Feb 12, 2015

Posted by in ARTE

Cãlin CIOBOTARI – Țeapã artistico-financiarã la teatrul național Iași

Sînt situaţii în care teatrologul/ cronicarul de teatru rămîne descumpănit. Deschide un word şi vrea să scrie despre un spectacol. Îşi dă seama că a face un raport estetic despre acel spectacol nu este suficient şi că e necesar să pună în discuţie „condiţiile de posibilitate” non-estetice ale acelui spectacol. Mai este vorba despre cronică de teatru atunci cînd te vezi silit să scrii despre mizeria umană şi instituţională? Personal, înclin să cred că da!

În toamna anului 2013, la Bucureşti, asistam la un spectacol execrabil, despre care, nu fără naivitate, mă întrebam cum a ajuns să fie selecţionat în Festivalul Naţional de Teatru, aşadar asumat ca aparţinînd unui top teatral românesc: „O scrisoare pierdută”, făcut de Mircea Cornişteanu la Teatrul Naţional Craiova. Montarea era cumplit de prăfuită, soluţiile regizorale erau rizibile, dacă nu penibile de-a dreptul, iar Caragiale părea un autor dramatic de ultimă speţă, un neica nimeni de care i se făcuse milă unui regizor oarecare… Pe formula: „Haide, bă, dă şi tu ceva acolo, şi te pun în scenă!” Atît de prost era spectacolul, încît la pauză mai bine de jumătate de sală şi-a căutat de treabă…

La puţin timp după acea seară pe care mă străduiam să o uit, aflu că Mircea Cornişteanu urmează să monteze la Naţionalul ieşean. Ce? Ei bine, „O scrisoare pierdută”… Să fi înţeles Cornişteanu cît este de prost spectacolul său de la Craiova şi să încerce a-şi mai da o şansă cu un nou spectacol Caragiale? Nicidecum! Marele regizor nu făcea altceva decît un copy-paste sinistru, un mimesis masturbator sau, dacă pot spune aşa, un auto-plagiat de pomină. Am văzut distribuţia: unii dintre actorii ieşeni ştiau spectacolul de la Bucureşti! Sau, mă rog, jumătate din el, pentru că, oripilaţi, plecaseră la pauză. Iar acum se trezeau aruncaţi, prin voinţa unei conduceri inconştiente, într-o poveste penibilă… Se simţeau folosiţi, actori-prezervativ utilizaţi de un regizor şmecher şi de o direcţiune dispusă să „intre în combinaţie”. Unii voiau să părăsească distribuţia, alţii erau la un pas să saboteze montarea. Li s-a explicat că s-au alocat deja bani din buget, că s-au făcut deja nişte plăţi, Cornişteanu de la Craiova încasase deja nişte mii de euro şi că a nu scoate spectacolul ar fi echivalat cu o incursiune în plin penal…

Pentru cine nu înţelege, totuşi, situaţia, lucrurile stau cam aşa: în loc să îşi bată capul cu o montare nouă, care i-ar fi mîncat timp şi energie, omul de afaceri Mircea Cornişteanu, în complicitate cu directorul-regizor Cristian Hadji-Culea, au ajuns la concluzia că mult mai pragmatic pentru toată lumea ar fi să sifoneze bugetul Teatrului Naţional Iaşi cu această operaţiune de copy-paste sau, în termeni mai eleganţi, de remake artistic. Aşa se face că totul, dar absolut totul, în cel mai mic detaliu, este preluat din montarea craioveană. Tehnic vorbind, în limbajul legislaţiei drepturilor de autor, montarea de la Iaşi nu poate fi considerată o operă distinctă, tot aşa cum, în cv-ul dlui Cornişteanu, „O scrisoare pierdută” nu ar trebui să figureze de două ori (a montat-o de şase ori în cariera sa prodigioasă).

Sînt necesare explicaţii şi mai clare? Teatrul Naţional Iaşi a dat o groază de bani (deviz tehnic plus onorarii) pe producerea unui spectacol care nu va fi niciodată invitat în vreun festival, nu va avea niciodată şansa vreunui premiu şi, cel mai probabil, va fi ţinut ascuns, ca o ruşine personală a Naţionalului ieşean, o ruşine despre care trebuie să ştie cît mai puţină lume. Cornişteanu şi-a luat banii, Cristian Hadji-Culea va monta la Craiova (unde dl Cornişteanu este director), iar principiile cooperativiste vor funcţiona la fel de impecabil ca principiile politice ale lui Caţavencu, Farfuridi şi Brînzovenescu! Premiera a ieşit, contabilitatea respiră adînc, uşurată şi nu prea, de vreme ce pe afiş şi în caietul de sală spectacolul e trecut ca făcînd parte din stagiunea 2013-2014; Hadji-Culea se întreabă cît să ceară cînd va monta la Craiova, iar actorii ieşeni se uită zăpăciţi unul la celălalt, spunîndu-şi cam ca în Caragiale: „Trădare, trădare, dar s-o ştim şi noi!”. Şi, da, o ştiu şi ei: au fost întrunite cu succes datele unui tun artistico-financiar de toată frumuseţea…

În rest, despre ce să mai vorbim? Despre un Caragiale în care se pomeneşte despre „Antene” versus „B1Tv” şi se rîde a la Băsescu? Despre avalanşa de cioace? Despre „judeţul Iaşi în care numai evreii au dat faliment”, despre citatele din Nicolae Ceauşescu, despre Viorel Hrebenciuc, Videanu, prezenţi cu toţii în caietul de sală alături de „lista pomenilor electorale PDL”? Despre kitch? Despre şuşă? Despre un public de a cărui imbecilizare lentă dar sigură nu va răspunde nimeni niciodată?

După ce, în stagiunea trecută, la acelaşi Teatru Naţional Iaşi am văzut montată piesa avocatului Volovăţ (avocatul care l-a salvat pe directorul Hadji-Culea de începerea unei urmăriri penale pentru conflict de interese), un Volovăţ livrat cu acelaşi tam-tam cu care l-ai livra pe Shakespeare, speram că s-a ajuns pe o culme a imposturii dincolo de care nu se va trece. M-am înşelat! Ce mai urmează?

Revista indexata EBSCO