Feb 12, 2015

Posted by in Consemnari

Vasile IANCU – Familia sfîrșitã (III)

N-a trecut o săptămînă, şi directorul editurii „Propatria” îi bate în uşă. Fără să se mai aşeze în singurul fotoliu din încăpere, cuşca redacţională a lui Vălureanu, îi zice grăbit:

– Nu stau decît două-trei minute. Nu ţi-am mai telefonat. N-avea rost. Să nu te superi că am dat buzna în felul ăsta. Uite, aici, manuscrisul jurnalului lui Dubincek. Îl citeşti cînd ai timp şi chef.

Scoate, încet, din servieta diplomat, solidă, din piele maronie, cu încuietori cu cifru, aşa cum poartă oamenii de afaceri iviţi peste noapte, din ianuarie 199o încoace, şi-i pune pe birou un caiet gros, cu coperte din vinilin purpuriu, ca o agendă luxoasă. Probabil, făcută anume în tipografia personală. Să tot aibă vreo trei sute de file, gîndeşte.

– Poate, te va interesa. Îmi dai un  semn, cînd ai o părere. Poţi să-l suni şi pe patron. Este foarte interesat să-ţi afle opinia. Mi-a şi spus-o. Doar cu acceptul lui l-am adus. Pe de altă parte, să ştii că a acceptat foarte greu să ţi-l încredinţeze.

– Bineînţeles, propagandistul Toporan şi-a spus cuvîntul în lămurirea autorului.

– Nu-ţi mai bate joc de mine, te rog mult. Ce-a fost a fost, de-acum încolo vei vedea ce fac.

– Dacă a acceptat atît de greu să-l dea spre lectură unui străin, înseamnă că n-are încredere în mine. Și-atunci, poţi să-l pui de unde l-ai scos. Și, la drept vorbind, la editura lui poate să-şi tipărească jurnalul oricum. Cîte nu se tipăresc acum, în democraţia noastră originală?!

– Te asigur că ţi l-a dat cu credinţa că îţi vei spune cuvîntul de lector profesionist, fără cruţare. Chiar aşa mi-a zis: Fără cruţare! E prea orgolios să se facă de ispravă cu jurnalul ăsta. Ar fi dorit să vină personal cu manuscrisul la tine, dar omul se deplasează greu. L-au ajuns frecuşurile, aventurile, ambiţiile din tinereţe. Și-apoi, a trecut de şaptezeci de ani. Mintea, însă, îi merge brici.

– Bine, Ioane, lasă-l. Voi ţine cont de îndemnul tău: cînd am timp şi chef…

– Îţi mai spun ceva şi plec. Mi-a dat de înţeles că ar vrea să-şi vadă publicat acest jurnal, numai dacă merită, sub un pseudonim şi într-un tiraj confidenţial. Şi, dacă va vedea că e bine primit, măcar să nu fie desfiinţat ca o maculatură, abia atunci intenţionează să-l tipărească într-un tiraj rezonabil şi sub proprie semnătură. Intuiesc că ăsta ar fi cel mai frumos vis împlinit din viaţa lui: cartea asta. Nu că au năvălit peste el şi familia lui moşteniri grase, nesperate vreodată, nu că are o tipografie şi o editură, nu că a fost ce-a fost, cîţiva ani, chiar şi ministru, pesemne, o să citeşti şi-n jurnal episodul ăsta… Nimic din toate astea nu cîntăresc cît speranţa că va tipări o carte cu numele lui pe copertă. Poate, o năzdrăvănie, ca să nu zic altceva… Cine ştie de cînd clocită. Dar m-am întins prea mult la vorbă şi, sigur, tu ai treabă. Am plecat.

Şi-au strîns mîinile şi fostul activist Toporan a ieşit.

Caietul e plin pînă la ultima filă. Însemnările, cu paragrafe despărţite de o steluţă, nu sînt datate. Scrisul, numai cu cerneală albastră, cu litere ascuţite, nervoase, e lizibil, corect, cu cîteva reminiscenţe din ortografia de dinainte de normele stabilite în anul 1953 de Academia cea nouă, republicană, reminiscenţe, îşi spune Iustin Vălureanu, deloc supărătoare. Dimpotrivă, îi amintesc de farmecul vechilor manuscrise care se mai văd prin muzee de literatură şi prin cîteva case memoriale ale unor scriitori, cîte mai supravieţuiesc…

„În sîngele meu curg vieţi amestecate: tata, Jan Dubincek, ceh din Boemia, cu părinţi din două neamuri diferite, ceh şi slovacă, mama, Helga, născută Konrad, nemţoaică din Cernăuţi, dar cu bunic matern din alt popor, român din Bucovina… Și cine ştie ce alte viţe s-au mai încolăcit, cu voie sau cu silnicie, în arterele şi venele strămoşilor mei, în fiinţa mea. Ce nu pot uita, mîndria părintelui meu că neamurile sale paterne, neam de lucrători în fier, se trăgeau din imperiul lui Rudol al II-lea, împăratul şi regele prea-ocupat de arte şi de alchimie, cel care a stat faţă la faţă cu valahul Mihai Viteazul. Ce-or fi discutînd ei, oameni atît de diferiţi, din lumi diferite şi cum s-or fi înţeles, în ce limbă, că au încheiat şi o înţelegere împotriva turcului? Taine. Arhivele vorbesc şi ele cît răzbate prin vremuri, cît e cu putinţă. Eu, Eugen Dubincek, cetăţean român dintr-un tîrg din nordul Moldovei, născut şi copilărind acolo, am trecut prin mai multe oraşe şi m-am stabilit în Iaşi de o bună bucată de vreme. Să mă consider ieşean? Și, parcă, pentru a continua tradiţia încrucişărilor de seminţii în sîngele urmaşului meu nefericit, în fond,tot roşu, acest fluid vital, m-am căsătorit cu o armeancă. La rîndul ei, o corcitură foarte reuşită de femeie. Despre care voi vorbi ceva mai încolo. Geneticienii spun că amestecul ăsta de sînge duce la zămislirea unor exemplare umane puternice, bine înzestrate intelectual. O fi aşa? Atunci, eu de ce am un fiu atît de slab, atît de nenorocit şi căzut? Nici n-aş vrea să amintesc despre el. Voi vedea. Căi necunoscute. Tot aceşti specialişti, scormonitori ai celulei umane emit ipoteze care mai de care mai misterioase şi de neînţeles pentru mine. Iar în norod se povesteşte că şi copiii din flori, plodiţi din iubire ascunsă şi pătimaşă şi nu din viol, sînt frumoşi şi deştepţi. Știu din propria familie:  o copilă cretină, de care nu mai ştiu nimic de treizeci de ani.

Jan Dubincek, turnător în bronz, a fost un artist în felul lui. Pînă a veni în regatul România, turna clopote şi obiecte de cult, în apropierea unui oraş din Ucraina, Elizavetgrad, la sud de Kiev. Pe atunci, partea aceea de ţară era sub Imperiul Țarist. Sovieticii l-au botezat Kirovograd. Ca să şteargă din memoria oamenilor numele unei împărătese. Avea atelierul lui, ucenici, meseriaşi nemţi, împămînteniţi de ţarină, comenzi multe. Îmi spunea că nu mai prididea cu lucrul şi cîştiga bani, nu glumă. Se gîndea la o fabrică adevărată, pe care o vedea ridicată în marginea Kievului. Pravoslavnicii se întreceau în ridicare de biserici, de înnoiri, de înzestrări. Dar veneau cu comenzi şi bisericile catolice şi greco-catolice din partea apuseană a Ucrainei. Revoluţia bolşevică, războiul civil care a devastat întreaga Ucraină  –  Kievul, cică, a trecut, în numai doi ani de măcel, prin şapte-opt stăpîniri, cînd albii, cînd roşii – l-au silit pe Jan Dubincek  să-şi încarce avutul de preţ într-un vagon, să-şi umple punga cu bani de toate culorile, să aibă cu ce să mituiască ceferişti, revoluţionari, alb-gardişti, bandiţi, şi-a dosit bijuteriile şi valuta între bagaje de doi lei, şi-a luat nevasta şi a trecut în România. Abia se căsătorise cu Helga Konrad. O cunoscuse la Cernăuţi, unde fusese să ia o comandă serioasă de la episcopia germană. Cum s-ar înţelege, clopotarul Dubincek era cunoscut în ambele imperii. Fata, mama mea, fusese botezată în episcopia respectivă şi făcea parte dintr-o familie de breslaşi de vază din fostul ducat al Bucovinei, cioplitori în marmură, familie apropiată prelatului. Exodul în regat, că exod a fost, a venit ca o salvare, mai cu seamă că Bucovina se alipise României. Sigur, i-a părut rău că îşi lăsase la Elizavetgrad atelierul, toată agoniseala imobilă, o sumedenie de scule, prieteni, ucenici. Dar şi-au salvat viaţa şi o puteau lua de la capăt în linişte. Plecaseră la timp. Cine ştie dacă nu-i mînca Siberia, în cazul în care scăpau de gloanţele agenţilor CEKA. Doar erau exploatatori. Tîrziu am înţeles aceste lucruri. Cînd am fost, ani buni, înfierbîntat cu ideile revoluţionare, memorînd ca pe Tatăl nostru pasaje întregi din Manifestul lui Marx, iar tata se închisese ca într-un ghioc nepătruns în faţa acestei triste realităţi – fiul rătăcit pe un drum nebănuit de el vreodată – , n-am priceput nimic din înţelepciunea părinţilor mei. Cum să fugă ei din calea revoluţiei bolşevice? Am crezut sincer că acest sistem va cuceri întreaga planetă şi că omenirea o va duce ca-n sînul lui Avram. Am trăit şi bine, chiar foarte bine într-o perioadă, nu zic ba, am slujit regimul comunist cu loialitate, dar curînd au venit şi dezamăgirile. Tot acumulîndu-se, au fost şi mai necruţătoare. Acum, cînd fac aceste însemnări, privesc mai detaşat prin ce am trecut, prin ce mizerii m-am scăldat, deseori cu bună ştiinţă, alteori doar mînat, ca un robot, de datoria faţă de cauza partidului, iar la începuturi, cînd intram într-o celulă de ilegalişti, elev la Școala de Arte şi Meserii, avîndu-l mentor pe un profesor, aţîţat şi de entuziasme utopice. Ce fire dificilă, contorsionată sufleteşte, avea profesorul ăla de fizico-chimice. El mi-a sădit ateismul în fiinţa mea tulburată, necoaptă. Încet, încet, îmi revin din tulburare. El mi-a pus în mînă tot felul de broşuri cu substanţă marxist-leninistă. Se spunea, între noi, şcolarii, că vine din vestita familie de socialişti Nădejde, unul dintre ei, Ioan, populariza marxismul în România, în presa socialistă de la finele veacului trecut, purta corespondenţă cu Engels… Probabil profesorul ăsta lansase legenda cu ascendenţa lui socialistă. De ce n-a aderat, precum presupusul unchi, la ideile liberale, asta nu mai ştiu.

*

Ieşit de cîţiva ani din sistem, avînd contacte cu o lume ceva mai liberă în gîndire, chiar şi în cercuri restrînse, judec lucrurile cu mai multă luciditate, fără să mai fiu nevoit să mă implic în treburi care nu mă privesc. Aştept ieşirea la pensie ca pe o mîntuire. Ca pe o izbăvire a conştiinţei. Ce a mai rămas pur în ea. Lecturile – preferate rămîn cărţile de istorie – sînt refugiul meu statornic, între zidurile casei noastre. Refugiul care nu mă trădează.

*

Dialogurile cu Anuş sînt tot mare rare şi tot mai neutre. Parcă, nu mai avem ce să ne spunem. Și sîntem împreună de peste patruzeci de ani. Ea, cu romanele ei franţuzeşti, eu, cu ale mele. Fiul nostru, Jan – am voit să poarte numele bunicului său, în speranţa, utopică, nici vorbă, că îi va moşteni puterea, echilibrul, înţelepciunea, crezînd, precum fiinţele primitive, eu, materialistul, ateul, că numele are forţă magică şi poate determina destinul copilului –, fiul e la mijloc şi nicăieri. Mi-e foarte greu să-i pricep aspiraţiile. Dacă le are cu adevărat. Crizele sînt tot mai dese şi alcoolul, tăriile, mai cu seamă, îl va doborî definitiv. Mult prea devreme. Nu pot să-l supraveghez ca pe un copil. A ieşit de sub fusta doamnei mele şi se dezlănţuie. E bărbat în toată firea. Ca vîrstă şi numai la trup. Dacă s-ar apleca mai mult asupra versurilor sale, cum îmi sugerează că scrie, cu mintea curată, poate îşi va găsi echilibrul. Medicul de la „Socola”, unde a fost internat pentru dezalcoolizare, pe care îl cunosc de o viaţă, mi-a spus deschis că la a treia – a patra internare, inima îi va ceda. Nu poate să-l intoxice, periodic, cu substanţe care îi macină creierii, inima, întreaga fiinţă, şi mai tare. Nu se poate salva decît el. E imposibil, după cîte îmi dau seama, să ajungă, el singur, la o soluţie izbăvitoare. E prea nevolnic.

 

*

Jan Dubincek nu mai putea să-şi facă atelierul, de fapt, o făbricuţă autentică, din  oraşul ucrainean. Era cu neputinţă. Unde mai găsea el meşteri germani ca acolo, colonizaţi încă din vremea lui Petru cel Mare şi, mai ales, de către Ecaterina a II-a? Autocrată, muierea asta de neam princiar german, unii istorici afirmă că era chiar tiranică şi, se pare, destul de slobodă în moravuri, dar coresponda ea cu Voltaire, continua ea modernizarea Rusiei începută de Petru I? Avea nevoie de utilaje şi scule anume, dar mai cu seamă de oameni pricepuţi. În tîrgul moldovenesc nu găsea aşa ceva. Doar negustori de grîne şi animale, arendaşi, comersanţi evrei şi armeni, mici meseriaşi în lucruri mărunte, necomplicate, în orice caz, nu prelucrători de metale, funcţionari şi o foarte subţire pătură de intelectuali. A închiriat o remiză de la o fabrică pusă pe butuci de război şi de neisprăviţi, tot de la fabrica aia a cumpărat, mai pe nimic, tot felul de scule şi instrumente, a umblat prin mai multe oraşe să cumpere utilaje scoase din uz, pe care el le repara şi le punea la treabă. A găsit şi un meşter rătăcit într-o fierărie, care venise în tîrg dintr-o uzină dezafectată de prin părţile Sileziei, polonez parcă. Nu ştiu, n-am aflat niciodată, de unde făcuse rost, la un moment dat, de un cubilou în stare de funcţionare, nefolosit de cine ştie cîţi ani.  Și, din ziua în care l-a adus în atelierul lui, în remiza aceea refăcută aproape din temelii, a reînviat ceea ce visa: o turnătorie. Nu mai avea cum să toarne clopote şi obiecte de cult, sfeşnice, candelabre, potire şi cîte altele. Îi trebuiau materiile prime pentru a scoate aliajele dorite, în amestecuri secrete, speciale pentru fabricarea clopotelor de mare rezonanţă,  în primul rînd, n-avea cupru, pe urmă, aluminiu, staniu şi alte metale numai de el cunoscute. Odată, cînd începusem să lucrez pe lîngă el, să fur meserie, cum se spune, îmi povestea, în fraze scurte, deseori, eliptice, că în atelierul din Ucraina aducea ceea ce îi trebuia de la Krivoi-Rog şi tocmai de prin părţile Uralului. Or, aici, în tîrgul ăsta din nordul Moldovei, de unde? Și nu putea lucra de unul singur. Comenzi de clopote avea, îmi spunea cu năduf. După recucerirea Basarabiei, unde bolşevicii dărîmaseră zeci şi zeci de biserici şi mănăstiri, iar clopotele, sfeşnicele, agheasmatarele, toate, fuseseră topite şi din ele se turnau statui pentru liderii sovietici, un mitropolit destoinic, unul Visarion, declanşase o adevărată campanie de reconstrucţie a lăcaşelor de cult. După al doilea război, cînd Basarabia era deja în U.R.S.S., prelatul a fost condamnat la moarte în contumacie de către Tribunalul Poporului. Fusese trecut de K.G.B. pe lista criminalilor de război. Dar tata nu se putea aventura în această grea operaţiune. Nu putea. S-a limitat la turnarea de obiecte din fontă. De la un timp, comanditarul principal a devenit C.F.R.-ul.: pentru saboţi de vagoane. De aici a început redresarea radicală a firmei Dubincek şi, peste numai cîţiva ani, ascensiunea mea profesională, social-politică. De la saboţi mi se trage.

*

Cînd am isprăvit Școala de Arte şi Meserii, m-a luat pe lîngă el şi mi-a arătat tot ce trebuia să ştiu şi ceva pe deasupra. Mă pregătea pentru preluarea afacerii. Cînd am împlinit douăzeci de ani m-a asociat la firmă, cu acte în regulă. Cît despre „rătăcirile” mele – astfel le zicea entuziasmelor mele, aşa-zis revoluţionare, care, e drept, se mai potoliseră, rătăciri –, nu le băga în seamă. Judeca, precum orice bărbat care trecuse prin tinereţe voluntară, că îmi va veni mintea la cap. Nu bănuia, poate, atunci, în anii cînd România conta în economia Europei, mai cu seamă în această parte de continent, că şi aici se va instaura regimul comunist. Și numai peste aproximativ un deceniu! Atelierul lui Dubincek devenise o firmă respectată. Cumpărase remiza, o extinsese şi modernizase.  Avea acum vreo doisprezece angajaţi, treisprezece cu mine. Tot în acei ani, s-a mai petrecut, în viaţa mea, o întîlnire norocoasă: cu domnişoara Anuş-Ioana Sangrian, fiica unui negustor armean de coloniale şi a doamnei Ilinca Sangrian, din orăşelul nostru, familie înstărită şi cu multă preţuire pentru carte. La ei în casă am văzut , în tinereţea mea, cea mai frumoasă bibliotecă. Aveau şi pian, mobilier de comandă, executat în nişte tîmplării de lux din Braşov. Anuş era elevă la cel mai bun liceu de fete din Iaşi: „Oltea Doamna”. Se născuse într-o casă cu cărţi şi muzică, învăţa într-o şcoală cu profesori vestiţi şi colege din medii selecte, iar dacă nu toate veneau din astfel de medii, că am cunoscut cîteva, după prietenia mea cu Anuş, toate aveau respect pentru învăţătură, pentru curăţenie de orice fel. Acolo, a fost dată să înveţe carte şi sora mea, Tanka, venită pe lume la doi după mine. Ambiţia lui Jan Dubincek a fost să facă din fecior un meseriaş de elită, moştenitorul micii sale companii, iar din  fată, o cărturăreasă, cu studii în Apus. Avea el acest orgoliu. Mama nu-i ieşea din cuvînt. Conta pe judecata lui dreaptă, chiar dacă, nu o dată, severă.

Tanka mi-a prezentat-o, în vacanţa de vară a anului 1939. Aveam nouăsprezece ani, ea şaisprezece. Trecuseră în cursul superior al liceului. Anuş o invitase pe soră-mea la un conac dintr-un sat, nu departe de Miorcanii Pillăteştilor, unde bunicii ei dinspre mamă, parcă, descinşi din paginile micului roman „Rudin” al lui Turgheniev, îşi duceau traiul în tihnă. Citisem de curînd, la îndemnul Tankăi, povestea nobilului rus şi îmi rămăsese la suflet, nu atît Rudin, cît personajul Lejnev. Bănuia că o să-mi placă. Ea trecuse la lecturi mai complicate, ca şi prietena ei Anuş. Pentru mine, însă, lectura unei cărţi de literatură era o noutate. Școlarul Eugen Dubincek, de la Arte şi Meserii, avusese alte preocupări – intelectuale? – , iar trecerea de la Manifestul lui Marx şi articolele de ideologie socialistă la literatură, chiar dacă uşor sentimentală, dar cu destule informaţii culturale, filosofice, a fost un prag revelator. Această familie Dumitraşcu avea o moşioară, cu heleşteu mare şi pădurice de salcîmi, cu un conac încăpător, unde nepoţi, neamuri de la oraş veneau verile, precum şi în ierni cu zăpadă multă să petreacă zile de vacanţă. Să se relaxeze, cum se spune acum. De ziua domnişoarei Anuş– Ioana, în apropierea prăznuirii tăierii capului Sfîntului Ioan Botezătorul, mi-aduc aminte ca azi, am fost şi eu invitat. În familia Sangrian se cinsteau şi zile din calendarul ortodox bizantin-grecesc, dar, am înţeles mai tîrziu, şi anumite zile din calendarul ortodox armean. Sîngele amestecat era lăsat să curgă în linişte ancestrală. Erau ani cînd nimeni nu-l tulbura.

Revista indexata EBSCO