Feb 12, 2015

Posted by in Panoramic editorial

Bogdan-Mihai MANDACHE – Despre Dao

Cele mai multe istorii ale filosofiei universale încep cu presocraticii; nu mai departe, celebra lucrare a lui Emile Bréhier, Histoire de la philosophie, este aproape în întregime dedicată spaţiului european, excepţie făcînd un scurt capitol despre filosofia orientală, musulmană şi iudaică. Este adevărat că în introducere afirmă că „o istorie a filosofiei nu are dreptul să ignore gîndirea extrem-orientală”… S-a încetăţenit ideea că filosofia s-a născut în vechea Ionie, că primul demn să poarte numele de filosof a fost Thales. Pot fi invocate două explicaţii ale deselor absenţe ale filosofiei orientale în istorii ale filosofiei cu pretenţii exhaustive: pe de o parte, e posibil ca definiţia filosofiei încetăţenită din vechea Eladă să nu acopere specificul înţelepciunii orientale, iar pe de altă parte, ceea ce noi numim filosofie orientală să fie asimilată mai curînd înţelepciunii, sau religiei. Ambele teorii au adepţii lor, dar şi opozanţii lor. Anton Dumitriu îşi începea cunoscuta şi apreciata carte Istoria logicii cu „Logica în culturile din afara Europei”, rezervînd un capitol logicii în China antică, unde aminteşte că însuşi conceptul de filosofie avea alt conţinut în China antică. Filosofii chinezi foloseau afirmaţii enigmatice şi paradoxale ceea ce punea în discuţie caracterul strict filosofic al scrierilor lor, Anton Dumitriu arătînd că răsturnarea întregii intenţionalităţi a filosofiei antice chineze a făcut ca această gîndire să devină ininteligibilă; ea capătă sens doar prin restabilirea intenţionalităţii sale, aceea de a fi „ştiinţa înţelepciunii”. Totuşi sinologii susţin că marile şcoli filosofice chineze, confucianismul şi daoismul, au avut şi o latură religioasă, dar de cele mai multe ori terminologia chineză distinge daoismul filosofic de daoismul religios, teorie pe care o acceptă şi Mircea Eliade în Istoria  credinţelor şi ideilor religioase. Pentru a încheia acest scurt periplu despre modul în care este percepută, sau nu, filosofia chineză, amintesc ceea ce spunea sinologul german Max Kaltenmark: autorul cărţii Dao De Jing a fost un filosof…

Dao de Jing este una dintre cele mai traduse cărţi din lume, cunoaşte nu mai puţin de 44 de versiuni în limba engleză. Amintesc aici un fapt puţin cunoscut, dar în egală măsură puţin obişnuit. Un profesor la Sorbona, Marcel Conche (n. 1922), a învăţat limba chineză pentru a traduce scrierea lui Lao Zi (Tao Te king, traduit et commenté par Marcel Conche, Presses Universitaires de France, 430 p, 2003). Începînd cu anii ’50 ai secolului trecut publicul din România s-a familiarizat cu Dao de Jing; pînă la reforma grafiei cartea apărea sub titlul Tao Te King. În 1993 a apărut la Humanitas o traducere însoţită de ample comentarii ale lui Zhuang Zi, un strălucit continuator al doctrinei daoiste. Editura Herald propune o nouă traducere: Dao De Jing, Cartea despre Dao şi virtute, cuvînt înainte, traducere din chineza veche şi note de Su Yan, ed. a 2-a, Bucureşti, 2014, 160 p.

Se spune despre Lao Zi că voind să plece spre apus, la frontieră i s-a cerut să scrie un text, textul era învăţătura despre Dao; nimeni nu ştie dacă este adevărat sau nu, dar cel care a cules tot ce se putea afla, Sima Qian, a conchis: „Lao Zi era un înţelept ascuns.” Poate aici se află şi dificultatea iniţială a occidentalilor de a înscrie cartea sa în rîndul textelor filosofice. Este un text deopotrivă profund şi enigmatic, care conţine sentinţe şi aforisme care urmau să fie interpretate de cei în măsură să o facă. Astfel, capitolul 1 ne introduce în lumea lui Dao, dar nu „Dao despre care se vorbeşte. Numele lui poate fi numit, dar nu este numele despre care se vorbeşte de obicei.” Nefiinţa (Wu)  era înainte de a fi cerul şi pămîntul, iar Fiinţa (You) este Mama celor zece mii de lucruri. Prin Nefiinţă vedem tainele, prin Fiinţă întruchipările, îngemănarea lor (Xuan) fiind taina universului: „Taina tainelor! Poarta spre toate minunăţiile universului.” Dao este Calea, şi poate fi asemuit fluviului lui Heraclit, panta rhei. Marcel Conche afirmă că fluviul sau calea nu lasă nimic în afara lor, totul este înglobat; căile obişnuite sînt urme definite, dar spre deosebire de acestea, Dao este Calea absolută, inefabilă, ceea ce aminteşte de tradiţia iudaică în care tetragrama sacră, YHWE, care nu se pronunţa. Căile obişnuite duc undeva, au un punct de plecare şi altul de sosire, Dao este Calea care nu este decît Cale, este infinită, în sensul indeterminării, care este fără început şi fără sfîrşit.

„Dao este gol, fără chip şi formă, dar ne putem sluji de el la nesfârşit! Adânc şi de nepătruns, El pare a fi strămoşul celor zece mii de lucruri. (…) El pare, ca într-un adânc de ape, că e şi că nu e. Al cui fiu este nu ştiu, dar era înainte de toţi zeii cu chip.” Primul verset, în care unii traducători folosesc cuvîntul vas, este interpretat ca expresie a neîncetatei curgeri, cei apropiaţi de cultura europeană făcînd apropieri de mitul Danaidelor (fecioarele pedepsite să umple la nesfîrşit vase fără fund). Dao poate fi înţeles ca un vas gol, dar este şi calea unde vom întîlni totdeauna oameni noi, care vin şi pleacă, într-o curgere nesfîrşită, mersul generaţiilor fiind fără limită, infinit. Profunzimea Căii nu lasă ca fiinţele care dispar în genune să o umple vreodată; profunzimea sa este cauza permanenţei sale. Calea este ca un abis totdeauna acolo, veşnic acolo, Timpul fiind cel care curge, vine şi dispare, neavînd nici un efect asupra Căii înseşi. Este un contrast între Cale, totdeauna egală cu ea însăşi, şi perpetua schimbare. Calea nu este o fiinţă, nici neant, nici Fiinţa, ea este indeterminatul. Ultimul verset continuă să stîrnească vii controverse între sinologi, dar şi între filosofi. Calea: „Al cui fiu este nu ştiu”; este un mod de a spune că Dao/ Calea nu este fiul vreunei persoane, înaintea lui era nefiinţă, nu era ceva, dar această afirmaţie pune în discuţie ideea de Dumnezeu, de Suveran Ceresc; a spune că Dao este anterior Suveranului Ceresc, înseamnă a spune că este anterior tuturor lucrurilor. Termenul di are o pluralitate de sensuri (strămoş, Dumnezeu, suveran); Zhuang zi afirmă că este greu de stabilit în ce sens este folosit aici, dar „capitolul subliniază anterioritatea lui Dao faţă de toate lucrurile, inclusiv faţă de di.” Su Yan consideră greşit a traduce di prin Dumnezeu, ci doar prin zeitate, împărat, strămoş sau suveran.

„Măreţul Dao se revarsă peste toate, de-a stânga şi de-a dreapta. Prin El se nasc cele zece mii de lucruri, iar El nu se laudă; îşi împlineşte lucrarea, dar nu se arată şi nu cere răsplată. (…) El devine mare pentru că nu se crede mare.” Dao îşi are măreţia în faptul că nu depinde de nimic din afara, este  asemenea grecescului Phusis, nelimitat, ceea ce îi asigură omnipotenţa, omniprezenţa puterea creatoare, forţa imanentă. Calea nu cunoaşte dorinţe; mai întîi, pentru că ar trebui particularizate, ceea ce ar fi în contradicţie cu unitatea şi simplitatea Căii, apoi, orice dorinţă este îndreptată către viitor, or Calea nu construieşte nici un pod către viitor, ea lasă viitorul să vină, fără acţiune, ci activitate spontană. „Omul Sfânt cunoaşte lumea fără să iasă din casă; şi fără să privească afară pe fereastră. (…) Prin urmare, Omul Sfânt cunoaşte fără să umble, înţelege fără să lucreze.” Cunoaşterea filosofică este altceva decît cea ştiinţifică, empirică, iar afirmaţia că poţi cunoaşte esenţialul fără a ieşi din casă aminteşte celebra spusă a lui Parmenide: „Mi-e totuna de unde voi începe; căci acolo mă voi întoarce iarăşi.” Nu este nevoie să priveşti cerul pentru a vedea „Calea Cerului”- Dao -, care nu este numai în cer, ci în adîncul existenţei fiinţelor, în adîncul fiecăruia din noi. Acumularea cunoştinţelor empirice inutile este un obstacol în calea adevăratei Cunoaşteri. Înţeleptul „ajunge” fără să facă un pas, căci problemele fundamentale ale filosofiei, viaţa, devenirea, moartea, condiţia umană, timpul, sînt aici, iar a merge mai departe nu înseamnă rezolvarea problemelor. Înţeleptul are influenţă prin însăşi prezenţa sa, prin simplul fapt de a fi, de a fi acolo.

Cartea celor „peste cinci mii de cuvinte” este un text profund, dar deopotrivă enigmatic; Eliade scria că „în pofida caracterului său asistematic, Dao De Jing exprimă o gîndire coerentă şi originală.” În daoism pozitivitatea este pusă în doi termeni, reciproc contrari şi complementari, care se zămislesc sincronic şi diacronic; actualitatea se naşte din sciziune şi tensiune, din comparaţia între doi termeni, de unde şi aspectul uşor contradictoriu, paradoxal al sentinţelor daoiste. Dao De Jing este unul din marile texte ale culturii chineze, deopotrivă manual al artei de a guverna şi prelungi viaţa, dar şi text mistic sau filosofic.

Revista indexata EBSCO