Feb 12, 2015

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – Proprietatea privatã. O istorie a extremismului

De la începutul istoriei – sau, mai sigur, încă al preistoriei – dreptul la proprietatea personală, privată, este acela tratat de majoritatea enormă a oamenilor  ca fiind central. O asemenea consideraţie este mărturisită ca atare, inechivoc, ori este simplu de constatat faptic, a fi continuu şi neîndoielnic văzută în acest mod. După legea Decalogului dreptul la proprietate, neexprimat direct, rezultă din protecţia care i se acordă, prin poruncile a opta şi a zecea, deci evident în josul listei marilor obligaţii şi totodată capacităţi acordate fiinţei umane, în relaţia sa cu Divinitatea. În primul rînd omul nu are cum fi om decît inserat întru spirit, participant la spirit, aşa cum acesta există şi se manifestă prin Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Vin apoi, spre a fi luate în seamă, şi respectate, relaţia părinţi-copii, dreptul la viaţă, dar şi obligaţia unei vieţi curate, şi abia după acestea interdicţiile privind alterarea dreptului la proprietate, dar şi alienarea justiţiei terestre, omeneşti – prin porunca a noua. În fapt, însă, omul îşi alcătuieşte profilul existenţial aproape exclusiv prin extinderea dominaţiei, şi posesiunii, sale în orizontul materiei. Dumnezeu însuşi spune despre oamenii unei epoci de început a  creaţiei,  ,,aceştia nu vor intra în odihna Mea, căci prea sînt numai trup’’. Iisus, în modul cel mai direct a afirmat, ,,propovăduieşte Evanghelia săracilor’’, declară imposibilitatea, pentru cel bogat, de a obţine salvarea, mîntuirea, divină prin acte şi eforturi pur omeneşti, aceasta rămînînd a reprezenta, cînd este a fi, darul milei lui Dumnezeu. Tot Iisus arată, în chip hotărît, că pentru om ,,acolo unde îi este averea, acolo îi este sufletul”. Oricum, averea materială este apărată de alterarea agresivă, prin orice mijloace ar fi fost să se producă agresiunea, în Decalog, dar şi în Codul lui Hammurabi, în Codul Legilor lui Manu  şi în sistemul de legi al faraonului Bochoris. Interesant, însă, prin legile lui Bochoris este reglementat cît poate fi multiplicat investiţional un anumit capital – mai corect ar fi spus  anumite active –, în cîtă vreme este permis, legal, a se obţine un anumit profit şi care sînt condiţiile care fac acceptabil, sub aspect oficial, un anumit cuantum al profitului. S-ar putea spune, pe suportul unor dovezi analitic solide, că pentru perfecţiunea maximă a literaturii, ori a geniului artistic, sau matematic sau filozofic, spiritul este cel ce  se află la originile acestor domenii ale intelectului, sau intuiţiei; nu cumva acelaşi lucru ar merita să fie spus şi cu privire la gîndirea economică, dar şi în ceea ce priveşte legislaţia referitoare la domeniul proprietăţii şi al utilizării productive a acesteia?

Avem a ne pune unele întrebări încă mult mai importante decît aceasta: în primul rînd omului este obligatoriu a i se da un drept de proprietate asupra unor bunuri, sau bunurile sînt acelea care impun a li se atribui un posesor uman? Se întîmplă cu activele cam ceea ce ne spunea Luigi Pirandello prin piesa binecunoscută: ,,Şapte personaje în căutarea unui autor’’. Comunismul – şi mai ales procesul dezintegrării acestuia, după Revoluţia Europeană începută la sfîrşitul deceniului IX din secolul XX – a arătat cum nesfîrşite serii de mijloace productive, proprietăţi fără proprietari, bunuri fără utilizatori se lansau, neîndemînatic  în căutarea unor posesori. O altă problemă poate fi derivată, printr-o parafrază asupra unui sarcasm, al contelui Honoré Gabriel Mirabeau, rostit la sfîrşit de secol XVIII: „industria naţională a Prusiei este războiul’’ – nu avem acum dreptul să spunem că industria principală a capitalismului occidental este acţiunea speculativă asupra monedelor, capitalurilor şi activelor existente în circulaţie pe piaţa mondială? Creşterea economică este menţinută  la minim pentru a se obţine un maxim de avantaj din speculaţiile financiare. Capitalurile sînt utilizate drept masă de alimentare a pieţii speculaţiilor, şi nu drept mijloc de investiţie în funcţionarea motoarelor creşterii economice, respectiv a instituţiilor implicate în activitatea creativă, a surselor de invenţii,  noi tehnologii, noi produse utile, medicamente ale viitorului, automate, dispozitive necesare dinamizării diferitelor domenii productive. Adevărata economie reprezintă gestionarea invenţiilor. Invenţiile aduc creşteri economice, precum şi profit, dar acestea, totodată, modifică ierarhiile la vîrful piramidei marilor deţinători de capitaluri sau active. Specula întreţine vechile ierarhii; capacitatea de a domina piaţa speculei este direct proporţională cu activele deţinute; invenţia, în schimb, chiar dacă necesită un suport financiar larg pentru a deveni eficientă economic, masiv profitabilă, provine, prioritar, din inteligenţă, creativitate intelectuală, spirit liber şi curaj în planul productivităţii mentale.

În ce anume corelări s-a situat, istoric, proprietatea? S-a spus că proprietatea a produs inegalitate umană, sărăcie, opresiune, mizerie, nefericire – a gîndi astfel este în mare măsură adevărat, corect, dar vina este a proprietăţii, sau a modurilor acesteia, de a circula, de a i se permite să circule?

Lumea antică este una a proprietăţii legată fatal şi inextricabil de arme; a avea a însemnat, în prima perioadă a istoriei, a dispune de forţa militară necesară protecţiei imediate, directe, personale, a posesiunii. Evident, au apărut statele, în care forţa armată a fost aşezată pe un nivel doar uşor  distinct de acela care a revenit politicii, acest corelativ inseparabil al existenţei statale. Statul a apărut ca mînă înarmată a proprietăţii, aceasta nu în sens marxist, de pur atribut al unei clase  de conducători, ci în cel mai simplu înţeles de drept universal, reciproc manifestat, al omului asupra bunurilor şi al bunurilor asupra omului drept totdeauna ameninţat, însă, de alte  grupuri umane,  etnii, sau state străine. Această funcţie a statului, în raport cu proprietatea, nu avea şi nu are să dispară niciodată, luînd însă, în epoci diferite funcţii diferite. În plus, distanţa între cuplul posesor–posesiune şi forţa de asigurare a constanţei respectivului cuplu, odată constituit în concret, avea să crească fără ca prin aceasta aşezarea fermă a dreptului pe suportul puterii să ajungă a fi slăbită.

De la sfîrşitul lumii antice şi pînă la constituirea capitalismului modern, generalizat, conexiunea actului de a poseda cu forţa, pînă la forma ei cea mai înalt funcţională, în calitate de forţă armată, a fost determinată de istorie, de tradiţie – de istoria actelor statale, eventual monarhice, prevalent monarhice de punere în posesiune a unor persoane, cărora li se datorau servicii făcute statului, care va fi fost acesta ca formă a organizării, printr-un fapt de natură a transcende generaţiile. S-a constituit astfel dreptul de proprietate nobiliară, feudală. Proprietatea antică, dependentă doar de stat în ansamblul său, a dobîndit, îndeosebi odată cu apariţia monedei, o anumită capacitate de mişcare, o modalitate limitată dar efectivă, reală. Corelarea proprietăţii cu titlul nobiliar a dat constanţă proprietăţii, dar a redus  pînă la inexistentă capacitatea de circulaţie a proprietăţii. Mobilitatea proprietăţii, încă practicată  era doar aceea legată de transferul dreptului de posesiune de la o generaţie la alta, deci prin acte de moştenire,  în filiaţie naturală, adopţie ori transmitere a unei proprietăţi donată suzeranului deci printr-o mişcare inversă aceleia a obţinerii ei sau prin tranzacţii conexe căsătoriilor. Proprietăţile deveneau inutile, în sine, ca factori ai unor proceduri investiţionale. Produsul acestor proprietăţi permitea acumularea de profit rezultat din exploatarea solului, subsolului, sau al permisiei de tranzit fizic printr-o proprietate. Produsele erau comercializate – comerţul înseamnă acumularea unor active mobile, într-o lume a marilor proprietăţi imobile. În aceste condiţii în spaţiul geo-politic şi geo-economic occidental apare conflictul între proprietatea nemobilizabilă şi aceea mobilă, altfel spus tranzacţionabilă.

Dreptul proprietăţii, văzut în acest mod, trebuie conceput în una sau alta dintre următoarele două variante: capitalurile, activele, imobile sînt aproape anchilozate economic şi, totodată, blochează evoluţia socială – cele mobile pot aduce beneficii pe căi ocolitoare procesului de muncă, utile exclusiv proprietarilor  de mari valori mobile. Cele două forme ale proprietăţii, disputîndu-şi utilitatea istorică, au condus la dispariţia uneia dintre ele – aceea cu minimă mobilitate şi la dezvoltarea prin toate mijloacele imaginabile a mobilităţii formei, sau formelor, de proprietate, oricum mobile prin natura lor. Această evoluţie, generatoarea capitalismului modern şi actual, a creat nedreptate nu prin însăşi existenţa proprietăţii, inextricabil conexă existenţei bunurilor ce pot fi acumulate, ci prin drenarea capitalurilor către marii proprietari, de la cei mai mici prin simplul proces al mobilizării lor, deci prin speculă, independentă de producere, de oferta mărfurilor, pentru care există cerere, din moment ce pot fi numite mărfuri, de existenţa şi creşterea ofertei forţei de muncă, de investiţii în mijloace de producţie şi, în sfîrşit, de invenţie.

Tradiţia comunistă – încă din epoca Revoluţiei Franceze, deci a lui Grachus Babeuf – a acuzat inechităţile, şi relele lumii noastre, ca provenind din existenţa proprietăţii personale. Proprietatea privată este inevitabilă şi faptul apare ca verificat istoric. Lipsa legitimităţii modului în care capitalurile ajung să sporească prin simpla lor mobilizare, este factorul  care, material, financiar, implicit economic, face astfel încît răul social să pătrundă în lume.

Mişcarea pozitivă a capitalurilor nu poate fi alta decît aceea generată prin invenţie, deci prin invenţia tehnică, descoperirea ştiinţifică şi regîndirea necesităţilor umane – ea, invenţia, fertilizează proprietatea activînd producerea, cultivarea şi utilizarea forţei de muncă, generarea mărfurilor şi creşterea investiţiilor într-o economie a profitului generat de creaţia materială, dar şi ideală. Orice altă formă a mişcării activelor este abuz practicat asupra condiţiei umane şi, deci, nedreptate.

Odată aceste aspiraţii împlinite, va mai exista frustrare în societate – răul în societate, după expresia lui Sigmund Freud?  Evident, da: nu orice posesiune poate participa la creaţia de noi topuri de bunuri, dar oricărei posesiuni trebuie să i se dea şansa de a încerca să o facă. Fiecare om are însă dreptul să fie asigurat că orice proprietate care există, există printr-un drept legitim al posesorului ei. Dincolo de aceasta, aparţine statului, deci tuturor cetăţenilor, indiferent de proprietăţile deţinute, să îngrijească a se asigura oricărui om o condiţie materială demnă, asociată unei existenţe spirituale umane, deci libere.

Revista indexata EBSCO