Feb 12, 2015

Posted by in Panoramic editorial

HOLBAN – Ființa care se coase din singurãtate

Traiectul literar al Danielei Voiculescu adună treisprezece cărţi cu titluri în aparenţă bizare – Anahata (2004), Nsoromma (2007), Mercurul filosofal (2007), Doimea materiei (2007), Zeiţa de turcoaz (2008), Indigo si portocaliu (2009), Orphika (2009), Umbra ploii devine Fortuna (2011), Dora (2012), La malul Mării Imbrium (2012), 101 poeme (2012), la care se adaugă, acum în urmă, Latona 1969 (Editura TipoMoldova, 2013) –, într-un cifru greu de dezlegat pentru că versurile şi poemele în proză se întorc mereu în ele însele, păstrînd prea puţine şi firave legături cu referenţii exteriori. Daniela Voiculescu e printre puţinii poeţi care îşi declară în chip explicit filiaţia; Nichita Stănescu, în cazul acesta: „şi aşa… Nichita Stănescu mi-a înfipt poezia în inimă”, mărturiseşte Daniela Voiculescu în deschiderea ultimului volum. La umbra stejarilor şi nucilor rămuroşi, se ştie, nu creşte nici iarba: un caz de epigonism, aşadar? În poezia noastră, epigonii (prima generaţie de după Eminescu, aceea a lui Vlahuţă, Petică şi ceilalţi) au trecut în uitare. Pentru Daniela Voiculescu, poetul Necuvintelor este, mai degrabă, un model productiv: ea nu face parte dintre epigonii-imitatori ai unei paradigme care, de altfel, nici nu poate fi imitată decît la modul naiv al sonorităţilor şi metaforei, adesea neînţelese de epigonii care îşi revendică sau nu „modelul”. Lirica lui Nichita Stănescu este un declanşator, iar lectura, în această perspectivă, trebuie să desluşească în ce măsură poezia Danielei Voiculescu ramîne captivă acolo sau se repliază spre teritorii proprii.

Versurile şi poemele în proză ale Danielei Voiculescu din Latona 1969 sînt ale unei feminităţi în stare de alertă, foarte sensibilă la stimulii care vin din lumea bărbatului: „nu am să privesc pe deasupra gardului… tu l-ai construit din stîlpii cunoaşterii spirale de nuferi albaştri! nu pot să dansez cu iluzia de a descoperi lumea bărbatului! şi fac un popas, mă reazem de versul care nu-mi va deschide anotimpul iubirii… şi ascult greierii, simplul, mi-i picur în suflet, ca să pot trece toamna spre iarnă, drumul meu va mirosi a felii de dovleac, stafide şi gînduri de alune – mă voi ascunde în labirintul cu inimi pierdutei şi viscolul mă va îmbrăţişa cu urletul lupilor… loviţi de dureri neînţelese!” (Tipping point). Deşi par a rămîne într-un fluid romantic/ romanţios, iar precizările privind data şi ora scrierii fac parte din acest scenariu, textele Danielei Voiculescu cresc dintr-un prim raport tensional al acestei sensibilităţi cu forma în care se închipuie: cum să aşezi fumul unor sentimente, senzaţii, stări, gînduri răzleţe într-o geometrie care se caută în pătratul magic al „înserării”, în „perfecţiunea cifrei opt”, în chenarul „vieţii” ori în triunghiuri „aurii” şi într-un cerc „invizibil”? Captivă în jocul lacrimilor, cum spune în Marrakesh Express, în poezia şi proza din Latona 1969, clocoteşte feminitatea în tot ce are ea pasional, acaparator – o ardere pînă la delir: „de ce-ai pus, Doamne, atîta suflet de femeie în mine, atîta dorinţă, atîta simfonie? darurile mele sunt ca fulgii de zăpadă, nu ţin decît o secundă în palma bărbatului, sunt deja uitare, deja mirare de amintire! m-ai făcut miracol, floare albă de dor… şi fiecare ecou de fior mă duce… în zăpezi de fractali, tinere, dănţuind! m-ai făcut mireasa timpului, alergînd mereu! căutînd mereu! spirala din trup de femeie, dorinţa iubirii pe cerul aşteptării… picături de sînge ticăind. şi timpul mă priveşte, mă iubeşte, suntem sorbiţi de delir!” (Sînge alb). Poemul în proză pare să convină acestei paradigme de sensibilitate; nu trebuie să se oprească la dimensiunea versului, nu acceptă patul procustian al cutărei forme lirice, dar nici arhitectura, uneori severă, a construcţiei narative; cu trupul chitară sau vioară în mîna bărbatului, femeia din Latona 1969 trăieşte pe valul fierbinte al unei iubiri devastatoare care se consumă, iată, pe tastele calculatorului; textele Danielei Voiculescu sînt, în fond, scrisori de dragoste trimise prin internet, prin e-mail-uri, lui Felix şi George, iar asocierea pasiunii cu ecranul rece al computerului oferă, adesea, o simbolistică erotică surprinzătoare, cu măduva pixului primit de la George ciocănind tastele: „Felix scrie, George scrie, eu scriu… parcă ar fi o întrecere – sentimentele se plimbă printre taste, agende, seamănă cu o venă tăiată de dor, se apropie de celularul morţii… şi ciocănel un număr impar, moartea în trei, ce coincidenţă! am scris trei poeme cu pixul primit de la George… şi ele stau pe mal, şi îmi sfîşie privirea, mă ceartă! şi degetele îmi ard, nu trebuia să-i cer pixul! acasă, am văzut – e un pix scump! o să-l pun bine. o să-1 las într-un colţ, ca pe un păianjen care a renunţat la orgoliu” (Triunghiul Bermudelor).

„Am febră”, exclamă autoarea mesajelor-scrisori către Felix şi George din Triunghiul Bermudelor; textele nu sînt doar nişte declaraţii de dragoste, ci cresc dintr-o trăire erotică de o frapantă senzualitate şi sexualitate; învăţînd să iubească în „alt timp”, inversînd termenii lui Stendhal, urcînd, adică, în eros, de la negru la roşu, cu sînii „reci” deveniţi „castanele fierbinţi de dragoste”, femeia din Latona 1969 scrie pe e-mail-uri în engleză, franceză, italiană în transa iubirii un editorial „vampiric” pe volanele unei rochii de mireasă cu litere care ies din „amurgul sfîrcurilor”, din „miezul inimii”, cald, cu sînii ca nişte „globuri de foc”, despre „calmul tibetan” şi „timpul animalic al unei săgeţi cu gheare”, sugerînd povestea altui Pygmalion şi altei Galateea, în care sculptor e femeia („te aştept şi pe tine, amore-amore, să îţi fiu vioară, la miezul nopţii, cînd îngerii se vor ridica din pietre, căci iubirea are palme de sculptor”, se spune în Tremur interior), descoperind „trucuri pentru sex pasional”, cu gîndul prăbuşit în delir („aiurez de dor”, „mi-e rău de iubire”, se scrie în poemul Delir), la ecuator, pîntec pe pîntec, încercînd şi amorul din Lesbos cu Flavia, lăsînd „mediocrii” să se „masturbeze de teamă”: toate speranţele poartă protagonista din Latona 1969 spre „cuvîntul bărbat” şi toate se întîmplă pe o adresă de e-mail: un mixt între un univers virtual şi lumea cealaltă: „mă uit la monitor şi îmi vine să îl sparg! viaţa mea este alcătuită din două fişiere, Felix şi George. iubirile mele au rămas captive pe o conexiune de internet… trebuie să mă învăţ cu dorul de a bîntui printr-o lume real de ireală sau ireal de reală?”, se întreabă personajul poemelor în proză în Tăcerea ca iubire, denunţînd convenţia vieţii trăite ca viaţă în faţa calculatorului: „e sîmbată… e septembrie… e prima toamnă cînd iubesc şi sunt iubită, chiar dacă totul se întîmplă pe o adresă de e-mail, sufletul meu porneşte spre adevăr – şi totuşi există iubire… privesc vara: trandafiri, pelin şi busuioc, nu mă complic cu nici un weekend. privesc pădurea: stejari, salcîmi şi brazi, privesc ploaia şi mă tratez cu parfum de piersică… visez raiul, cu tîmpla lîngă o petală de trandafir galben, şi te visez şi pe tine, în braţele mele, mirosind a pere domneşti, a versuri cu dor”.

Într-o altă ordine, versurile şi poemele în proză din Latona 1969 refac ceea ce aş numi un epistolar de azi: nu se mai scriu scrisori, ca în epoca (pre)romantică, ci mesaje pe internet şi e-mail-uri la adrese găsite acolo. Altfel, teiul de seară e al poeziei Danielei Voiculescu, culoarea sa e turcoaz, iar starea e lacrima, textele amintind, în chip bizar, de primele cărţi ale Hortensiei Papadat-Bengescu, Ape adînci şi, mai ales, Lui Don Juan, în Eternitate, îi scrie Bianca Porporata, din volumul Sfinxul, dar şi de formulările lirice nichitastănesciene: „sărutul are ceva din eliberarea unui stol de porumbei albi” şi „ne locuim prin respirări,/ prin versuri şoptite de Nichita” exprimă efectul acţiunii modelului productiv asupra unei literaturi care începe şi sfîrşeşte într-o pasiune erotică devastatoare.

Revista indexata EBSCO