Feb 12, 2015

Posted by in ARTE

Aurel IFRIM – Stavru Tarasov, un posibil Ingres al românilor

Talentatul, apreciatul student la Bell’Arte Tarasov Stavru, premiat pentru văditele înclinaţii la desen, uimea lumea artistică din capitala moldavă prin tehnica extraordinară de… violonist. El interpreta, cu virtuozitate, dificile „Capricii” ale enigmaticului Paganini, savante compoziţii mozartiene, precum şi altele semnate de I. S. Bach sau J. Haydn, între preferinţe, aflîndu-se şi bucăţi de muzică tradiţională rusească sau românească.

Din ce lume venea acest talent ambivalent?

Prin chiar locul unde l-a adus Domnul – Letea, cătunul dintre mlaştinile Deltei Dunării –, se întrevede, cumva, destinul eroului nostru. Satul natal – o colină lungă formată din depuneri aluvionare, a luat fiinţă odată cu sosirea pripită a prigoniţilor ucraineni, victime ale războaielor de expansiune teritorială dintre poloni, cazaci, ruşi, mongoli. Nevoiţi să părăsească meleagurile strămoşeşti, ucrainenii a găsit o nouă patrie în Delta Dunării.

Acolo s-a pomenit pe lume Stavru, unul din cei patru băieţi ai preotului Mihail Tarasov: la 6 ianuarie 1883, taman în mijlocul Zodiei Capricornului.

După absolvirea cursurilor primare a fost înscris la Seminarul Teologic din Roman. Spirit liber, incompatibil cu dogmele ce se impun într-o şcoală de teologie, copilul a mărturisit părintelui că pasiunea lui este desenul, convingîndu-l astfel să-l transfere la Şcoala Normală din Cîmpulung. Remarcîndu-i îndemînarea şi viteza, dovedite în faţa şevaletului, sculptorul Dimitrie Mirea îl îndeamnă să se pregătească pentru Bell Arte.

 

Pictorul cu vioară

În anul 1903 Stavru intră prin concurs la Şcoala de Arte Frumoase din capitala Moldovei. Nicolae N. Tonitza, prietenul de o viaţă al artistului, spunea că „Tarasov vădea un temperament năvalnic şi mistic, hărăzit nu doar cu darul picturii, ci şi al muzicii”. Cum în jurul performerilor se ţes adesea legende, se spune că, într-o seară, mergînd spre casă, somitatea muzicală a Ieşilor, pe profesorul Atanasie Theodorini (compozitor şi dirijor) l-ar fi oprit deodată sonul cu totul aparte al unei viori. Impresionat de dexteritatea celui ce cînta cu patimă, dar şi cu mare precizie un Capriciu de Paganini, a intrat în curtea casei de unde se auzeau fermecatele sunete. Aşa l-ar fi cunoscut pe Stavru Tarasov. Impresionat, Profesorul a intervenit pe lîngă senatul Conservatorului ca tînărul să fie supus unui examen ad-hoc. Stavru şi-a entuziasmat auditoriul: nu era doar un tehnician rece, avea geniul artistului cu har, în stare să redea pe strune meandrele nevăzute ale muzicii. Urmarea: a fost înscris în anul II, la Clasa de Violină profesorului Atanasie Theodorini.

Studentul la Bell Arte nu a abandonat însă studiile, dimpotrivă, a perseverat, rîvna fiindu-i răsplătită: la finele anului şcolar 1904-1905 primeşte Medalia de Bronz pentru lucrarea „Desen după figură antică”.

Ce s-ar fi întîmplat cu viaţa acestui om, dacă ar fi urmat cariera de muzician, numai bunul Dumnezeu ştie… Dar, cum s-a văzut, pentru el instrumentul muzical a fost un „violon d’Ingre” şi, fiindcă tot l-am amintit aici pe violonistul şi pictorul francez Jean-Auguste-Dominique Ingres (1780 – 1867), nu greşim (prea mult) dacă susţinem că între destinele artistice ale celor doi au existat similitudini. (Apropierile dintre cei doi artişti nu s-au făcut spre a-i aşeza pe acelaşi plan, ci, respectînd proporţiile, pentru a sublinia capriciile destinului omenesc.)

 

“Cel mai Rapid Desenator “

În anul 1906 Stavru a intrat, prin concurs, la Academia Regală de Artă din München. Celebra şcoală de artă bavareză, i-a recunoscut meritele, acordîndu-i în 1907 „Premiul pentru desen”. În 1908 a fost desemnat Cel mai Rapid Desenator şi, în aclamaţiile studenţimii a primit „Foaia de Laudă Belobigung”. Nota Bene: între colegii lui se aflau nume devenite, peste timp, repere al picturii româneşti: Nicolae N. Tonitza, Samuel Mützner, Marius Bunescu (după absolvire, asistent universitar la Academia Regală). Nu se poate spune că nemţii nu aveau de unde alege fruntea pe care să aşeze laurii…

Porni să colinde muzeele de artă şi atelierele unor artişti renumiţi din Germania şi Franţa: îşi căuta o identitate.

Între timp, pragmaticul N.N. Tonitza îşi rostuise, la Paris, un atelier-expoziţie. La stăruinţele bunului amic, pictorul călător a expus pînza „Portretul inginerului Haram”, lucrare achiziţionată imediat.

În 1911 se înscrie la Clasa de Pictură a celebrului pictor Herman Richir din Bruxelles. După cîteva luni, cunoscînd un alt vestit pictor şi profesor, Constant Montald, care preda la „Académie des Beaux Arts”, devine studentul acestuia. La absolvire (1913), Academia i-a eliberat certificatul „Une grande habilite technique”. Pentru comparaţie, s-ar putea spune că tînărul Tarasov era un fel Ştefan Popa Popas al vremii…

Spre a-şi „rotunji” veniturile băneşti accepta şi solicitările unor muzee de a executa còpii după lucrări rare. Era un om vrednic!…

 

Victoria de la Haga

 

În anul 1912 participă la o expoziţie colectivă din străvechea cetate olandeză Haga, cu tabloul „Morfinomana”. Lucrarea este cumpărată de arhitectul oraşului – Ian Hendricks. Elogiat de critică şi de public, pictorul român reţine atenţia Primăriei, care îi comandă o copie după „Coborîrea de pe Cruce”, capodoperă a preotului-pictor Fra Angelico. A fost o mare izbîndă!

În 1914, cînd abia venise în ţară, un grup de pictori-decoratori belgieni, care primiseră comanda executării decoraţiunilor teatrului Rosario Santa Fe, din Argentina, îl cheamă în echipa lor.

În 1915 revine la Paris, unde a fost desenator la „Compania Electro-Mecanică”, Rue Saint Lasare 94.

 

Întoarcerea fiului nerisipitor

 

Stavru Tarasov părăseşte Franţa în iulie 1915. Revenit acasă, solicită un post în învăţămînt. Va fi trimis învăţător suplinitor în cătunul Sfiştofca din comuna Periprava, jud. Tulcea: la marginea lumii, cea mai izolată localitate din deltă.

Cum?, vă veţi întreba, un eminent licenţiat al trei şcoli de arte, cotat de specialişti ca maestru al desenului, să fie tratat astfel?…

Legile de atunci cereau o adevărată ucenicie în domeniul pedagogic de minumum cinci ani, şi, dacă în urma unor referinţe, se dovedea a fi fost blînd în raporturile cu micii şcolari, arătînd devoţiune pentru profesie, putea spera la mai mult. Legea cerea vocaţie!…

În 1916 România a fost cuprinsă de febrele Primului Război Mondial. În zona Tulcei era încartiruită armata rusă. Tarasov a fost mobilizat în Regimentul 73 Infanterie ca translator. El va însoţi trupele ruseşti în misiunile din Delta Dunării. Ruşii l-au îndrăgit rapid pe românul acela atît de bun la vioară, „că te făcea să plîngi”, după cum mărturiseau cei ce avură prilejul să-i admire virtuozitatea de viorist

 

Din 1918 pînă în 1928, cînd a obţinut Definitivatul, a predat desen la Bîrlad, Tecuci şi Tîrgu Ocna. În străvechiul orăşel de baştină al cărturarului Costache Negri, a cunoscut-o pe viitoarea soţie Constanţa Ionescu. În 1921 s-a născut fiica lor, Zinica, unicul copil al familiei, pentru care artistul nutrea o adevărată devoţiune.

 

Stabilit în anul 1928 la Constanţa, el va zugrăvi Marea în fel şi chip, încercînd să perceapă tainele undelor albastre. Obţinerea Definitivatului îi îndeplinise un vis, era fericit, deosebit de creativ. Presa vremii se întrecea în a-i aduce binemeritate elogii. Un cronicar al vremii, Mihail Straje, a publicat o carte despre artist, urmat, în scurtă vreme, şi de alte volume semnate de notabilităţi culturale: Stavru Tarasov era o celebritate!

 

Un personaj cu totul aparte în peisajul acestei rememorări despre pictorul-viorist este omul de ştiinţă Garabet Kűmbetlian (n. 1936, Constanţa ). El a studiat vioara cu Tarasov, iar familia a avut legături de mare amiciţie cu pictorul. Domnul profesor universitar Garabet Kűmbetlian mi-a furnizat o serie de informaţii cu totul importante, de mare ajutor în compunerea acestei biografii.

 

Veşnicul peregrin Tarasov

a locuit în Constanţa pînă în 1945, cînd, datorită îmbolnăvirii fiicei sale, Zinica, a fost nevoit să se mute într-o localitate montană. S-a stabilit în oraşul Braşov. Sindicatul Artiştilor, Scriitorilor şi Ziariştilor i-a făcut onoarea să-l numească secretar al societăţii. Era şi aceasta o recunoaştere a valorii sale de artist.

A continuat să picteze şi să expună cu succes, pînă în anul 1961, cînd a fost chemat la Cele Veşnice, fiind înhumat în cimitirul Bisericii Adormirea Maicii Domnului.

Revista indexata EBSCO