Feb 12, 2015

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cãrților

Mioara Bahna, Sensuri, Editura Junimea, Iaşi, 2014, 260 p. prefaţă de Emilian Marcu.

Această nouă carte propusă cititorului de Mioara Bahna se doreşte să fie o succintă radiografie a cîtorva dintre personalităţile, mai ales culturale, care au poposit, pentru o perioadă scurtă sau mai lungă în oraşul Rîmnicul Sărat de-a lungul timpului. Mulţi dintre cei incluşi în sumarul acestei cărţi, şi-au dus, sau îşi duc viaţa în acest municipiu.

Fie că vorbeşte, cu multă căldură, despre un debutant în literatură, Ştefan Costache Andrei, cel care publică volumul de versuri În lumină, despre care autoarea scrie: Prima carte de versuri a lui Ştefan Costache Andrei oferă cititorului, posibilitatea de a străbate o geografie spirituală, în care oraşul natal e centrul lumi…,fie că vorbeşte, cu multă preţuire despre marele poet Radu Cârneci, cel care … şi-a început formarea personalităţii ca elev la Liceul Regele Ferdinand, actualul C. N. „Alexandru Vlahuţă”, în Sensuri, Mioara Bahna aduce în prim-plan mişcarea cultural-intelectuală din Rîmnicul Sărat, cu o anume discreţie, prin care îşi propune să arate că viaţa merită trăită în această Arcadie, lăsînd cititorul să înţeleagă faptul că toate drumurile duc la… Rîmnicul Sărat…

În cuvîntul însoţitor, justificativ al gestului de a scrie o asemenea carte, autoarea spune: Cartea de faţă cuprinde o serie de crochiuri pe care am început-o nu cu mulţi ani în urmă, cînd mi s-a oferit prilejul de a avea o rubrică într-o publicaţie locală de la Rîmnicul Sărat, Sensul rîmnicean, care, din păcate, şi-a încheiat apariţia meteoric, deşi, din cîte ştiu, era apreciată de mulţi locuitori ai oraşului. De aici a plecat şi titlul cărţii – Sensuri – căruia i se pot, desigur, ataşa o seamă de conotaţii.

Într-un anume fel, această carte se alătură, prin dimensiunea personalităţilor incluse, care au legături spirituale cu urbea, ctitoriei brîncoveneşti, care de peste trei sute de ani străjuieşte aceste meleaguri, fixînd încă o dată stîlpii de rezistenţă prin timp şi peste timp ai vieţii spiritual-culturale de la Rîmnicul Sărat.

Dintre cele 59 de personalităţi pe care le radiografiază Mioara Bahna în aceste „Sensuri”, vom încerca să amintim cîteva dintre cele mai reprezentative şi vom începe cu Alexandru Vlahuţă, apoi, Duiliu Zamfirescu, Ion Păun-Pincio, Cincinat Pavelescu, Mircea Eliade, Fănuş Neagu, D. R. Popescu, Mihai Cimpoi, Radu Cîrneci, Horia Zilieru, Liviu Petrescu, Vasile Tărîţeanu, Emilian Marcu, Daniel Drăgan, Titel Constantinescu, Dan Mircea Cipariu, Leo Butnaru, Stelian Cucu, Victor Frunză, Ion Lazu, Florin Dochia, Marian Ruscu, Liviu Ioan Stoiciu, Al. Săndulescu, Alexandru Sihleanu, Gheorghe Andrei Neagu, Ion Murgeanu, Victoria Milescu, Constantin Marafet, Petrache Plopeanu, Ştefania Oproescu, şi lista ar putea continua pentru că sensurile propuse de autoare sînt mult mai numeroase şi, sub unele aspecte, cu nimic mai prejos unele faţă de altele.

Cartea pe care Mioara Bahna o propune cititorului a fost scrisă, în primul rînd din dragoste faţă de această urbe, de preţuire faţă de locuitorii de aici, spre a se şti şi, mai ales, spre a se înţelege, faptul că Rîmnicul Sărat nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată locul unde nu se întîmplă nimic.

Lumina cuvintelor scrise sau rostite de cei care, întîmplător sau nu, se ataşează, fie şi pentru cîteva clipe, de spiritul locului străluceşte peste timp asemenea unor astre prin galaxia spiritualităţii româneşti.

Din inimă pentru inimi s-au întocmit aceste sensuri, pre caldă slovă românească, aşa, ca din vechi cronici, pentru că o adevărată cronică prin timp este această carte, încărcată de trăiri sentimentale şi de înţelepciune; carte încărcată de suflet, pentru că a fost gîndită şi scrisă să ajungă la inimă ceea ce este scris cu colţul inimii.

Aşa cum se intitulează notele scrise despre Fănuş Neagu, „Rîmnicul din amintiri”, se vor putea intitula şi Sensurile Mioarei Bahna, tot „Rîmnicul din amintiri…” pentru că aceste crochiuri pe care le alcătuieşte celor care, intr-un anume fel, au legături cu viaţa culturală de aici, sînt, de fapt, o sumă de amintiri, mai mult sau mai puţin fidele, dar, cu siguranţă, sincere, amintiri care zidesc un adevărat templu. Fiecare portret, capătă viaţă, sporind viaţa urbei, a acestei Arcadii româneşti care – fie şi pentru cîteva ore sau pentru o viaţă – ne înnobilează trăirile.

La lumina mîinii scriitoare, în această carte, Sensurile se ridică, treaptă cu treaptă, o bibliotecă de sentimente , dovedind cititorului că tinereţea este mereu fără bătrîneţe, aşa cum scrie autoarea despre Radu Cîrneci şi că nimic nu este prea mult dacă doreşti să realizezi lucrări care să dăinuie.

 

Lina Codreanu, Studii şi interpretări, Editura Rafet, Rîmnicu-Sărat, 2014, 280 p.

După ce a publicat mai multe volume de proză, memorialistică, cercetări bio-bibliografice legate de activitatea criticului şi istoricului literar Theodor Codreanu, Lina Codreanu publică o nouă carte, de această dată de studii şi interpretări critice. Cartea evidenţiază, prin cele două capitole ale sale, un intelectual preocupat de teme majore din cultura română, deşi aparent diverse. Fie că vorbeşte despre: „Casa – centru existenţial”, „Vatra – semnificaţie şi simbol” sau despre o revistă de cultură din Bîrlad, „Florile dalbe” sau revista „Glasul Nostru” de la cărei apariţie s-au împlinit 80 de ani, despre etnologul şi muzeograful Gh. Focşa, pictorul Viorel Huşi, competenţa şi atenta analiză îşi face simţită prezenţa în cartea recent publicată de Lina Codreanu la editura Rafet din Rîmnicu-Sărat, editură condusă cu eforturi deosebite de poetul Constantin Marafet, cel care şi-a propus un interesant proiect editorial, proiect pe care doreşte să-l amplifice şi să-l facă tot mai vizibil. Partea a doua a acestei cărţi cuprinde un număr important de interpretări şi comentarii critice, făcute cu mult har, asupra unor cărţi apărute în ultimii ani, la diferite edituri din România sau din Republica Moldova., ceea ce exemplifică efortul Linei Codreanu de a privi cărţile într-un context firesc, spunem noi, chiar într-un context normal în care, cred că, predomină doar valoarea şi nu locul unde sînt editate. Acest mod de a vedea doar cărţile unor sau altor edituri, în funcţie de amiciţia editor-autor-critic, se practică, din păcate pe scară largă şi acest demers nu face nici un serviciu real în afirmarea corectă a valorilor. Aşa încît modalitatea aleasă de Lina Codreanu este salutară şi, aşa cum spuneam, una normală. Numai gîndind astfel putem şterge, cu adevărat, linia de de separare dintre cărţile scrise în aceeaşi limbă, dar în ţîri, aparent, diferite. Interpretările Linei Codreanu, din această carte, se deschid cu un studiu-interpretare asupra cărţii, cu un titlu heideggerian, „Esenţa temeiului. Eseuri monografice despre începuturile literaturii române, carte apărută la editura Bibliotheca din Tîrgovişte şi semnată de academicianul, critic şi istoric literar, Mihai Cimpoi. Tot în anul 2013 Mihai Cimpoi a mai publicat şi: „Mihai Eminescu. Dicţionat enciclopedic” (Chişinău, editura Gunivas) şi eseul „Modul de existenţă Eugen Simion (editura Semne, Bucureşti, 2013,). Aceste „temeiuri culturale” sînt pertinent comentate în această carte. Mai sînt inserate articole despre cărţile unor scriitori precum: Daniel Corbu, Nicolae Dabija, Theodor Codreanu, Adrian Lesenciuc, Emilian Marcu, Ion Gheorghe Pricop, Viorel Dinescu, Constantin Marafet, Gheorghe Neagu, Petru Ioan (renumit logician), Ion Filipciuc şi epigramistul Mihai Sălcuţan. Despre această carte Lina Codreanu spune: „N-a fost în intenţia mea să dau verdicte, ba, dimpotrivă, m-am subsumat celor care se apropie de literatură cu dragoste şi cu respect faşă de actul cultural”. Tocmai aceste două trăsături morale se disting în demersul Linei Codreanu: dragostea faţă de literatură şi respectul faţă de actul cultural. Dar eu spun că şi pregătirea profesională şi intuiţia de fin critic fac în aşa fel ca această carte să fie un reper.

 

Constantin Tiron, ?inte cu învăţăminte, Cîmpulung Moldovenesc, 2014, 244 p. Prefaţă de Mihai Batog-Bujeniţă şi Cornel Udrea.

Publicarea acestei cărţi semnate de actorul şi umoristul Constantin Tiron este un adevărat act de curaj. Spun că este un act de curaj pentru că am constatat că autorul aduce în faţa cititorului un gen de literatură pe care îl credeam rătăcit în amintiri şi de domeniul trecutului, un gen literar aruncat la lada de gunoi, aşa cum s-au aruncat atîtea lucruri de valoare din cultura română. Textele umoristice, scheciurile de bună dispoziţie, erau în mare vogă în vremurile trecute şi erau de fapt sarea şi piperul unor spectacole umoristice, a unor spectacole de divertisment. Ele aduceau în faţa spectatorului aspecte din viaţa cotidiană, aspecte care altfel nu puteau fi spuse decît doar protejate de aceste „cortine”. Venind din tradiţia vechilor reviste de umor, dintre cele două războaie mondiale, această tradiţie, după Revoluţie a devenit cumva vetustă. Repunerea în circulaţie a unor astfel de texte, mă face să cred că poporul nu şi-a pierdut umorul, şi mai ales apetitul pentru acest gen literar. Umoristul Constantin Tiron vrea să demonstreze că versurile bacoviene sînt de mare actualitate şi anume că trăim într-o ţară tristă dar plină de umor. „Toţi cei ce vor citi acest volum de texte şi scenarii umoristice, evident, ştiu că vor însoţi lectura cu imaginea umoristului Constantin Tiron, tonică, plină de optimismul unui bărbat aşezat în sinele său ca-ntr-o cetate cu porţile mari mereu deschise şi puntea lăsată” ne avertizează scriitorul Cornel Udrea, el însuşi un umorist de excepţie. Starea naţiunii atît de bulversată şi de precară au pus, parcă, grele zăvoară pe acest gen literar, gen în care au excelat, de-a lungul timpului, în literatura română, cîteva condeie extrem de agere.

Teatrul de revistă era sarea şi piperul, aşa cum am mai spus, unde se puteau strecuratot felul de aluzii, şi nu din cele mai nevinovate, trecînd totuşi de grila deasă a cenzurii. Constantin Tiron ştie, prin talentul său,, să dezlege acele zăvoare şi aşa cum spune Cornel Udrea să „deschidă porţile mari şi să lase cititorul să păşească în acest tărîm al umorului”. Această carte „Ţinte cu învăţăminte” aduce în prim plan umorul cazon, umor realizat chiar de elevii unor şcoli militare (Colegiul Militar „Ştefan cel Mare” din Cîmpulung Moldovenesc, sau Colegiul Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza), elevi cărora autorul le aduce mulţumirile sale. Generalul maior (r) dr. Maricel D. Popa spune despre această carte: „Da, cu umorul nu este de glumit şi Contsantin Tiron face dovada acestui lucru (cînd vă întîlniţi cu autorul, imaginaţi-vă greutatea sa astfel: jumătate este sensibilitate, jumătate umor). Să fim optimişti şi veseli: cu astfel de autori, umorul românesc va trăi o tinereţe veşnică, pentru că el vorbeşte despre un personaj unic, omul, şi se raportează la viaţa însăşi, la condiţia umană„. Sînt cuvinte care aduc şi un elogiu autorului, dar mai ales calităţii umorului pe care acesta la inserat în paginile acestei cărţi. Constantin Tiron, sub masca acestei bonomii şi blajinătăţi cu care te întîmpină îşi ascunde sarcasmul pe care ştie să-l culeagă din fiecare gest, din fiecare, mic sau mare, defect, ceea ce îi ajută la punerea în pagină a unui „Umor la cote înalte!” cum spune titlul comentariului lui Vasile Larco. Autorul Constantin Tiron ştie şi ne învaţă şi pe noi cum că „Mens sana…in umore sano” şi că toate scheciurile nu sînt altceva decît „Jonglerii…jonglerii”, piese umoristice numai bune de descreţit frunţile.

 

Nicolae Danciu Petniceanu, Trupa Pascaly şi lugojenii – teatru – Editura Gordian, Timişoara, 2014, 96 p.

De la Timişoara, primesc un semn de prietenie, printr-o carte, semnată de prozatorul bănăţean Nicolae Danciu Petniceanu, o care cel puţin interesantă, din punctul meu de vedere, o carte rarisimă în peisajul editorial contemporan. Cu ani în urmă, să fi fost prin 1988, l-am cunoscut pe acest prozator, care mi-a devenit prieten, iar la el şi prin el, l-am cunoscut şi pe marele taragotist Luca Novac. Am avut astfel şansa de a cunoaşte prin aceşti doi artişti, o lume care îmi era necunoscută şi anume lumea bănăţeană citindu-i, primului romanele, şi ascultîndu-i, cu emoţie, celuilalt doinele „plînse” la acel fabulos instrument. Astfel, relaţia de amiciţie dintre noi s-a consolidat, dar vremurile şi vremea au făcut să comunicăm tot mai rar, punînd preţ doar pe glasul inimii şi pe memorie. Acum, iată, îmi trimite o carte de şi despre teatru în care personaj devine chiar oraşul Lugoj. Cartea este rodul unor ample cercetări arhivistice, din care a rezultat această piesă de teatru, vodevil, teatru de revistă, piesă prin care autorul încearcă să redea atmosfera literară dar şi cea socială din epocă. În Argument, Nicolae Danciu Petniceanu ne anunţă că: „Lucrarea de faţă se vrea o osmoză între teatrul poetic şi teatrul de revistă, o insolită revistă literar-muzicală, respectînd coordonatele scenice ale teatrului tradiţional”. Acţiunea piesei are loc în iunie 1868 şi evocă parte din şederea şi activitatea trupei de teatru Mihail Pascaly în oraşul Lugoj şi „se respectă întocmai adevărul istoric (personajele sînt reale) şi, în mare măsură, adevărul literar”. Se ştie că în acel turneu din Lugoj, în trupa de teatru se afla şi poetul nostru naţional Mihai Eminescu. Pornind de la spusele lui Ion Russu-?irianu, nepotul lui Ion Slavici, cel care considera că: „În fiecare casă de rumîn, chipul lui Eminescu se cuvine să steie între două candele, ca o Icoană Sfîntă”, Nicolae Danciu Petniceanu încearcă să aducă o lumină de candelă în literatura română întru memoria genialului nostru poet. Meritul incontestabil al acestei lucrări dramatice este acela de a reuşi ca printr-un limbaj specific acelei perioade să redea atmosfera din timpul respectiv dar şi a modului de comportare a personajelor care după mărturisirea autorului, sînt reale. De asemenea se poate decoda preocuparea personajelor, dar şi a autorului pentru: „ păstrarea unităţii naţionale, a unirii culturale prin limbă, datini şi obiceiuri, elemente definitorii în această luptă împotriva luptei de maghiarizare impusă de Parlamentul de la Budapesta asupra Ardealului, în acea perioadă” piesa „Trupa lui Pascaly şi lugojenii” este un temeinic act cultural propus de Nicolae Danciu Petniceanu „în anul cînd se împlinesc 125 de ani de la trecerea în eternitate a Poetului Naţional, Mihai Eminescu”. Ne bucurăm că o piesă ,cu un asemenea mesaj vine chiar din inima Banatului şi este scrisă de un bun şi temeinic patriot român şi de un scriitor autentic.

 

Tucu Moroşanu, Lapidat în cuvinte, Editura Junimea, Iaşi, 2013, 118 p. Prefaţă semnată de Paul Gorban.

Paul Gorban, în prefaţa sa îl defineşte pe Tucu Moroşanu ca un adevărat „vizir bătrîn privindu-şi haremul; haremul de cuvinte” şi nu cred că greşeşte pentru că asemenea bătrînului imaginat de prefaţator, poetul priveşte lumea prin ocheanul de cuvinte ca apoi să se lase lapidate de semnele grafice pe care le decodifică cu o anume eleganţă : „Ochii cît cuprind/ Aramă prin grind// În fîn necosit/ Îndemn la iubit// Dor nedesluşit/ De copil găsit// Nori menind pe zare/ A înstrăinare// Reverii uscate/ De singurătate// Unde-n altă parte/ Loc mai bun de moarte?”. Sub această provocare baladesc/ mioritică a regenerării imaginilor se „ascunde” Tucu Moroşanu însoţit de: „Făclia de răşină pentru fiare,/ Baltagul şi cuţitul cu stricnele” cele care „Aşteaptă zgribulite să coboare/ Lumina vetrei negre peste ele”.Aflat la graniţa sensibilă dintre oniric şi realul supradimensionat, Tucu Moroşanu ne avertizează în poemele sale că: „De obicei morţii/ Nu-şi iau visele cu ei./ Ni le lasă aici spre a face/ Cum vom şti cu ele.// Pentru unele se găsesc cumpărători./ Altele rămîn să agaseze/ Doar cu simpla prezenţă/ Insignifianţi ori puternici/ Complicînd realitatea: „această stare halucinatorie, stare pe care o găsim destul de des în poemele lui Tucu Moroşanu nu complică realitatea ci mai degrabă o transpun într-o altă realitate, acolo unde stăpîni ai imperiului sînt „Vameşii cimitirelor din imperiul uitării”. În fond, el rămîne mereu un copil şi ştie că „ nu poate exista în lume/ Copil să nu viseze la ceva./ Indiferent culoarea pielii cum e,/ Că-şi face jucării de mucava,// Sau că primeşte altul daruri scumpe…” prin ochii poetului, visele copilăriei rămîn, mereu, la fel de emoţionante. „Tucu Moroşanu trăieşte însă, spune Al. Zotta, în deplinul iremediabil al civilizaţiei rurale, fapt ce-i produce regrete adînci şi melancolii nepotolite. El înfăţişează aspectele dramatice ale sfîrşitului inexorabil al lumii patriarhale, pe care nădăjduieşte să o întîlnească, dincolo, în eternitate, unde e gata să se mute.” Nu aş fi atît de ferm precum este Al. Zotta şi să spun că Tucu Moroşanu trăieşte în declinul civilizaţiei rurale, ci dimpotrivă, el zideşte, din fiecare mică sau mare întîmplare un templu am veşniciei, un templu pe care îl fixează în memoria cititorului. Faptul că ştie să se „copilărească”, că ştie să-şi etaleze, fie şi în joacă, visele este un semn de temeinicie şi de credinţă în acest univers „patriarhal”, această lume pe care nu numai că şi-o asumă ci în care el se regăseşte şi cu care se mîndreşte. Tot la fel se regăseşte, cu bucurie, şi în „Agapă la Iaşi” un poem-cronică scrisă la Buna Vestire cînd tocmai „Venise noaptea de isvod”. Demonstrînd că are şi umor şi că poezia sa nu e numai tristeţe şi „ Loc mai bun de moarte”, Tucu Moroşanu devine tot mai sigur pe uneltele sale ştiind să mînuiască „Făclia de răşină pentru fiare,/ Baltagul şi cuţitul cu stricnele” care „Aşteaptă zgribulie să coboare/ Lumina vetrei negre peste ele”.

Revista indexata EBSCO