Feb 12, 2015

Posted by in Panoramic editorial

Peregrinus – Edituri moldave/ autori moldavi

Viorica Moisuc, Românii şi politica externă. Un secol din istoria Tezaurului românesc „păstrat” la Moscova (Studiu şi documente), Indice general: Alexandrina Ioniţă, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2013, 392 p.

Mai orice „capitol” de istorie care priveşte aspecte legate de relaţiile noastre de vreun fel sau altul cu Rusia stîrneşte interes la noi. Motivele sînt diverse, dar între acestea şi felul în care au priceput sovieticii/ ruşii să… „gestioneze” felul în care şi-au înţeles şi tratat „vecinătăţile”.

În 2001 am citit o carte, de dimensiuni şi cuprindere mai reduse, semnată de Viorica Moisuc, Tezaurul României la Moscova (Romania’s treasure in Moscow). Anterior, Viorica Moisuc a fost coordonatoarea (a semnat şi studiul şi introductiv) unui alt volum, Tezaurul României la Moscova. Documente (1916-1917), realizat în colaborare cu Constantin Botoran, Ion Calafeteanu, Iulian Haţieganu, apărut în 1993. Aceasta este o versiune considerabil dezvoltată, şi structurată astfel: Prolegomena (semnată de Emilian Bold) o Precizare a Vioricăi Moisuc, Cîteva lămuriri necesare cititorului, o Adăugire, apoi cele trei părţi – prima abordează politica externă rusească de la vremurile lui Petru cel Mare pînă la sfîrşitul primului război mondial, a doua, care este de fapt „inima” volumului, relatează istoricul Tezaurului nostru, cum a fost el trimis în două tranşe în Rusia, şi o a treia parte, cu multe documente de tot felul care conturează o imagine a ce înseamnă Tezaurul, felul în care a fost trimis la Moscova, cum a fost însuşit de sovietici, dar şi încercările României de a-l recupera.

Sînt multe de spus despre această pagină din istoria noastră, din trecutul relaţiilor noastre cu Rusia ţaristă, apoi cu cea sovietică, şi, azi, cu Federaţia Rusă, care, din nefericire, are de multe ori aceeaşi atitudine de „tergiversare”/ „ocolire” a adevărului. Sînt multe detalii în această carte care pot lămuri pe oricine despre această chestiune. Sînt lucruri care pot părea acoperite de colburile istoriei, dar ele nu trebuie privite sub nici o formă astfel, ci mai degrabă ca făcînd parte dintr-un context larg, care ţine de felul în care au evoluat (şi de ce astfel) lucrurile în această parte a Europei.

Pe de altă parte, o cităm pe autoare, „forurile de conducere ale României, şi nu numai ele, au la dispoziţie spre folosinţă – dacă vor – toate informaţiile necesare pentru a aborda oricînd, deschis, documentat şi fără teamă de a greşi această problematică”. Rămîne doar să sperăm că vom avea politicienii care, dincolo de preocupările pe care le constatăm zi de zi, vor putea să găsească resursele necesare pentru a soluţiona odată această „problemă”, pentru a termina cu acest tip de umilinţă, pînă la urmă, printre altele, cum ar fi felul în care Rusia discută despre Pactul Molotov Ribbentrop şi urmările acestuia.

Pînă atunci să subliniem că astfel de demersuri ale istoricilor sînt binevenite şi necesare, şi trebuie salutate. Dar şi citite şi înţelese, pentru că, şi astfel, putem pricepe mai bine cum şi de ce avem parte azi de astfel de acţiuni şi „reacţii” din partea unui stat ca Federaţia Rusă în legătură cu tot felul de situaţii concrete.

 

 

Nicolae Dascălu, Parabola făcliei aprinse. Comunicarea religioasă în era informaţională, Editura Basilica, a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, 618 p.

 

Diversele religii de pe mapamond, azi, abordează cu maximă seriozitate aspectele care ţin de comunicare, pe coordonatele ei moderne. De pildă, cu ceva timp în urmă semnalam aici o carte semnată de Christian Tămaş, intitulată Strategii de comunicare în Coran, diferită ca abordare, dar care se întîlneşte în unele puncte ale „discuţiei”, legat de ideea de comunicare, cu aceasta la care facem acum referire. (de altfel, un subcapitol al primului capitol al cărţii lui Nicolae Dascălu, 1.5., este intitulat Comunicarea prin cuvînt în religiile necreştine).

Apoi am ajuns în faţa acestei cărţi a părintelui Nicolae Dascălu, a cărei bază o constituie teza sa de doctorat. Ştiam, ca idee, că erau astfel de preocupări, concretizate şi în întîlniri tematice, articole ş.a., în cadrul bisericilor creştine (de altfel, bibliografia acestei cărţi este lămuritoare în acest sens), dar eu nu mai avusesem pînă atunci în faţă o carte „în domeniu”, apărută în România, a unui autor român.

Este nevoie de strategii de comunicare mai bine aplicate, fie şi doar pentru unele situaţii, legate de o întîmplare sau alta, care să le explice mai bine, pentru a nu lăsa loc de înţelegeri deformate. Căci, aşa cum spune un fragment din moto-ul ales de autor, din Luca, 8, 16-17, „nu e nimic ascuns care să nu se dea pe faţă şi nimic tainic care să nu se cunoască şi să nu vină la arătare”.

În scurte cuvinte, autorul porneşte de la premize generale de tipul: vremurile se schimbă, tehnologia a făcut paşi semnificativ, şi, la fel de adevărat este că o comunicare corectă, adecvată vremurilor, e de dorit şi în ceea ce priveşte bisericile creştine. (Un punct în plus al cărţii: „discuţia” a pornit de la ideea de întreg al bisericilor creştine, nu doar al celei ortodoxe române).

Structura cărţii (Cap. 1 – Comunicarea religioasă, între experienţă vie şi forme de manifestare, Cap. 2 – Relaţiile interumane şi mijloacele generale, Cap. 3 – Biserici creştine şi comunicarea prin mass-media, Cap. 4 – Comunitate reală şi comunitate virtuală. Religia în cyperspaţiu, Addenda – Documente ale bisericilor) arată cum şi-a structurat autorul discursul. Astfel, Nicolae Dascălu explică viziunea sa (dar şi felul în care se manifestă azi, concret, în biserici) asupra comunicării, pornind de la Cuvîntul din Carte, „Comunicarea lui Dumnezeu şi cuvintele oamenilor” (Cap. 1), etapele în evoluţia mijloacelor de comunicare, modele ale comunicării de masă, funcţii şi disfuncţii ale mass-media în societate, efectele mass-media asupra persoanelor şi societăţii, teorii critice privind aceste efecte şi responsabilitatea socială a mass-media (capitolul al doilea), la modalităţile/ felul în care comunică prin mass-media bisericile creştine, mass-media religioase şi laice, ce înseamnă a fi creştin într-o lume dominată de mas-media ş.a. (capitolul al treilea), dar şi aspectele care ţin de spaţiul virtual şi cerinţele/ provocările pe care le incumbă. Nu mai puţin interesante mi s-au părut documentele din addenda, unele ţinînd de România, altele de bisericile creştine în general şi epoca actuală, comunicare în ziua de azi.

Închei succinta semnalare a acestui volum interesant, ca realizare şi substanţă, pornind de la un citat din introducerea lui Nicolae Dascălu: „Bogăţia şi complexitatea fascinantă a întîlnirii dintre conştiinţa religioasă şi mijloacele moderne de comunicare socială” (adăugînd, după cîteva rînduri că a aplicat metoda teologică, „în sensul că întregul discurs a fost organizat cu obiectivitatea ştiinţifică edificată pe conştiinţa unei atitudini religioase care are ca fundamente Revelaţia divină păstrată în Sfînta Scriptură, interpretările Sfinţilor Părinţi cuprinse în Sfînta Tradiţie şi transmiterea adevărurilor de credinţă de către biserică”) au constituit motivaţia de căpătîi a abordării acestei teme, spun eu, binevenite din varii puncte de vedere pentru societatea noastră, în care credinţa îşi are locul ei, iar nevoia de comunicare reală, corectă şi eficientă din partea Bisericii este necesară.

 

 

Liviu Papuc, Texte şi contratexte literare, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 498 p.

 

„Nu mă consider critic literar”, scrie Liviu Papuc, care nu crede că recenziile sale, „efemeride” bune, ca oricare altă recenzie „pentru o încurajare prietenească, pentru un ghes dat eventualului cumpărător”, ar avea sens să fie retipărite. Dar, pentru că editorul a cerut-o, a adunat în această carte apărută în colecţia Opera omnia, seria Publicistică şi eseu contemporan, 132 de texte în care a căutat să deceleze „pe cît posibil, valenţe artistice, morale, istorice sau de altă natură”, şi, pornind de la principiul că o reclamă proastă pînă la urmă tot reclamă se cheamă, ignorînd „aspectele negative ale scrierilor”.

Şi sînt texte despre cărţi privitoare la tot felul de subiecte/ personaje din diverse domenii/ vremuri, de la Iraclie şi Ciprian Porumbescu, poeziile lui Eminescu din „Familia” dar şi altele despre marele poet al nostru pe lîngă care „mîncăm şi noi o pîine”, Bucovina, societăţi academice din Bucovina, Prelecţiunile Junimii, Leca Morariu, Tiberiu Brăileanu, Teodor Al. Munteanu, Creangă, Eudoxiu Hurmuzaki, Hasdeu, Ilie E. Torouţiu, Aurel-George Stino, Caragiale, Traian Chelariu, Rădăuţi, Ştefan cel Mare, România Jună, George Voevidca, Nicolae Labiş, la, mai aproape în timp, Valentin Talpalaru, Marian Nicolae Tomi, Nicolae Turtureanu, Gloria Lăcătuşu, Ilie Dan, Ion Popescu-Sireteanu, Constantin Parfene ş.a..

Deşi autorul crede că aceste texte ale sale au „o singură calitate sigură: sînt scurte”, credem că sînt şi altele care pot dărui cititorului şi lectură interesantă, dar şi multe informaţii.

 

 

Ion Muscalu, Atacul de noapte. Vlad Ţepeş. 1456-1462 şi 1476, roman istoric, partea a II-a, Editura Danaster, Iaşi, 254 p.

 

În 2013, Ion Muscalu publica prima parte a acestei cărţi, Atacul de noapte, partea I (Vlad Vodă Drăculea), 1448-1456, pe care am semnalat-o la vrea aceea.

Reamintim că despre autor şi cărţile sale, mai cu seamă romanele istorice, dar nu numai (Sub sabia cu straja-n cruce, I-II, Osîndă şi izbîndă. Viaţa voievodului martir Miron Barnovschi, Taina stejarului ş.a.) şi despre felul său de a scrie şi de a se documenta (ştiu asta şi pentru că, uneori, paşii ni s-au întîlnit prin locuri cu rezonanţă pentru trecutul nostru ca neam) şi transmite rodul înţelegerii sale asupra istoriei neamului am vorbit nu o dată în rubrica noastră. Aşa că vom trece la această a doua parte a cărţii închinată lui Vlad Ţepeş, una dintre figurile emblematice ale istoriei noastre.

În prima parte autorul scria: „Despre Măria-sa Vlad Ţepeş s-a scris mult, cu ştiinţă şi cu neştiinţă, dar de cele mai multe ori cu duşmănie şi răutate, denaturînd viaţa şi faptele împlinite de marele voievod, arătîndu-l lumii cu chipul şi sufletul schimonosit de ură”, notînd şi că „meritul” „acestor născociri diabolice aparţine dintru început negustorilor saşi braşoveni, care au avut mult de pătimit din pricina domnitorului valah pentru nesupunere şi înşelătorie”, aceştia fiind susţinuţi de Matei Corvin, „urcat pe tronul Ungariei fără Sfînta Coroană”. Acesta, pentru a-şi justifica neimplicarea în lupta antiotomană (făcînd tot felul de „tîrguri” care să îi aducă banii necesari pentru a-şi cumpăra coroana), „îi atribuia lui viteazului Vlad Ţepeş cele mai oribile crime şi mîrşave trădări”.

Această a doua parte, în care trecem de la Vlad Vodă Drăculea la Vlad Ţepeş, începe cu „văleatul 6964 de la facerea Lumii”, adică anul 1456, din vremurile cînd pe cer, în vara acelui an, apăruse o „stea înflăcărată cu coadă” (cometa Halley), care „a înfricoşat peste poate întreaga creştinătate”, dar „părintele stareţ Nicanor al mănăstirii Glavacioc […] a desluşit că semnul ceresc” era „vestitor de bine şi de domnie nouă” şi se termină cu două capitole în care Vlad Ţepeş, după ce făptuieşte „Atacul de noapte” asupra taberei lui Mahomed El-Fatih, este determinat de Radu cel Frumos să ia calea pribegiei. E arestat vreme îndelungată de Matei Corvin, şi, în final, ucis: „în decembrie 1476, în timpul bătăliei purtate la apa Neajlovului cu Laiotă Basarab şi oastea turcească care îl însoţea, Vlad Ţepeş a fost trădat şi ucis mişeleşte de boierii munteni.” Apoi, scrie Ion Muscalu, „din porunca uzurpatorului său, turcii i-au tăiat capul şi l-au dus ca mare jertfă sultanului Mahomed”, dar după ce a fost ţinut „vreme îndelungată într-o ţeapă, în faţa palatului Topkapî”, tigva lui a fost răscumpărată cu bani grei de un călugăr athonit, apoi îngropată în cimitirul mănăstirii Cutlumuş, din Muntele Athos. Cît priveşte trupul lui, asupra locului căruia a fost îngropat încă sînt discuţii şi controverse, autorul spune că „a fost ridicat în acea noapte […] de cîţiva călugări de la Mănăstirea Comana […] şi îngropat în mare taină, de teama păgînilor, în partea dreaptă a pronaosului sfintei biserici”.

Avînd ca punct culminant faimosul atac de noapte asupra taberei otomane, cartea este şi o frescă a vieţii/ felului de a fi al oamenilor din acea vreme, nu doar de pe meleagurile noastre, ci şi a celor cu care Vlad Vodă a avut de a face.

Încheiem semnalarea cărţii închinate unui domn a cărui statură a dăinuit peste secole, nu doar în conştiinţa neamului nostru, dar, reamintim cele scrise de Ion Muscalu, care notează că „vampirii nu zidesc biserici şi mănăstiri”, cum a făcut Ţepeş, iar despre cruzimea sa: „întreg Evul Mediu s-a aflat sub sceptrul săbiei şi al crucii”, şi domnitorul „nu a fost mai crud sau mai impulsiv decît contemporanii săi”. Azi se ştie că tragerea în ţeapă nu a fost „invenţia” lui, fiind folosită înainte de bizantini, de turci dar şi de alţii.

O carte despre un domn căruia românii îi poartă o amintire neştearsă, scrisă într-un limbaj pe care autorul îl consideră, după documentarea în cele vechi hrisoave, cît mai apropiat epocii (la final are un glosar de termeni), care poate prilejui o lectură plăcută.

 

Benedykt Koziel, Cuvîntul în apă, poezii alese, ediţie bilingvă, polonă-română, selecţie, traducere şi note de Alexandru G. Şerban, cuvînt înainte (Cotidianul ne-cotidian), de Jan Zdzislaw Brudnicki, Editura Performantica, Iaşi, 100 p.

 

Semnalăm o altă carte prin intermediul căreia Alexandru G. Şerban prezintă cititorului român creaţia unui poet polonez contemporan, de data aceasta Benedykt Koziel, născut în 1959. Co-fondator al unor grupări literare de pe meleagurile natale, ca poet a debutat în 1981, iar azi publică în diverse reviste literare.

Benedykt Koziel a publicat pînă acum „volume puternic legate de propria regiune”, de pe Vistula. Mediul său era constituit din tot ce avea împrejur, de la casă, livadă, rîul, natura cu ploile, cu soarele ş.a. Dar această selecţie, scrie Jan Zdzislaw Brudnicki, „a fost gîndită ca un marcaj universal, fără marcaje expresive regionale sau locale”. Astfel, „fondul se constituie din scenografia naturii şi a civilizaţiei îmbinate”.

Poemele sînt selectate din cele şase volume, intitulate: Am păşit peste pragurile privirilor, În agrafa spaţiului, Spuneai tu cuvinte veşnice, Ceea ce este, În Niekurza şi încă undeva, M-a înconjurat iubirea.

Încheiem, nu înainte de a sublinia efortul metodic al traducătorului de a aduce autorii contemporani polonezi în limba română, cu un fragment din poemul La aceeaşi masă: „Şedem la aceeaşi masă/ părinţi copii nepoţi/ şi ne privim în ochi// […]/ vrem să experimentăm/ un singur timp/ să completăm prezenţa/ iubirii necesare”.

Revista indexata EBSCO