Feb 12, 2015

Posted by in Consemnari

Marius VASILEANU – Occidentul și Islamul, un nou început

Cele ce urmează sînt cîteva meditaţii ca reacţie la discursul mediatic practicat în România în ultimele zile, după atentatele teroriste de la Paris. Sînt convins că discursul politic discret şi cel diplomatic sînt sensibil diferite de cel mediatic.

Fiind o situaţie de criză, care ne afectează şi pe noi, în mod direct, fiind occidentali, fiind în UE şi în NATO, avînd milioane de români care locuiesc şi muncesc în ţările care constituie astăzi ţinta terorismului islamist, avînd mai multe comunităţi de musulmani chiar în România, unele, insuficient cercetate, este de preferat ca discursul din media să fie echilibrat, inteligent, înţelept.

Într-o situaţie de criză, dacă eşti empatic exclusiv cu una dintre părţile unui conflict, rişti – între altele – să nu mai înţelegi nimic din ceea ce vrea să transmită cealaltă parte. Presupunînd că ar fi numai două părţi, ceea ce nu-i adevărat… Lumea islamică nu este unitară, lumea occidentală nici atît– fiecare urmărindu-şi propriile interese, cauze, iluzii, principii, valori.

Nu este productiv să aduci într-un platou de televiziune, într-o situaţie de criză, cum a fost zilele trecute, fundamentaliştii laicităţii alături de fundamentaliştii altei cauze (fie ea islamică, creştină, mozaică etc). Ideal este discursul şi dialogul moderaţilor, al inteligenţei, al oamenilor cultivaţi care chiar stăpînesc subiectul. Dar în zilele atentatelor teroriste marile televiziuni occidentale (BBC, CNN) aveau o altfel de strategie, observa pe Facebook un excelent om de media (Răzvan Mitroi), între altele, fără a organiza dezbateri taman în acele clipe – cum s-a petrecut mai peste tot la noi…

Am pledat la rîndul meu ca alături de alături de jurnalişti (neapărat avizaţi), alături de specialiştii în intelligence (unii, pregătiţi special tocmai pentru astfel de situaţii), alături de inevitabilii oameni politici (de preferat, măcar inteligenţi), să fie invitaţi şi oameni necesarmente echilibraţi, profesionişti, empatici, respectuoşi faţă de fenomenul religios. Unii dintre aceştia, măcar, să fie specializaţi în istoria sau antropologia religiilor. Ştiu, în ţara lui Eliade & Culianu, aceştia sînt puţini, dar există. În plus, avem excelenţi diplomaţi cu studii de teologie, avem şi cîţiva buni specialişti în lumea islamului.

Este inadmisibil ca măcar în astfel de situaţii să nu cunoşti un basic despre marile religii ale lumii (indiferent de credinţa pe care tu o ai). Numai un om lipsit de inteligenţă, incult ori care – conştient sau nu ˜ face jocuri operative pune semnul egal între islam şi islamism, între islam şi terorism, judecînd pauşal una din marile religii ale lumii (care număra astăzi peste un miliard şi jumătate de oameni).

Se dovedeşte – a cîta oară? – în ce degringoladă este presa românească a ultimilor ani. Prea puţin sînt cultivaţi în media oameni care chiar stăpînesc subiectul uriaş numit islam, un alt subiect numit terorism (islamist), altul numit geopolitică, altul numit diplomaţie şi relaţii internaţionale, altul numit laicitate (laďcité), altul numit intelligence, altul numit comunicare media în situaţii de criză etc. etc.

Am fost solicitat la rîndu-mi să vorbesc în calitate de jurnalist şi profesor de istorie a religiilor despre ceea ce s-a petrecut în Franţa zilele trecute. Iată, pe scurt, răspunsul meu:

Libertatea de expresie este pentru Occident o cucerire fundamentală şi, principial, este bine să rămînă astfel, intră în definiţia democraţiei. Dacă oamenii care au făcut acele caricaturi – pe care personal nu le găsesc deloc amuzante, nici cînd se referă la islam, nici la creştini, evrei, hinduşi etc. – nu ar fi existat, ar fi trebuit inventaţi. Tocmai pentru că la această vîrstă a civilizaţiei avem nevoie de oglinzi în care să ne putem vedea aşa cum sîntem. Cu toate acestea, personal, am considerat raţional şi matur spiritual & politic faptul că în România astfel de caricaturi nu au fost reproduse decît accidental şi nici nu sînt încurajate.

Întîi de toate, fiindcă din perspectiva fenomenului religios nu este înţeleasă în sensul său real şi profund noţiunea de ”simbol”. Simbolul este o ambasadă în plan terestru a unui subiect de ordin spiritual. Politic vorbind, astăzi, o ambasadă reprezintă o mică parte din teritoriul reprezentat: interiorul (clădirea, curtea) ambasadei Franţei la Bucureşti este realmente un mic fragment din teritoriul Franţei. Tot astfel, mai degrabă inconştient, se poziţionează în raport cu simbolurile religioase cei mai mulţi oameni angajaţi în mod autentic pe o cale spirituală…

În mod normal, un om matur spiritual are capacitatea de a rîde, de a se autopersifla. Există un travaliu lăuntric pentru a putea ajunge acolo, un parcurs pe care, din păcate, la nivel popular, majoritar, prea puţini îl realizează…

Da, libertatea de expresie a presei are şi o dimensiunea educativă, foarte importantă. Dar educaţie faci cu cineva pregătit pentru a asimila. Educaţia cu forţa nu este productivă. Care mai este atunci raţiunea publicării caricaturilor? Pur şi simplu, pentru că cineva le creează – mi se va răspunde. Pînă la un punct este corect.

Ajungem astfel la punctul cel mai important: trăim realmente – mai ales  de la apariţia internetului – într-un sat global. Aşa cum nu te iei de nebunul satului, provocîndu-l, ori de beţivii care sar la bătaie pe stradă, tot astfel în cazul discuţiei de faţă sîntem chemaţi la responsabilitate, inclusiv în raportarea la intimitatea de ordin spiritual a celuilalt. Hărţuirea permanentă prin stîrnirea a ceea ce celălalt consideră intangibil, sfînt, este totuna cu o declaraţie de război. Şi, da, din păcate sîntem într-un război de ordin cultural (nu neapărat religios).

În mod evident, tot în spaţiul mediatic – pe alocuri, poate, şi în cel politico-diplomatic – nu se ştie în totalitate care-i lupta noastră. Pe de o parte sîntem implicaţi 100%, fiind în UE şi în NATO. Pe de altă parte, tradiţia politico-diplomatică a ultimei jumătăţi de secol (începînd din 1964, să zicem) ne conferă relaţii speciale şi avantaje care nu pot fi abandonate. Misiunea României poate fi una de solidaritate totală cu Occidentul din care, firesc, facem parte, dar totodată una de mediere. A fi în UE nu înseamnă a ne pierde identitatea ca ţară. Aceasta este ceea ce realizează şi acesta este spiritul în care acţionează marii jucători din UE!

Spre deosebire de vest-europeni, românii sînt mai aproape de Orient, prin structură, nu numai geopolitic. Şi, susţine subsemnatul, creştini ortodocşi fiind, putem avea un plus de empatie cu islamul real (nu mă refer la cel deviant, radical). Faptul că România a avut performanţe în raporturile sale cu ţările arabe, cu Israelul, cu alte ţări în care musulmanii sînt majoritari este unul din marile avantaje care trebuie considerate ca atare. Exploatarea constantă, inteligentă şi vizionară a acestui fapt poate aduce o nouă vîrstă a diplomaţiei româneşti şi, totodată, o mai bună vizibilitate a României în cadrul UE.

…Adevăraţii spirituali şi sfinţi ai lumii sînt cei cu simţul autoironiei, cei care pot rîde de orice, inclusiv de deviaţiile propriei lor credinţe/ religii. Dumnezeu a făcut lumea în şapte hotote de rîs – se spune într-o anume tradiţie orientală –, aşadar pare că sîntem cu toţii o fărîmă din acel rîs primordial. A ucide pentru că te-ai simţit jignit în credinţa ta înseamnă a te îndepărta de Dumnezeu, căci viaţa unui om este sacră – iată o mare problemă întîi de toate pentru liderii formali & informali ai religiilor lumii!

Aici poate interveni şi rolul terapeutic al istoriei şi antropologiei (comparate a) religiilor, care să determine un nou început – pozitiv – în relaţiile lumii occidentale cu islamul.

Revista indexata EBSCO