Feb 12, 2015

Posted by in Teatru

Ion V. MAFTEI – Rugul credinței (fragment)

 SCENA   X

DIALOG C. BRÎNCOVEANU – SALIH –PAŞA

(care îi cere să renunţe la credinţa ortodoxă şi să se închine „legii musulmane”) 

Naratorul: Aflat în temniţă, sub torturi trupeşti şi sufleteşti, fără speranţă de viaţă, după ce refuzase să plătească preţul de 20.000 de pungi de aur, aştepta îngîndurat sfîrşitul pe care îl prezise sultanul pentru el şi copiii lui. Fără putere, lipsit de orice ajutor stătea înghesuit culcat pe jos într-un colţ al celulei întunecate. Ca prin minune se aude deschizîndu-se uşa grea a temniţei şi o mînă nevăzută îl trage… şi-l duce pe sărmanul domn în faţa lui Salih Paşa. Între cei doi are loc următorul dialog. (cel ce venise dorea să-i propună un tîrg pentru salvarea vieţii)

Salih Paşa: (un bătrîn cu influenţă la curte, credincios musulman, avînd în faţă Coranul): Te-am ştiut falnic, bogat peste măsură şi meşter în rînduielile ţării tale. Am ţinut seama de binele pe care l-ai făcut ţării mele prin jertfe şi munci pentru acoperirea vistieriei măritului sultan. Sînt adînc îndurerat de ce urmează să ţi se întîmple ţie şi odraslelor tale domneşti.

Brîncoveanu: (încet, încet vrea să se dumirească unde vor să ducă cuvintele bătrînului şi îl întreabă adresîndu-i următoarele): – Dacă se ştie ce-am făcut pentru Înalta Poartă, şi eu ştiu c-am făcut multe, atunci ce trebuie să mai fac să mă salvez pe mine şi pe cei dragi, osîndiţi la moarte. Mi-au luat totul! Mi-au cerut la schimb pentru libertate 20.000 pungi cu aur şi am refuzat. Eu nu plătesc ca să trăiesc! Nu port nici o vină! Vina este că-mi iubesc ţara, poporul şi credinţa, care sînt mai presus de orice există în lume! Nu voi acoperi cu ruşine credinţa şi ţara mea.

Salih Paşa: Vrei să scapi de osîndă? Eu te pot salva! (Şi umblînd cu Coranul îl pune în faţa lui Brîncoveanu)

Salih Pasa: Uite salvarea de la condamnarea la moarte! Iată Evanghelia noastră, Coranul! Jură în faţa măritului împărat că te lepezi de credinţa ta, tu şi copiii tăi şi treceţi la Mohamed.  Ce ai de zis? Răspunde! Timpul nu aşteaptă!

Brîncoveanu: Niciodată! Niciodată, nu-mi voi trăda credinţa în care m-am născut şi-am crescut pe copiii mei!

Salih Paşa: (Izbucnind de mînie, cu o voce apăsătoare) – Eşti un nebun! Eşti un ucigaş! Îţi omori proprii copii numai cu gîndul şi dorinţa de a rămîne creştin? Greşit! Greşit! Gîndeşte-te ghiaurule şi priveşte prin fereastra unde se vede piaţa în care ţi se pregăteşte butucul şi securea. Este o sminteală, ca mîine să-ţi ucizi proprii copii! Doamne! De cine? De propriul lor tată!

Brîncoveanu: (parcă căpătînd puteri, îi spune răspicat bătrînului Salih Paşa):

– Cuvintele mele nu au întoarcere. Ce am avut de spus, am spus şi nu am de ce mă răzgîndi! Iubirea faţă de domnul nostru Iisus Hristos este tot ce ne-a rămas. Vreau să murim în credinţa noastră creştinească (se desparte de bătrîn).

Naratorul: A doua zi era ziua prăznuită de Sfînta Maria. În piaţa mare se terminaseră ultimele pregătiri pentru execuţie. În temniţă Brîncoveanu îşi încuraja şi îmbărbăta copiii: să fie neclintiţi şi fără teamă în faţa tăişului securii călăului. Să fie fericiţi că vor merge la Domnul, ca apărători vrednici ai credinţei ortodoxe a neamului românesc şi să nu cadă ispitei făgăduinţelor sultanului.

 

 

SCENA   XI

 

DIALOGUL DINTRE BRÎNCOVEANU ŞI FII SĂI ÎN DETENŢIE

EȘAFODUL:

 

Constantin Brîncoveanu: Iubiţii mei! Ziua judecăţii turcului a sosit. Încredinţaţi-vă sufletele cu credinţă în Dumnezeul nostru, fiţi tari şi de neînfrînt, adevărată floare a credinţei, stirpe brîncoveană. În faţa morţii plătim cu viaţă, de va să fie păzi-vom a noastră creştinătate de pîngărirea turcului de-a pururea! Răpitu-ne tot şi dus cu ei la Stambul. Ţara plînge cu lacrimi de sînge! Rămas-am eu şi cu voi, voi şi cu mine! Tot mai aproape se aud bătăile timpului, cînd va trebui să învingem ori să murim pîna la ultimul! Fiţi dîrji cum sînt Carpaţii! Țara vă va purta o vie şi neştearsă amintire şi recunoştinţă veşnică!

Naratorul:

Spre locul martiriului.

Un temnicer turc deschide uşa celulei, unde erau întemniţat Văcărescu, Brîncoveanu şi fii lui. Îi descalţă şi le ordonă pe un ton tăios şi poruncitor, să-l urmeze. Încolonaţi cu picioarele goale, împreună cu cei patru fii, în lanţuri, sînt duşi în faţa sultanului.

Sfetnicul Văcărescu, cei patru copii şi Brîncoveanu ajung în faţa butucului, morţii, unde îi aştepta călăul. De faţă era Sultanul cu suita sa, lume din Istanbul şi o parte din ambasadorii ţărilor occidentale prezenţi la Curtea Sultanului.

De undeva, din mulţime, un turc strigă cu voce tare: – Mărite Stăpîne, în legea musulmană un osîndit la moarte este iertat, dacă îmbrăţişează credinţa noastră.

Sultanul (ascultă cu mare atenţie şi se adresează osîndiţilor): – Aţi  auzit ce spune poporul turc, răspundeţi, ce aşteptaţi, vreţi moarte sau viaţă?

Naratorul:

S-a aşternut o linişte de mormînt. Sultanul face un semn călăului că execuţia poate să înceapă. Primul care este chemat în faţa butucului este Vistiernicul Văcărescu.

Sultanul: Vistiernice Văcărescu, vrei să scapi cu viaţa şi să te bucuri de liberate? Treci la credinţa musulmană!

Văcărescu: Sultane, familia Văcărescu din tată-n fiu a fost dîrză şi neînfricată în sfînta ei credinţă, de care nu se va lepăda niciodată.

Naratorul: Și se duce singur, aşezîndu-şi capul pe butuc făcînd un semn călăului să-i taie gîtul.

Călăul ridică securea şi capul însîngerat a lui Văcărescu se zvîrcoleşte ajungînd la picioarele lui Brîncoveanu. Domnitorul se apleacă făcîndu-şi semnul crucii. Este chemat în faţa butucului fiul cel  mare al lui Brîncoveanu, Constantin.

Sultanul: Ai auzit ce l-am întrebat pe Văcărescu? Dacă vrei să trăieşti în fericire, renunţă la credinţa ta şi la tatăl tău, ghiaurul bătrîn şi fără minte.

Fiul (Constantin): Sultane! Eu fiul domnului Țării  Româneşti, Constantin Brîncoveanu, nu îmi voi renega tatăl, credinţa şi nu mă voi alătura legilor tale păgîne.

Sultanul: Face un semn călăului să-i taie gîtul osînditului. Călăul ridică securea şi într-o clipă depărtează capul de trup. Capul lui Constantin se rostogoleşte ajungînd pînă la picioarele lui Brîncoveanu.

Brîncoveanu (împietrit de durere spune): – Doamne, soarta noastră este în mîinile tale şi ne supunem voinţei Tale Sfinte! Dumnezeu să ne ierte!

Este adus în faţa butucului fiul lui Brîncoveanu, Ștefan.

Sultanul: Ai auzit şi ai văzut ce au păţit cei care nu vor să se dea de partea legii musulmane? Ascultă! Te fac oştean turc şi vei fi fericit în marea armată a Semilunii.

Fiul (Ștefan): Ce îmi ceri tu Sultane, este cu neputinţă! Vreau să fiu în ceruri lîngă Dumnezeul meu! Lîngă fratele meu Constantin!

Naratorul: Și securea călăului îi amuţi vocea pe vecie. Capul însîngerat ajunge la picioarele lui Brîncoveanu, care se ruga în genunchi.

Sultanul: (pe un ton poruncitor şi tăios se adresează astfel celui de-al treilea fiu, Radu, spunîndu-i):– Leapădă-te de toţi, de tatăl tău ghiaur nebun, de legea ta şi nu asculta poveţele strîmbe şi mincinoase ale tatălui tău!

Fiul (Radu): Mă acoperi de o mare ruşine şi ocară spunînd aceste cuvinte netrebnice la adresa tatălui meu şi a credinţei în care m-am născut.

Naratorul:

Sultanul face semn călăului să îi taie gîtul lui Radu. Călăul ridică securea şi capul lui Radu, însîngerat se zvîrcoleşte ajungînd lîngă capetele fraţilor şi la picioarele lui Brîncoveanu care se apleacă, făcîndu-şi semnul crucii. Este chemat în faţa butucului cel de-al patrulea fiu Mateiaş.

Sultanul către Brîncoveanu: – Bătrîne fără chibzuinţă, spune-i fiului tău, singurul care ţi-a mai rămas să se dea de partea credinţei noastre musulmane!

Mateiaş: – Tată! Sînt ultimul vlăstar al familiei brîncovene. Vreau să trăiesc cu preţul trecerii la legea musulmană. Dă-mi binecuvîntarea ta şi îţi cer să mă ierţi.

Naratorul:

Sultanul (aştepta reacţia lui Brîncoveanu), care vine foarte repede.

Brîncoveanu: (adunîndu-şi ultimele forţe) se adresă fiului: Un brîncovean nu-şi leapădă credinţa pentru a trăi în josnicie, trădîndu-şi credinţa şi poporul. Te înţeleg, te iert fiule, dar du-te împreună cu fraţii tăi care te aşteaptă. Du-te la moartea omenească, pentru a ajunge la Dumnezeu care-ţi va ierta slăbiciunea şi şovăiala ta copilărească. Te-ai născut în credinţa ta şi mori în credinţa ta!

Fiul: Cuvintele tatălui meu m-au îmbărbătat, mi-au dat un mare curaj. Fraţii mei mă aşteaptă, Dumnezeu mă aşteaptă în credinţa mea creştinească.

Sultanul: (Face un semn călăului să-i taie gîtul copilului):

Brancoveanu:

– Doamne îţi cer iertare şi îndurare! Doamne soarta noastră este în mîinile Tale şi ne supunem voinţei Tale Divine!

Naratorul

Capul celui de-al patrulea fiu se rostogoli, el ajungînd la picioarele lui Brîncoveanu, care schimbat la faţă, cu părul răvăşit, se aplecă în genunchi cu ruga la Dumnezeu (spune o rugăciune).

Brîncoveanu îngenunchează în faţa celor patru capete însîngerate şi privea tăcut scena de groază la care era părtaş.

Sultanul (cu o voce puternică, ironică): – Ei, mare Domn al Țării Româneşti! Ai rămas singur! Ai pierdut totul, absolut totul! Nu mai ai avere! Nu mai ai urmaşi, pe care să îi urci pe tron! Ce mai vrei de la viaţă ? – Leapădă-te de credinţa ta, ghiaur bătrîn şi-ţi vei îngropa fii în pămînt şi nu în mare.

Brîncoveanu: (vădit slăbit şi zdrobit de cele prin cîte a trecut îşi adună ultimele puteri şi cu demnitate se adresează Sultanului):

-Păgînilor! Necredincioşilor! Blestemaţilor! Aţi omorît patru mlădiţe nevinovate pe care Dumnezeu mi le-a dat. Fii blestemat în veci tu şi urmaşii tăi. Sîngele nevinovat o să se răzbune pe tine şi pe fiii tăi şi nu vei mai avea linişte pe pămînt. Chiar dacă, eu Constantin Brîncoveanu sînt umilit în faţa ta şi a mulţimii, mă simt mai puternic decît tine. În ţara mea, bat clopotele bisericilor şi mănăstirilor, ard candelele, să anunţe o lume întreagă, poporul meu lacrimile îngrozitoare pe care le-aţi făcut. Aţi luat viaţa fiilor mei, viitori domni ai ţării, copii crescuţi în sfînta credinţă Dumnezeiască.

Naratorul:

Sultanul: vădit mişcat şi speriat de curajul domnitorului român, făcu semn călăului să-i taie gîtul. Cît ai clipi mulţimea adunată în piaţă a văzut cum s-a despărţit capul de trupul domnitorului, pe care ardea flacăra credinţei românilor, peste care s-a aşezat o linişte mormîntală, urmată de un vuiet cu zgomote şi acuze aduse vărsătorilor de sînge nevinovat.

Naratorul:

Capul cu ochii holbaţii şi însîngeraţi ai lui Brîncoveanu, ajunge la picioarele sultanului. Acesta se sperie de moarte şi împreună cu alaiul său, părăsesc în grabă piaţa.

Spahii (după cum era datina musulmană) au tîrît trupurile ferindu-le să nu curgă sînge pe pămînt turcesc, aruncîndu-le în mare. Capetele au fost purtate în suliţe, prin toate uliţele Stambulului, arătînd lumii că sultanul lor nu iartă niciodată trădarea.

Doamna Marica, ajutată de un grup de pescari, reuşeşte să pescuiască din apele Bosforului, trupul lui Brîncoveanu, pe care îl îngroapă în cea mai mare taină în Insula Halki numită de turci “Insula Heybeli” (în Marea Marmara, înspre sud de Constantinopol.

Peste ani doamna Marica Brîncoveanu, împreună cu fiicele şi ginerii, care au scăpat cu viaţă, a reuşit să aducă în Bucureşti, cinstitele Moaşte ale lui Brîncoveanu, care îşi duc somnul de veci sub o candelă aprinsă, în Biserica Sfîntul Gheorghe cel Nou, ctitorie a domnitorului Brîncoveanu.

În anul 1992, Sfîntul Sinod al României l-a trecut pe marele voievod împreună cu cei patru fii şi vistiernicul Văcărescu, în rîndul Sfinţilor, fiind prăznuită, ziua de 16 august, ca zi a Sfinţilor Brîncoveni.

Se va citi din hotărîrea Sfîntul Sinod (de către un preot ortodox), care va face parte din personajele scenariului.

 

Acatistul Sfinţilor Brîncoveneni – Condacul 13:

,,O, Sfinţilor Martiri Brîncoveni, care aţi biruit şi v-aţi încununat, cătaţi dintru înălţimea fericitei şi nesfîrşitei vieţi cereşti către noi, cei împovăraţi de multe, mari, grele şi nepocăite păcate şi primind puţina noastră rugăciune ca pe o gîngurire pruncească, mijlociţi de la Dumnezeul milei şi al îndurărilor să se izbăvească de chinurile cele veşnice, ca mîntuiţi fiind, pururea să-L căutăm împreună cu voi, în negrăita bucurie a Împărăţiei Sale, Aleluia”

 

-Sfîrşit!-

Revista indexata EBSCO