c-o vază în mînă.

ARTHUR: Iartă-mă ! Nu ştiu de ce în timp ce-ngrijeai de ierbar şi canari, mi s-a părut / ca-n fiecare seară din ultima, vai, săptămînă / că risipindu-te-n aerul pur al odăii o să dispari…

REPARATA: O, Doamne !

ARTHUR (bănuitor): Şi că te-ai tutuit c-un seraf…

REPARATA: …Îmi vine atît de greu să vorbesc, de la o vreme…

ARTHUR: Oh, se-auzea  de pe unghii cum oja îţi picură rar, de răsuflarea lui caldă, pe preşuri. Urme de praf am observat pe-o măsuţă lucioasă (cercetează, cu lupa). Parc-ar fi fost cineva încălţat în mărar…Te-ai culcat surîzînd ! ce imensă greşeală! Fără să bănui că, trist, detectivul Arthur va veghea.

 

O priveşte, uimit, pe Glycera, care s-a întors în cameră fără veste, s-a dezbrăcat şi s-a culcat. Arthur o înveleşte cu tandreţe apoi îi ridică de jos, întorcîndu-şi privirea cu un surîs delicat rochia ei parfumată şi-o aşează în dulap.

 

GLYCERA (aproape adormită, mişcînd sub învelitoarea care e o faţă de masă): Ţii minte orăşelul acela de munte cu ganguri subţiri şi prepelicari lătrînd de-ncîntare ?

ARTHUR: O, da, treceau pelerini. Fecioarele-aveau jartiere de pluş cu nostalgice funde cînd, pajişti scoţînd din corsaj, către-amurg, ieşeau la plimbare.

GLYCERA: Călătoream /ţi-aminteşti ?/ în cea mai frumoasă caleaşcă c-un flutur miop, între noi, privind fericit înainte.

MOTANUL (zuleşte sticla de şampanie şi dispare).

ARTHUR: Eram pe atunci detectivul tău trist şi cuminte care-ţi turna la popasuri laptele dulce în ceaşcă. Apoi într-o seară (nostalgic), ne-am dezbrăcat, neştiind întîmplarea aceasta ce-nseamnă, şi renunţînd la găsirea pisicilor tale, la glorie, oh ! ne-am pictat unul altuia, palizi, pe coapsele calde, vechi peisaje de  toamnă…

MOTANUL (începe să cînte din flaut o melodie nostagică; evident „A plecat condorul”).

GLYCERA (somnolînd): Ce gratii mătăsoase am la geamuri…

ARTHUR: O, dac-ai vrea să ne-ascundem de lume în vechiul dulap plin de jachete şi rochii din marea sufragerie cînd după-amiaza ne tulbură minţile-n cap şi prin unghere sînt nasturi pierduţi ce se roagă acolo pe veci să rămînă…

GLYCERA. Dar lumea – ce-ar spune lumea ?

ARTHUR: Toţi s-ar gîndi c-am fugit de prea multă iubire… Singur motanul meu,  blînd ne-ar cunoaşte teribila taină şi ne-ar aduce, pe-ascuns, portocale prin rostogolire, ca să mîncăm ghemuiţi, de plăcere,-ntr-o haină.

GLYCERA: Ne-ar mai fi necesară o seară…

ARTHUR: Dac-ai vrea să ieşim, ne-am întrista atît de adînc, clătinînd un albastru sifon că, uluiţi, obiectele strînse-n lumina aceea amară, o, ne-am ascunde din nou sub patul imens de mahon… (pătimaş): De ce nu vrei să-nebuneşti la ora cinci după-amiază, cînd e-atît de bine în sufrageriile adînci să faci pe preşuri tumbe dulci cu mine ? M-aş milogi-n dulapuri vechi să-ţi scoţi rochia moale şi, rămasă goală, ne-am bate cu lichioruri amărui de chimion şi mentă glacială. Iar către-amurg, făr’ a mai ţine minte cine sîntem, aproape de mătasă, îngenunchiind pe paturile sfinte, am da cu sufletele noastre foc la casă !

GLYCERA: Tu eşti acum semeţ ca roua, blînd ca arpacaşul…dar pe urmă ?

ARTHUR: N-ai grijă. Vom face, leneşi, noduri la batistă spre-a ne-aminti de noi şi de azur. Şi fericiţi că fluturii există ţinuţi de mîini de razele din jur, tu nasturi mari să-mi coşi cu aţă tristă la pardesiul meu de bun augur, în timp ce-o să-ntocmesc naiva listă a vieţii cu creionul cel mai pur.Voi pune roua-ntîi ca-n vechi lighene  să ne spălăm rîzînd cu calzi clăbuci, miresme-apoi cu talie şi gene, motani invidioşi şi clăpăugi ce te pîndesc cînd dormi, iar la sfîrşit sînii tăi albi cu fruntea-n infinit…(îmbrăţişare frenetică, întuneric).

 

            O stradă deasupra căreia cade ninsoarea. Paşi. Apar Arthur şi Glycera ţinîndu-se de mînă. Deasupra lor, o firmă „Bijutier”.

 

ARTHUR (idee): Hai să intrăm la bătrînul bijutier !

GLYCERA: Acum ? Cînd tocmai ne plimbam visînd?

ARTHUR: Da, acum, cînd amurgul de iarnă ne face să rătăcim printre vechile case. Să-l rugăm în genunchi pîn’la lacrimi, sutienul fierbinte şi tainicul tău portjartier să ţi le bată în pietrele cele mai scumpe şi mai somnoroase.

GLYCERA (cu sfială): Dar bine… va trebui pentru o clipă să i le dau !

ARTHUR: M-am gîndit şi la asta. Rămasă-n dugheana lui plină cu bile de fildeş, în pielea goală, o să-ţi ascunzi cu-n surîs vinovat, în ceşcuţe de ceai sînii rotunzi, şi pe coapsă-ţi vei pune o portocală, iar dacă deodată, cu spaimă, la uşă vei auzi clopoţelul, să nu te întorci  – detectivul Arthur e cu tine ! Va fi doar un înger venit să-ţi graveze-n inelul de aur al frunţii această-ntrebare ciudată, c-o nesfîrşită ruşine…

GLYCERA (o amintire): …Ieşind de la cinematograful acela de la periferie unde rulase-un film mut, ţinîndu-ne-atît de sfioşi de mînă..

ARTHUR : …cînta un pian…

GLYCERA: Ne-am oprit în mijlocul străzii şi m-ai întrebat, vistor, ce am…

ARTHUR: Ne uitam ţintă unul la altul şi, deodată, ne-am recunoscut ! Eram /Dumnezeule !), domnul ce tocmai coborîse din vechea cabrioletă, cu fracul boţit şi jobenul sub braţ , ca să fure, spre seară, motanul familiei, şi tu erai sigur, naiva subretă ce-l vede şi ţipă şi el o-mpuşcă-ntre sînii bombaţi, şi-apoi o iubeşte-n cămară… (încercat de regrete), şi-atunci ne-am dat drumul la mîini, şi-amîndoi, pe trotuare am luat-o la fugă cuprinşi de-o teribilă panică, şi-n urmă, deasupra grilajelor, cărnoase şi necruţătoare, (viziune abisală) plante giganice creşteau, ca să ne tragă-napoi, în Grădina Botanică!

GLYCERA (nostalgică): Poate într-o dimineaţă îţi va sosi prin poştă un colet uriaş, cu-albastre ştampile şi timbre subţiri de mătasă, pe care-l vei duce, plutind fericit prin întregul oraş, mirîndu-te cît de uşor e şi de  parfumat, pîn’acasă.

ARTHUR: „Acasă” ?

GLYCERA: Şi-acolo, lăsîndu-l puţin pe îngustul trotuar, ca să descui, vei vedea cu mirare cum, singur, din funde, încet se desface şi cum dinăuntru apar, oh, goale şi albe, picioarele mele prelungi, cu mici unghii rotunde !

ARTHUR (în transă): Dar bine, atunci te-aş  lua-nfrigurat din imensa cutie, şi-aproape nebun aş fugi cu tine în braţe la vechiul bufet cu borcane lucioase şi-adînci din sufragerie să-ţi dau, căci ai fi leşinată de foame şi dragoste, cu linguriţa, dulceaţă…

GLYCERA (se alintă): …Să mergem într-o după-amiază de toamnă, la Julien Ospitalierul, prietenul tău !

ARTHUR: Ehei ! Dar prietenul meu trăieşte departe de lume, c-o bilă în mînă…

GLYCERA: O, dar l-am găsi în genunchi, într-un colţ, sărutînd şifonierul şi îndopînd şerpişori sinilii cu smîntînă. (Inspirată): Şi după ce s-ar scuza ruşinat că la dînsu-i deranj, vorbindu-ne-ncet despre fluturi şi sfintele taine, castane prăjite ne-ar da să mîncăm şi pilaf de gutuie oranj, şi piersici ar şterge, la urmă, de praf, cu vechi perii de haine…(se prăpădeşte de rîs).

ARTHUR: Glycera, Julien e singurul meu prieten !

GLYCERA: Apoi ne-ar cînta, de vecernie, din muzicuţă-n veranda umbrită de-arţari, tangouri atît de ticsite de molii şi valsuri atît de pufoase, încît ai începe să plîngi, amintindu-ţi c-odată am fost, pentru-o seară, aleasă „Regina marelui bal de adio al detectivilor particulari…”

 

Din off: clopoţel de sfîrşit de recreaţie. Bancă de şcoală şi tablă în ninsoare. Arthur o grăbeşte pe Leprocika, agitat, să-şi ia locul ei de la marginea băncii.

 

ARTHUR: Vino, cuminţi, la Ora de tristeţe să stăm în bănci. (Se aşează ). O, n-aţi caiet cu pătrăţele. Azi o să ne-nveţe severa rouă marele-i secret!  (Dîndu-i peste mînă). Nu trebuie cu sînii sau cu guma  dac-ai greşit  să ştergi doar ştii că literele ce le face neaua sînt sufletele nostre străvezii. (Neliniştit): Căci o să fim curînd chemaţi la tabla aceea neagră cu burete ros să explicăm / şi-o să-ncercăm degeaba / iubirea ca pe-un fluture pletos.

 

            POETUL DE DUMINICĂ apare grăbit cu catalogul sub braţ. Panoramează clasa cu o privire  severă  şi deschide catalogul la pagina din mijloc. O fixează de-ndată pe Leprocika şi-i face semn să vină la ascultare. Aceasta se ridică, se mişcă dezinvolt, îşi prepară un zîmbet cochet, seducător…

 

POETUL DE DUMINICĂ (aspru): Ce sînt iubiţii ?

LEPROCIKA (galeşă, lălăind copilăreşte) : Iubiţii… iubiţii sînt îngeri lăsaţi în pauză să se joace. Ferindu-se doi cîte doi de lume, de-o vreme încoace aripile lin îşi desprind din bumbi şi cu coapsele pline şi ochii aproape închişi petrec într-o dulce ruşine.

POETUL DE DUMINICĂ (nemulţumit): Să trecem la Istorie. Lecţia de zi.

LEPROCIKA (încurcată): …ăăă ! Trăia într-un castel, pe Ron…

POETUL DE DUMINICĂ (se plimbă): …pe Rin !

LEPROCIKA: …pe Rin, un cavaler ce din capriciu, gustînd bobiţe din ciorchin, tăia şopîrlele cu briciul şi-apoi le prepara în sos de leuştean şi portocale şi preasupuşilor, voios, voios… voios…

ARTHUR (suflînd): …le da în de-alabastru oale…

LEPROCIKA: Şi azi aşa şi mîine-aşa, pînă ce-o slujnică fecioară rămase din mîncare grea şi se-aruncă în scoc la moară. Iar castelanul nostru-amar visă de-atunci întreaga-i viaţă…

ARTHUR: …şopîrle…

LEPROCIKA: ..şopîrle… cu sîni albi şi mari strîngînd copile dulci în braţe…

POETUL DE DUMINICĂ: Rău. Treci la loc. Ai încasat un 4.(Trece nota în catalog). Mata acum.

ARTHUR: Tema mi-am scris-o.

POETUL DE DUMINICĂ (îi foiletează caietul): Mda. Pe scurt: biografia !

ARTHUR: …trecerea mea prin lume a fost o aventură cu sute de primejdii în fiecare clipă. Îmi atîrna albastră în iarbă o aripă pe cînd cealaltă-n soare se-nfăşura mai pură.

POETUL DE DUMINICĂ: Ce încercări de viaţă aţi avut ?

ARTHUR: O pînză de păianjen mi se părea pe umăr atît de grea, dar mîna n-o ridicam s-o scutur, şi mă mîhnea o gîză, şi zile fără număr simţeam pe suflet umbra lăsată de un flutur.

POETUL DE DUMINICĂ: Compunerea, vă rog !

ARTHUR (citeşte din caiet): „Un peşte mic şi foarte trist din heleşteul contelui s-a-ndrăgostit de-un ametist de la inelul contelui (întoarce foaia) şi-ntr-o caleaşcă a sosit să ceară mîna contelui dar refuzat şi-adînc jignit muri sub ochii contelui”.

POETUL DE DUMINICĂ: Dar aici nu vine punct ?

ARTHUR: Punct. „Atunci un falnic servitor din ordinele contelui îl prepară cu cimbrişor pentru motanul contelui”.

POETUL DE DUMINICĂ : Ia loc. E bine dar nu ştie ce. Lecţia de azi. Deschideţi manualele la pagina albă. Astăzi vom preda o temă nouă:  Vom învăţa cum să fim anonimi ca dovlecii şi fleţi şi suav răpitori de suflete-nchise-n fecioare, pe mingi să ne scrim. Iar în zori să batem din palme la rouă muiaţi pîn’la piele-n destin. Elevi – un surîs ca de teamă pe străzi umblă brambura lin. (Dă foaia, citeşte). Lecţia „Despre plăcerea de a bea bostani ca mierea”. Vă rog, mai multă atenţiune.

LEPROCIKA:  Luăm  notiţe ?

POETUL DE DUMINICĂ: Evident ! (Solemn): „La capătul unui burlan se pune cel mai dens bostan, şi-n orele de  după-masă… se suie răvăşit pe casă şi se suspină prin burlan tot mai adînc, mai diafan, şi-atunci bostanul, din solid, devine luminos lichid evaporîndu-se prin tub într-un incub şi un sucub”. (Cu un echer enorm trasează o schiţă ininteligibilă pe tablă).

LEPROCIKA (chicotind): „Sucub” ? Dar despre asta noi n-am citit !

POETUL DE DUMINICĂ (sever): „…sucub ce te invită, trişti, la dans pe ţiglele  cu fin balans, în timp  ce iarăşi sub burlan se solidific-un bostan”.

LEPROCIKA (ridică mîna): Am o-ntrebare ! Crinul e-un animal din vremuri de demult trist transformat în frăgezimi de chinul extazului îndelungat ?

POETUL DE DUMINICĂ  (îşi scoate emoţionat ochelarii, cu un tremur uşor al mîinii: e o lecţie de zile mari!): Oh, voi răspunde. Crinu-i animalul cel mai pios, îmbrobonat de-amor poartă jiletca proaspătă ca valul şi-n loc de gură are un izvor cu tari miresme, uneori fatale dacă-l aduci în silă lîngă pat; iar limba-i se-ndulceşte-ntre petale ca într-un bot de miel cîrlionţat. Dar, rog atenţie, de ce m-aţi întrebat ?

LEPROCIKA (se ridică din bancă, vioaie): Azi… m-a muşcat un crin de… suflet cu dinţii calzi şi ascuţiţi şi botul pipărat de umed, ce-n prima clipă nici nu-l simţi. Dar cît de tare m-au durut trupul şi minţile spre seară !

POETUL DE DUMINICĂ: Ciudat ! Ce comportări avea ? Vădea cruzimi ?

LEPROCIKA: El, în surîsu-i ne-ntrerupt, sta moale, cu parfumu-afară, pe laba-i dulce, fără umblet şi-n scăfîrlie plin de-arginţi.

ARTHUR: Aş vrea cîteva lămuriri despre scaieţi.

POETUL DE DUMINICĂ (citeşte din curs): „Scaieţii se sărută uşor cînd bate vîntul, – e-o sfîşiere crudă de fluturi în lumină, izvoarele spre alte izvoare se înclină şi Chloe după maluri îşi leapădă veşmîntul”.

LEPROCIKA (chicoteşte). Hai că-i hazliu !

POETUL DE DUMINICĂ (o priveşte sever): …”Cinstiţi aceste sfere de mătase înzăpezite miezuri de tomate, crude cetăţi cu punţile lăsate spre sufletele noastre curioase”. (Inspirat): „O, ce candoare-n gestul de-a desface fecioarei adormite în legumă pieptarul străveziei  promoroace. Tu o trezeşti, cu un sărut, din brumă. Uimită-i de răcoarea dintre lucruri… De rotunjimea ei o să te bucuri, căci ţi se dă cuminte şi adîncă. Pîn’la pămînt cinstiţi aceste sfere, încă”.

 

            Leprocika şi Arthur se ridică zgomotoşi din bancă, se lovesc cu ghiozdanele.Poetul de duminică iese,vădit grăbit,  îngîndurat.

 

Întuneric.

 

            Neaşteptat, mai întîi în surdină, apoi din ce în ce mai tare, se aude Marşul lui Julien Ospitalierul, executat în cheie parodică de o bandă de muzicanţi de ţară. Julien  va intra,  în surtucul lui plin de grăsimi vegetale, auster şi naiv, melancolic,tăind cu un foarfece galben toporaşii crescuţi în sandale.

 

JULIEN OSPITALIERUL (paşi,se opreşte, cu tristeţe): Toţi m-au uitat, însă eu, surîzînd sufleteşte-n azur, nu dispar ci-n fiecare zi, copleşit de viziuni, bat cuie în apă şi beau bulion vişiniu, şi privesc cum trec dirijabile fragede prin atmosferă, rugăciuni murmurînd pentru prietenul meu detectivul Arthur, lîngă sfintele straturi de ceapă, şi nimeni nu ştie că eu, da, eu, îngrop pe-ascuns în glastre de flori, ca să fie parfumul mai fin, patefoane stricate şi seara-mi dictez doctrina la îngeri, plimbîndu-mă palid prin casă cu mîinile-mi strînse de-un flutur la spate spre a nu mi le pierde, desprinse extatic, în tainele de nepătruns.

 

      Marşul  s-a apropiat şi răsună mai tare.

 

JULIEN OSPITALIERUL: O, marşul meu ! (Extaziat, bate sacadat din foarfecă.    schiţează paşi de paradă, recită cu patos, ca pe „Zece negri mititei”).     

Un pelerin fericit rătăceşte, cîntînd de plăcere, pe pajişti, c-un strugure dulce  în geantă.

Doi îngeri răpesc o clătită umplută cu mentă şi-n fiece seară o dau, pătimaşi, pe traverse de-a dura;

Trei fluturi de angora trec pipăind plictisiţi mari bucăţi de fîntîni mătăsoase pe-aleile-n pantă;

Patru acari vor să-şi ardă-n cantoane chipiile lor parfumate la fel şi, deodată, de spaimă le tremură gura;

Cinci corigente subţiri înţeapă, plîngînd în spatele şcolii, cu sînii pătaţi de cerneală, vacanţa cu-n spin;

Şase mici franjuri de la perdeaua portocalie din vechiul antreu al pensiunii /dar nimeni nu spune/ sînt destrămate puţin;

Şapte ori şapte fac patruzeci şi nouă de portocale închise-ntr-un cald muşuroi de furnici, acum şi oricînd;

Opt  croitori delicaţi s-au decis, către-amurg, de pe gard căptuşeala de rouă s-o rupă;

Nouă suspine a scos trandafirul albastru din supă;

Zece e cifra la care se moare rîzînd !.

 

            Brusc – linişte mare. Apoi se aude, urlînd un cîntec de beţie şi bocănind cu piciorul de lemn PIRATUL NEGRU.

 

PIRATUL NEGRU: „Piraţii de apă sălcie aveau un cadavru la bord. Piraţii de apă sălcie pluteau cu cada-a-a-vrul spre bord, deşi nu erau toţi de-acord, căci cîteodată cadavrele-nvie (dă duşcă pe  gît  rom dintr-o sticlă pătrată). Pira-a-aţii de apă sălcie aveau trei butoaie cu rom. Piraţii de apă sălcie ziceau: „O să bem pînă vom vorbi un ciudat idiom”. (Hohoteşte gros). Căci cîteodată (confidenţial) cadavrele-nvie. (Bea). Piraţii de apă sălcie aveau şi-o femeie cu ei. (S-a întristat). Piraţii de apă sălcie plîngeau cînd trecea,  cu sîni grei cadavrul frumoasei femei, căci cîteodată cadavrele-nvie.

 

      E îmbrăcat cu o tunică veche de poliţist.Scoate din sîn un plic, citeşte adresa, caută cu oarecare dificultate numărul casei pe stradă, apoi se întîlneşte, brusc, cu Julien.

 

PIRATUL NEGRU: Tu, ăsta… eşti… Julien Ospitalierul ?

JULIEN: Eu mi-s.

PIRATUL NEGRU (dîndu-i ocol): Hm. Dacă-i aşa… eşti arestat, bănuit de uciderea detectivului Arthur, prietenul dispărut în urmă c-un an. (Îi întinde plicul): Mandatul ! Urmează-mă ! Va fi proces.

 

            Întuneric. Urcă uşor rumoarea sălii de judecată (cîteva scaune goale). Un podium, o masă, la ea Judecătorul, în robă, cu tricorn.Scaune goale şi la stînga şi la dreapta lui.

      Vocea Aprodului, din off:   „Inculpat Julien Ospitalierul”.

 

            În faţa             judecătorului, apare Julien, abătut şi trist.

De afară, se aud strigătele vînzătorilor de ziare :Ia Naţiunea ! Ediţie specială. Începerea procesului secolului, crima odioasă a lui Julien Ospitalierul !” „Ia Corriere de la Sera ! Prima zi a grandiosului proces de crimă !” „Ia Mişcarea, ediţie specială ! Monstrul pe banca judecăţii!”“Ia Curierul cu pagina Ultima Oră, ediţie specială, conflict diplomatic la Ministerul de interne.! Demisia guvernului iminentă !

 

JUDECĂTORUL: Inculpat ! Numele şi pronumele !

JULIEN: Mă numesc Julien Ospitalierul.

JUDECĂTORUL: Vîrsta ?

JULIEN: Am treizeci de ani.

JUDECĂTORUL: Domiciliul ?

JULIEN: La ţară. Duc o viaţă destul de retrasă.

JUDECĂTORUL: Mai locuieşte cineva cu dumneata ?

JULIEN: Nu. Stau singur. Şi iată, c-o jur, în patul meu moale nu au dormit decît struguri şi boi diafani şi prieten mi-a fost doar detectivul Arthur. Melcilor /celor mai leneşi/ le-am spus totdeauna. „Veniţi, putreziţi în fotolii, umblaţi pe oglinzi, intraţi-mi în gură”. Oh, fiindcă nu pot refuza nici un dulce capriţ, tinere cepe scăldat-am în lacrima-mi pură.

 

            Rumoare, clopoţel, Piratul Negru care-l păzeşte, mahmur şi înrăit, strigă urît: „Linişte !”

 

JUDECĂTORUL: Ce cultivaţi ?

JULIEN: Vara cultiv levănţică şi-n vreme ce-aştept diligenţa poştală o dată la cinci săptămîni s-aducă scrisori, în mînă c-o bilă de fildeş gălbuie, de sufletul meu mirosind a gard proaspăt atîrnă-n extatice cuie subţiri lenjerii de fîntîni.

JUDECĂTORUL: Toamna ?

JULIEN: Cînd e toamnă şi-ascult împăcat cum în lungi dup-amiezi iepuri de angora-mi ronţăie cărţile-n tufele-adînci de mărar şi cum se surpă pe mese miresme-n prăpastia unui pahar, cu toată fiinţa mea-n praf jubilez!  Şi-ngenunchiind fericit lîngă uşă, furnicile portocalii eu le trec peste prag, în urechi, dintr-o cameră-n alta, iar către-amurg mă rog blînd şi umil să plutească-n înalta sufragerie a casei, mari gălbenuşe. (Rumoare).

JUDECĂTORUL: Starea civilă ?

JULIEN: Mult timp am iubit o ceşcuţă de ceai chinezească pictată cu scene naive din viaţa fîntînilor pe porţelanu-i subţire dar sufletul meu neştiind îndeajuns s-o uimească, m-a părăsit, alegîndu-şi dulapul cel sumbru drept mire. (Rumoare. Piratul negru rîde, apoi răcneşte „Linişte!” ).

JUDECĂTORUL (bate cu ciocănelul, violent): Linişte ! Evacuez sala !

JULIEN: Apoi m-am îndrăgostit de un blînd şifonier. De obicei, după-amiaza, cînd hainele dorm, mă duceam lîngă dînsul şi mîngîindu-i furnirul, duios şi stingher, îl sărutam şi simţeam că mă-năbuşă plînsul.

JUDECĂTORUL: Dar… Hm… Bila ? (Bate cu palma în dosar).

JULIEN: Pe urmă-am ţinut pătimaş la o bilă de fildeş, luciosă, cu pîntece mic, ce-m sărea uneori pîn’la buze stîrnindu-mi spre seară dorinţe ciudate şi gînduri atît de confuze încît mă sfiam să rămîn cu ea singur în casă. Şi astfel, mi-au trecut anii limpezi şi-acum sfătuiesc răbdător melci prea graşi să postească-n adînci butoaie şi vag amintindu-mi de oameni –  oare ei mai există ? (Rumoare):

JUDECĂTORUL (ciocănel): La fond !

JULIEN: Pe poliţi cu fragezi canari ciuruind papanaşe, apa de ploaie o las, melancolic să se-ndulcească în vechi stropitori…

JUDECĂTORUL: Ce-aveţi de declarat despre uciderea numitului  Arthur ?

JULIEN: Uneori, către toamnă,  cînd dinţii-l dureau atît de melodios încît i-asculta fericit şi naiv ca pe-un cîntec de limpede harfă, copiind în jurnalul intim /ţinut într-un blond samovar/ cu cerneală  din boabe de boz cele mai blînde şi tandre plecări şi sosiri ale lungilor trenuri de marfă, sau măsurînd cu un metru subţire şi proaspăt de croitorie, plin de emoţie, fire de aţă stinghere desfăşurate încet de pe moi papiote, prin casă fără ca nimeni să ştie, spre-a se iubi în ungherele calde cu îngeri topiţi pe podea de plăcere.

JUDECĂTORUL: Cînd l-aţi văzut ultima dată ?

JULIEN: îmi amintesc, cu bătăi delicate de cord, de detectivul Arthur, prietenul trist şi ciudat, dispărut… (sfîrşit). Parcă-l văd şi acum închizînd portiera brodată de-amiază a vechiului Ford şi, cu un ultim claxon de adio pornit graţios, pe şoseaua îngustă de munte, etern surîzînd la volan…

JUDECĂTORRUL (indispus): Să intre martorul.

 

Intră un individ ciudat, îmbrăcat ponosit, cu un rînjet strîmb pe faţă. Vizibil sociopat.

 

JUDECĂTORUL: Pe scurt, rog, daţi depoziţia.

MARTORUL (decrepit): Vă rog, n-am auzit.

JUDECĂTORUL: Ce-aveţi de declarat în acuzare ? Atenţie la mărturii.

MARTORUL (aiurînd): O, vremea cînd eram copii, tutungerii, tutungerii, cărţi de-aventuri, nuci cu magiun (cu greu), cum să vă spun… Iubiri ascunse în ghiozdan, sutiene mici cu miros rar decolorate an de an, plînsul adînc dintr-o vacanţă în frîna unui tren marfar… (A uitat totul, ieşind). O, vremea cînd eram copii, tutungerii, tutungerii

JUDECĂTORUL (potolind rîsetele): Să vină următorul martor ! (Reparatei,       tulburat de frumuseţea ei ): Vă rog, depuneţi jurămîntul, stimată domnişoară.

REPARATA: (mîna pe biblie, sfioasă): Sînt domnişoara Reparata. Jur !

JUDECĂTORUL: Rog, depoziţia dumneavoastră.

REPARATA (se adună): Doar cuvinte bune am a spune despre el… Cu ce să-ncep ?… Principalul era să nu fie lăsat singur. Altfel, ca să disloce din terasamentul căii ferate departamentale o traversă crăpată extatic, mustind de păcură, prinsă drăceşte în buloane de diamant, numitul Julien Ospitalierul dansa înflăcărat zile în şir; sau, ca să rupă din propria-i cameră un perete anume văruit pentru asta, cu tencuiala matlasată şi geamurile – subtil omagiu – înzăpezite în aer, şi să-l dăruiască surîdea pînă la delir. (Rumoare, rîsete).

JUDECĂTORUL (rău): Să fie linişte sau sala se va evacua !

REPARATA: Fermecătorul nimb de jenă pe care-l căpăta J.O., surprinzîndu-şi motanul de angora sărutînd /pe întuneric !/ laptele.  Umilinţa cu care            apoi, ceasuri întregi, aşezat pe un trepied vînătoresc în faţa oglinzii căuta să şi-l smulgă folosind o pensetă pentru sprîncene de damă.

JUDECĂTORUL: Să revenim: ce ştiţi despre Arthur ?

REPARATA: Detectivul Arthur venise anume. Ce enigmă brumată ! Un strugure mort putrezea între sînii Eleonorii. Şi-n jur – doar brînduşe şi genţiene şi, oh, trei fecule de înger mărite cu lupa lui blîndă. Şi-o nucă de cocos ciudată. Şi dulci, uleioase toxine-n pantofii de iuft. Doamnă, a spus, v-a trădat lenjeria, sînteţi asasina ! (Rumoare).

JUDECĂTORUL: Susţineţi deci că el o bănuia de gînduri asasine ?

REPARATA: Pe-Eleonora. Detectivul Arthur  avea dealtfel pipa plină de rochii ! Pe cea albă, legumă pudrată-ntr-un jgheab de cişmea, o fuma visător numai seara. Pe cea verde-o-nălţa spre tavan cu sfială. /Dantela ei arsă-n dulapuri de-amiază ! /. Ultima, portocalie, cu fructe blajine crescute sub mîneci şi nasturi uzaţi de tarhon, n-o aprindea niciodată. Detectivul Arthur era „prinţ al piperului putred” (Larmă, scandal, fluierături).

JUDECĂTORUL (Reparatei, cald): Vă mulţumesc ! Completul se retrage spre deliberare.

REPARATA (încurajîndu-l pe J.O.): Tu trebuie veşnic să porţi, printre oameni, un fluture-n spate, tăcut şi umil, şi seara în fundul grădinii să strîngi dovleceii elastici în braţe plin de ardoare, şi-ncet să te-mbibi de arome, prin şanţuri şi magazii diafane, ca un fitil… Noi sîntem îngerii tăi grijulii. Am ieşit dintr-un glob de mărar pentru-ntîia îmbărbătare !

JULIEN: Eu simt c-o să fiu condamnat !

REPARATA: Nu cred. O să fii achitat şi atunci, singur pe drumuri înguste de ţară, trîntit în lumină, praful catifelat să-l respiri iubindu-l adînc, cum doar roţile şi animalele ştiu şi pe urmă, fără cruţare, să torni peste dînsul căldări cu dulceaţă de trandafiri. Noi…(În spatele ei apar Poetul de duminică, Glycera, Leprocika şi Motanul)  … noi sîntem îngerii tăi serioşi. Am ieşit din fîntîni şi din stîlpi pentru înc-o-mbărbătare !

POETUL DE DUMINICĂ: Să nu uiţi! Detectivul Arthur împuşca-ndrăgostit portocale de la o mie de iarzi şi-apoi unei doamne necunoscute, c-un fraged abis între sîni şi rozalbe picioare înmănuşate pios pîn’la coapse, i-o oferea împreună cu sufletul său; rochia-i galbenă în buline de rouă s-o arzi ! Noi sîntem îngerii tăi avîntaţi.

GLYCERA: Am ieşit din căpiţe de crini pentru ultima îmbărbătare ! Ce ai de gînd ? Pledezi nevinovat ?

JULIEN: Dac-am să fiu achitat, voi lua într-o dimineaţă tristă de toamnă, din magazie, suavul burghiu ascunzîndu-l sub haină, şi-abia respitînd de emoţie şi fericire îl voi culca pe mătăsuri, în casă, şi cu glaspapir argintiu  voi mîngîia, spre-a-i reda tinereţea şi patima, trupu-i  subţire. Apoi voi aduce o scîndură moale de plop de la vechile stive de lemn, geluită cu melci şi-mbătată de ploi acrişoare şi plin de sfială-o să-nşirui, legat c-o eşarfă albastră la ochi, găuri, nedemn, strîngînd rumeguşul curat în casete de fildeş cu balamale din piele de căprioară. Iar seara, nostalgic, voi parfuma ferestrele mari cu lavandă ş-n lampă voi pune fitilul cel brav, de pe cînd mai trăia detectivul Arthur, şi-atunci va sosi, ca de-atîtea ori, leneş şi tandru, prin spaţiul obscur îngerul lui cu zulufi de motan siamez ca să facem, plîngînd, contrabandă.

 

            Intră completul de judecată: Ciuperca şi soră-sa Mînătîrca, Fasolea cea de post, cinstitul şi verdele Castravete, cuvioasa Linte, Roşcovul ghebos, fetele Coacăze . Se ridică cu toţii. Linişte îngheţată. Judectorul se aşează, bate lung din ciocănel. Rumoarea se potoleşte. Glycera plînge.

                       

JUDECĂTORUL: Acuzat, ai ultimul cuvînt !

JULIEN (se ridică, palid): …Am vrut adolescenţa să-mi închin dulcilor jafuri de fecioare însă numai de rouă nu mi-a fost respinsă privirea desfăcută ca un crin. (Aproape sfîrşit). Sori de amiază asfinţind în piept, am ridicat cuvinte luminoase să bată-n vînt şi-am început s-aştept femeile cu nume de mătase. Dar n-a venit niciuna… Cine-anume ca mine de tăcut a mai rămas ? Acul lucind de spaimă-al unui ceas mă caută stăruitor prin lume.

JUDECĂTORUL: Ce mai aveţi de declarat în apărare ?

JULIEN: Nu recunosc actul de-acuzare. Nu-s vinovat. Nu am nici un regret cînd acuzarea are să  mă certe. Prin simţurile mele schimbătoare plutesc încă bucăţi subţiri de soare, fărădelegi de vis, dorinţi incerte. Pe punţi lucioase, printre fenomene, ţinîndu-mi liric cumpăna c-un crin, înaintez puţin cîte puţin, umbrit de somn, catifelat de lene.

JUDECĂTORUL (ridicîndu-se aspru şi dur): E timpul  să dispari, bătrîne J.O. ! Degeaba, ca să uiţi, joci domino şi pipăi la oglindă, pe mătase, spre-a-ţi trece de urît, omizi pletoase. (Rău): N-auzi în frîna unui vechi vagon de marfă cum cînt-un înger stingerea la harfă ? Nu simţi pe masă, către-amurg, în cană cum apa-ncepe să miroasă-a rană ? Priveşte blînd te cheamă din azur motanul detectivului Arthur, şi însuşi detectivul sfînt ce-a fost cîndva îndrăgostit pe-acest pămînt. Ia-ţi rîma credincioasă. Reparata ţi-a pregătit fregata. Las-o rîzînd prin somn în pielea goală pe Leprocika-n Leprozeria Ideală c-un şarpe mic de-angora sub pernă; virgină, repetentă şi eternă şi fă la toată lumea din batistă şoptindu-le că viaţa nu e tristă, fiindcă, vezi, ce mai încoace şi-ncolo, e timpul să dispari, bătrîne J.O.

 

            Piratul Negru rînjeşte, Glycera, în negru, plînge, Leprocika îl fixează cu dispreţ pe Judecător, Reparata l-a cuprins strîns în braţe  pe J.O.

 

JULIEN: (cu greu): Eu sînt total învins de rouă, definitiv trăznit de crini ! O, Reparata, dă-ne lumina celor trei sîni şi nu ne duce în ispită cu ei ci poartă-ne sublim ca-ntr-o caleaşcă infinită spre-un cer ţinut de-un seraf unde-o să bem o săptămînă, dintr-un cristal întors pe dos, cu spini încolăciţi la mînă, copilăria, dureros…

JUDECĂTORUL. Vom pronunţa sentinţa !

PIRATUL NEGRU (urlă): Sus ! Ridicaţi-vă !

JUDECĂTORUL: 1. Pe Julien la moarte-l condamnăm; 2. Fecioarelor căzute în genunchi li se retează genele pe trunchi fiindc-au surîs din somn în largi crivate, cu şoldurile neînfăşurate, şi-n miez de noapte avînd bluza lipsă, au pus cu sînii luna în eclipsă, şi-au îndrăznit să-ntreacă-n rotunjime izvoarele credinţei din vechime. Au tulburat mişcările cereşti prinzîdu-şi seara fustele în cleşti de rufe pe subţiri şi crude funii, miresme cotropindu-ne ca hunii. Am zis. !

 

            Julien Ospitalierul este tîrît afară, Glycera plînge îmbrăţiştă de Reparata, Poetul de duminică de Leprocika. Larmă mare de piane mecanice şi flaşnete.

 

Întuneric.

 

            Biroul notarului public. Glycera în doliu, plînsă, la fel Reparata. Îmbrăcat sobru – Poetul de duminică. Leprocika turuie şoptit într-una cu martorii. Motanul aduce plin de importanţă un plic imens, în care e testamentul. Îl dă NOTARULUI care îl citeşte într-o atmosferă de totală consternare.

 

NOTARUL: Cu puţin timp înaintea sfîrşitului, în celula sa, stăpînul vostru Arthur şi-a scris următorul testament. Chm! „Testamentul detectivului Arthur. 1. Trebuie să stai mult timp singur ca să poţi auzi lumina. Trebuie să-ţi laşi nările în strujeni ca să simţi cum miros îngerii după-masă. Trebuie  să baţi cuie în zid, şi zidul trebuie să fie roşu ca zahărul din copilărie, ca să auzi cum cade o unghie de crin. Trebuie să-ţi aureşti manşetele cămăşii cu fîntîni ca să stingi inocenţa. Şi mai trebuie, vai ! mai trebuie să salvezi un brusture de la alabastru. (Rumoare).

POETUL DE DUMINICĂ (ironic): Sînteţi sigur că citiţi testamentul detectivului Arthur ?

NOTARUL (indispus): Eu vă rog să nu-mi faceţi asemenea… 2. Un scaun poate fi şi inima acelor inima şinelor plutind în păcură – după-amiază cu ghiozdanul azvîrlit sub pat – sau un măr, un măr prin care pot trece trenuri sticloase cu franjuri de frică la roţi.. Un scaun poate fi şi liniştea vacilor, zgomotul unui parfum, tăierea piersicilor cu fierăstrăul şi-a zilei cu o femeie cărnoasă.

 

            Leprocika se prăpădeşte de rîs Notarul, jignit, îi întinde Poetului testamentul. Se îngrămădesc toţi asupra lui, intrigaţi.

 

GLYCERA (enervată): Dar ce se întîmplă aici ? Ce e ăsta ?

POETUL DE DUMINICĂ: …Undeva trebuie să ducă aceste cuvinte. Poate la funde de ceară pe-acoperişuri subţiri. Şi iată: pajişti cîrlionţate, vipere-n vînt, picături de aur pe şapca de înger, fluturi înghesuiţi sub genunchii ferioarelor, şi-acolo, departe, o spaimă imensă.

 

            Glycera şi Reparata ies buimăcite. Leprocika rîde cu lacrimi, Poetul o zoreşte să iasă, iar Motanul împătureşte testamentul şi-l pune într-o geantă veche de inspector fiscal.

 

NOTARUL (alb): Să intri în odăi din care nimeni nu mai scapă. Unde e totul proaspăt ca-n mărar. Unde sînt  căni cu apă !

C o r t i n a

Revista indexata EBSCO