Feb 12, 2015

Posted by in Actualitatea literara

Simona MODREANU – În numele mamei

Capitala Cataluniei nu înseamnă doar Messi și Gaudi și Ramblas, sau, că să ne apropiem de domeniul literar, magicul Carlos Ruiz Zafon, ci și o sîngeroasă istorie încă vie în amintirile și imaginarul multor scriitori contemporani. Și iată că Hexagonul pare să-i dea dreptate lui Adrian Cioroianu, istoricul realizator de emisiuni TV al căror leitmotiv sună cam așa: „și nu uitați că istoria este cea mai frumoasă poveste”… N-au uitat-o nici jurații Goncourt care, la finele anului trecut, au dejucat pronosticurile specialiștilor și cititorilor, atribuind marele premiu lui Lydie Salvayre, pentru romanul Pas pleurer / Să nu plîngi (Seuil). Un titlu puțin bizar, despre care autoarea spune că l-a găsit într-o scrisoare adresată de poetesa rusă Marina Țvetaeva lui Boris Pasternak, unde, după ce se plînge îndelung de frig și foame, brusc, se oprește și spune „să nu plîngi”, adesîndu-se sieși, o  atitudine existențială și filosofică exemplară, punct de pornire a volumului în discuție.

Adevărul e că nu-i ușor să nu plîngi întrebîndu-te cam care au putut fi rațiunile membrilor Academiei Goncourt (semne de mirare similare cu cele iscate de atribuirea Premiului Nobel lui Patrick Modiano!), căci Lydie Salvayre e o veterană a literelor, stilul ei arhicunoscut, iar tema – războiul din Spania anilor 36 – a tot fost explorată, de la Malraux la Bernanos și nu numai. Să fie, oare, această durabilă atracție pentru istorie simptomatică pentru un prag civilizațional dincolo de care nu se mai întrevede mare lucru, sau ceea ce se prefigurează e mai curînd înspăimîntător? Dar și aici intervin niște nuanțe pentru că nu e vorba de orice fel de istorie, în general (desigur, cu excepțiile de rigoare), scriitorii marchează o predilecție pentru conflicte suficient de apropiate în timp pentru a fi fost trăite personal sau măcar prin intermediul unor membri ai familiei, dar nu cu totul contemporane, de parcă autorii s-ar îndrepta instinctiv spre un spațiu cumva securizant, în care să poată întreține o anume intimitate temporală cu evenimentele respective, fără ca acestea să-i atingă, totuși, direct.

Cert e că, prin acest premiu Goncourt, profesioniștii au reușit să împace două constante ale actualității franceze dintr-un foc: interesul pentru reconsiderări și ecleraje inedite ale unor momente istorice majore, și inconturabila „autoficțiune”. Autoarea de 66 de ani le împacă cu brio, Lydie Salvayre născîndu-se ca Lydia Arjona, dintr-un cuplu de republicani spanioli (tată andaluz și mamă catalană), exilați în sudul Franței la sfîrșitul războiului civil din Spania. Deci franceza nu a fost limba ei maternă, ci una descoperită ulterior, prin literatură; de fapt, romanul aduce o notă de originalitate nu prin tematică, ci printr-un artificiu narativ ce face ca textul să fie aproape bilingv – presărat cu termeni (cum ar fi recurentul temor, teamă) sau fraze întregi în limba spaniolă -, și chiar acolo unde personajele spaniole se exprimă în franceză, limba e alterată de o serie de greșeli frecvente celor care navighează între aceste două limbi. După o primă diplomă în Litere, Lydie Salvayre a terminat și Facultatea de Medicină din Toulouse, specializîndu-se în psihiatrie și  lucrînd în domeniu pînă la începutul anilor 80, cînd a început să cunoască succesul literar.

Romanul, care urmărește destinul tragic a două familii dintr-un sat catalan, în 1936 și 1937, prin prisma unei femei, Montse (diminutiv de la Montserrat), e relativ mediocru, didactic, lipsit de umor, țeapăn pe alocuri, stilistic încărcat și plin de înflorituri, chiar dacă emoționează pe ansamblu. Inspirat din propria istorie familială, cea a părinților ei care au trăit războiul civil din Spania, Pas pleurer relatează povestea unei fete de țărani care se mărită cu Diego, copilul adoptiv al unor notabili, ce va deveni ”roșu” stalinist, în vreme ce fratele lui Montse, Josep, este anarhist, ura dintre cei doi fiind manifestă încă din copilărie. De fapt, ura și mînia respiră în întregul roman, iar iubirea și demnitatea sunt sortite tăcerii sau morții. Și totuși, Pas pleurer este și un roman sentimental, căci Montse a iubit mai întîi un francez, dispărut, care i-a dăruit și primul copil, înainte de a se căsători cu Diego și de a se refugia în Franța cu acesta. Bărbatul era plin de bizarerii, de marote, de ticuri chinuitoare și mai ales de obsesia despotică a curățeniei, Lydie Salvayre mărturisind acum cîțiva ani unui ziar spaniol că s-a apucat de studiat psihiatria pentru că propriul ei tată era paranoic, dormea cu o pușcă sub pernă, convins că toată lumea vrea să-l ucidă!

Trebuie menționat și faptul că există un contrapunct permanent al povestirii, umbra scriitorului Georges Bernanos, al doilea mare opozant epic al franchismului, după André Malraux. Deși îi fusese favorabil inițial, mai ales pentru că avea un fiu înrolat în Falangă, autorul pamfletului Marile cimitire sub lună (1938), monarhist catolic, se revoltă în fața masacrelor comise de susținătorii lui Franco asupra republicanilor și mai ales în fața clemenței colaboraționiste a Bisericii spaniole. Citîndu-l și invocîndu-l ca model de curaj, Salvayre are meritul de a readuce în atenția publicului un scriitor original, pe nedrept trecut într-un con de umbră.

            Mult mai interesantă însă, din toate punctele de vedere – istoric, sociologic, psihologic, lingvistic, narativ – este, în fapt, povestea transmisiei orale de la mamă, Montse, la fiica născută din exilați republicani, aidoma autoarei. Ca și în viața reală, vocile celor două femei se amestecă, limbile așijderea, cu evidentă reactivarea a memoriei afective, adaptările, hibridările, erorile fanteziste ivite în decursul trecerii de la o limbă și o țară pierdute la altele recîștigate creionînd o inventivă strategie de supraviețuire. Mama comunică cu fiica ei in ”fragnol”, această franco-spaniolă personală, în care se amestecă două perspective asupra lumii. “Limba mea este franceza, dar spiritul limbii spaniole a rămas în mine”, explica Salvayre într-un interviu din Tribune de Genève.

Limba spaniolă nu mai e întreagă, pentru că poartă o povară de dureri și răni nevindecabile, dar nici franceza nou învățată nu e curată, aproprierea aceasta născută din conflict și trecere o transformă într-o limbă ”pradă de război” sau”bocceluță de fugă”, un idiom al exilului, deformat și alterat conștient, în dorul celui lăsat în urmă. O limbă care le depășește pe amîndouă, limbă a unei alte identități, cea ”transpirineiană”. Drama aceasta trăită parcă mai intens la nivelul expresiei decît al experiențelor fizice e foarte pronunțată în text, Lydie Salvayre insistînd in mod aproape demonstrativ asupra acestui aspect. Dincolo de pretextele istorice, extrem de semnificativă și nemaiîntîlnită, după știința noastră, ni se pare rivalitatea – subterană, desigur – situată la acest nivel între cîștigătoarea premiului Goncourt și cel pe care l-a întrecut cu greu (5 voturi contra 4, în turul al cincilea), mult mai tînărul scriitor algerian francofon, Kamel Daoud, autorul romanului Meursault contre-enquête. Nici acesta nu s-a născut în limba franceză, dar a ales-o ca mijlocitoare a creativității sale deoarece, spune el,  ”limba arabă este prinsă în capcana sacrului, a ideologiilor dominante. Această limbă a fost fetișizată, politizată, ideologizată” (în Le Figaro littéraire, 16 octombrie 2014). Dacă Lydie Salvayre a învățat limba de adopție citind literatură clasică, Daoud a devenit un adevărat virtuoz citind cărți polițiste în franceză și învățînd cuvînt cu cuvînt, în perioada arabizării forțate. Prin urmare, spre deosebire de un Jean Genet, de exemplu, el nu consideră că a învățat limba torționarilor săi, căci torționari nu mai sunt francezii colonizatori, ci islamiștii sau polițiștii statului algerian… Spre deosebire însă de scriitoarea catalană, traversarea limbilor la Daoud est mult mai subtilă, jucăușă, firească. Dar Lydie Salvayre analizează și se analizează în această interlangue; și nu perfecțiunea ambelor idiomuri o interesează, cum e cazul unei alte romanciere celebre, bilingve, Nancy Huston, ci, după cum îi spunea jurnalistei Pascale Frey de la L’Express: ”Am pasiunea limbii celuilalt, a stîngăciilor ei…”

Iată, în încheiere, un fragment din acest de acum celebru ”fragnol”, redat în savoarea sa originară, singulară, ce pare să nu necesite traducere:

 

Le 18 juillet 1936, ma mère, accompagnée de ma grand-mère, se présente devant los señores Burgos qui souhaitent engager une nouvelle bonne, la précédente ayant été chassée au motif qu’elle sentait l’oignon. Au moment du verdict, don Jaume Burgos Obregon tourne vers son épouse un regard satisfait et, après avoir observé ma mère de la tête aux pieds, déclare sur ce ton d’assurance que ma mère n’a pas oublié – Elle a l’air bien modeste. Ma grand-mère le remercie comme s’il la félicitait, mais moi, me dit ma mère, cette phrase me rend folle, je la réceptionne comme une offense (…). Alors quand on se retrouve en la rue, je me mets à griter (moi : à crier), à crier Elle a l’air bien modeste, tu comprends ce que ça veut dire ? Plus doucement pour l’amour du ciel, implore ma mère qui est une femme très éclipsée. Ca veut dire, je bouillais ma chérie je bouillais, ça veut dire que je serai une bonne bien bête et bien obédissante. (…) Ca veut dire que don Jaume me payera des, comment tu dis ?, des clopinettes, et qu’en plus il me faudra lui dire muchisimas gracias avec cet air modeste qui me va si bien. Seigneur Jésus, murmure ma mère la mirade alarmée, plus bas, on va t’ouir. Et moi je grite encore plus fort (…).

Revista indexata EBSCO