Feb 12, 2015

Posted by in ARTE

Ștefan OPREA – Cu teatrul, spre Europa

Dacă va fi sau nu va fi Iaşul capitală culturală europeană rămîne de văzut; important este însă faptul că există ideea şi că toţi – cu mic, cu mare – dorim ca ea să devină fapt împlinit. Numai că nu e suficient să dorim şi nu e suficient să vrem, trebuie să lucrăm în acest scop pentru a pune în valoare resursele şi capacităţile culturale imense de care dispunem; în valoare şi în lumină europeană.

Nu produc o noutate spunînd că valorile cel mai specifice şi mai durabile de care dispune oraşul şi care îl situează printre candidaţii credibili, îndreptăţit la onorantul titlu de capitală culturală sunt cel care ne vin din trecut, cele consolidate prin aportul constant al generaţiilor de intelectuali, de creatori, de gînditori, etc., prin rîvna şi harul cărora Iaşul a căpătat, a păstrat şi a perpetuat o aură de capitală culturală pe care i-au recunoscut-o neîntrerupt toţi oamenii de bună-credinţă.

Chestiunea care poate deveni acum decisivă în atingerea ţelului propus este cum şi cît aceste valori care vin trecut au sens, au semnificaţie majoră, contribuie la dinamica şi la substanţa actuală a culturii naţionale. Ridicarea lor la cote europene e misia cu care sîntem datori, dacă vrem să devenim concurenţi cu şansă în competiţia deja lansată.

Să ne referim, de pildă, la teatru. Şi nu-i deloc întîmplător faptul că aduc în discuţie acest domeniu al culturii naţionale, domeniu în care Iaşul deţine nişte priorităţi excepţionale, dintre care amintesc doar două: primul spectacol în limba română (1816) şi edificarea primului Teatru Naţional din România (1840). Ele îi oferă Iaşului – acum şi în cei cîţiva ani care mai sînt pînă la sorocul conferirii titlului de Capitală culturală european – o şansă excepţională, şansa de a deveni un centru al culturii artei teatrale de care Europa să ia cunoştinţă şi să ţină seamă. Întîmplarea că tocmai acum se împlinesc 175 de ani de cînd ieşenii au pus temeliile primului Teatru Naţional românesc şi că în 2016 vom marca împlinirea a două secole de cînd limba română a răsunat pentru prima dată pe o scenă de teatru nu trebuie să rămînă simple întîmplări aniversare, ci să fie ocazia declanşării unor acţiuni de anvergură artistică pe măsura prestigiului istoric al instituţiei teatrale ieşene. Presupun că toţi cei răspunzători de unul mers al teatrului s-au şi gîndit la aceasta, iar dacă n-au făcut-o, le sugerez să o facă urgent. Sîntem în ianuarie, adică tocmai în luna în care, acum 175 de ani, s-a născut ideea edificării Teatrului Naţional. Spre stimularea la acţiune a celor de azi, redau, pe scurt, faptele celor de atunci, aşa cum le-a consemnat istoria teatrului. Reamintesc mai întîi faptul că Teatrul Naţional s-a născut prin unirea sub o singură direcţiune a celor două trupe – română şi franceză – care se aflau în activitate la Iaşi. Unirea a fost rezultatul militării active a unui grup de intelectuali „urmînd simţirilor vrednice de toată lauda de a sprijini şi îmbărbăta întemeierea unui aşezămînt naţional aducător de folositoare şi plăcută petrecere soţială, de care se bucură şi cele mai mici neamuri*. În februarie 1840, guvernul a numit un comitet teatral compus din Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu şi Petru Câmpeanu. Acest comitet publică în „Albina românească” (nr. 50/1840) o „înştiinţare” din care spicuim: „Înaltul guvern dorind a aşeza pe o temelie statornică teatrul românesc şi simţind că acesta n-ar putea niciodată înflori cît ar fi în concurenţă cu acel francez, au hotărît ca, după pilda urmată şi în alte ţări, să unească ambele teatre sub o singură administraţie naţională. În urmarea acestei hotărîri, administraţia teatrală s-a încredinţat jos-iscăliţilor pe termin de patru ani, începînd de la 15 mai 1840”; „Trupa franceză se va alcătui din 18 persoane… Cît pentru teatrul românesc, atît administraţia, cît şi tinerii actori pătrunşi de patriotica rîvnă de a forma sţena naţională, nu vor cruţa nici jertfe, nici ostenele spre a cîştiga mulţămirea publicului”. Trupa română fu pusă „sub privegherea” lui Costache Caragiale, iar cea franceză rămînînd, ca şi pînă atunci, sub conducerea lui Joseph Fouraux. În componenţa trupei române se aflau actorii: Costache Caragiale, Gheorghe Greceanu, Emanoil Idieru, I. Burghilion, Boian, Pedilan, Hristachi, Homiceanu, Pandeli, Smaranda Merişescu, Flora Macé (Calcăntraur), D-na Lang, D-na Pulheria. Sînt primele nume care au pus bazele Teatrului Naţional şi care „după o sîrguinţă şi o muncă neobosită, reuşesc a pregăti un număr de piese ce au format repertoriul teatrului românesc”. Primul lor spectacol, Farmazonul din Hîrlău de A… V…, a avut loc la 18 septembrie 1840, aceasta fiind, deci, data oficială a deschiderii Teatrului Naţional. E uşor de înţeles că autorul semnat cu iniţiale era Vasile Alecsandri. „Această piesă originală jucată de o trupă română, care era menită acuma a pune temelia unui teatru românesc, a fost primită de public cu un entuziasm de nedescris.” Ţelul atît de mult dorit era atins, Teatrul Naţional, ca formă instituţionalizată, era înfiinţat, răspunzîndu-se astfel unei necesităţi istorice şi unui deziderat naţional dintre cele mai nobile. Cei trei mari directori – Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi şi Mihail Kogălniceanu – îşi propuneau ca program continuarea ideilor mari din programul „Daciei literare”. Ei aveau ferma convingere că teatrul poate contribui decisiv la progresul literaturii naţionale, la promovarea limbii române printre celelalte limbi europene capabile a da glas pe scenă marilor idei şi sentimente ale umanităţii; teatrul, în concepţia lor, trebuia să fie, să devină o tribună a limbii române, „o şcoală pentru popor menită a se ocupa mai întîi de viaţa, de sentimentele şi aspiraţiile majorităţii acestuia” – ceea ce Teatrul Naţional s-a străduit să fie şi să rămînă vreme de 175 de ani, adică pînă astăzi. Vom şti, oare, să cinstim cum se cuvine această vîrstă a scenei ieşene i să-i asigurăm locul cuvenit în programul de acţiuni (imaginar deocamdată) menit să-i aducă Iaşului mult rîvnita încununare europeană?

 

* citatele sînt preluate din „Istoria teatrului în Moldova” de T.T. Burada, ediţia I.C. Chiţimia, 1975.

Revista indexata EBSCO