Feb 12, 2015

Posted by in Lecturi complementare

Maria CARPOV – Puncte de vedere (I)

Autorul volumului pe care mi-am propus să-l semnalez aici1 este foarte bine plasat pentru a se ocupa de ceea ce cu – aparent neîndreptăţită – dezinvoltură ne-am obişnuit să numim francofonie. Este profesor la universitatea din Ličge unde predă discipline din domeniul ştiinţelor limbajului, cercetările sale fiind în prezent axate pe retorică şi „circulaţia socială a discursului teoretic”. Este secretarul revistei Signata – Annales des sémiotiques şi membru al unui grup de cercetare la Sciences-Po de la Paris (cf. surse on line). Publicarea cărţii a beneficiat de sprijinul Comunităţii franceze din Belgia, iar colecţia „Réflexions faites” a editurii Les Impressions Nouvelles ne încredinţează, pe pagina de gardă, că raţiunea sa de existenţă, profesia sa de credinţă „porneşte de la convingerea că practica şi teoria au mereu nevoie una de alta, atît în literatură cît şi în alte domenii. Analiza nu ucide creaţia, ea o pregăteşte, o consolidează, o acreditează. (…) Colecţia este deschisă tuturor domeniilor vieţii artistice şi ale ştiinţelor umaniste”. Detalii semnificative care cauţionează oportunitatea unei apariţii.

În „Cuvîntul înainte” găsim cîteva precizări indispensabile pentru ceea ce se doreşte a fi un ghid de lectură corectă, fără ambiguităţi, fără confuzii. Mai întîi, obiectul acestei cercetări cere clarificări: „El nu are decît o vagă evidenţă (…) întrucît nu are istorie (…) deşi adesea are o istoricitate”. Constatare cu valoare de program de cercetare. Distincţia dintre istorie şi istoricitate este cea dintre trecut şi viitor (posibil), dintre două tipuri de lectură, două parcursuri ce nu pot fi confundate. Evenimentele organizate în scopul afirmării francofoniei n-au ajutat decît prea puţin „procesul istoric” caracteristic pentru cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. Este citat Jean-Marc Léger (La francophonie: grand dessein, grande ambiguїté, Paris, Nathan, 1987), care elimină orice risc dacă se admite evidenţa realităţii: „esenţa francofoniei este [deocamdată] discursivă”, deşi i se recunoaşte o oarecare „eficacitate socială”. Aceasta fiind situaţia, Provenzano urmăreşte să analizeze discursurile despre „francofonie” sub aspectul contribuţiei lor la conturarea unei întregi/ adevărate politici a literaturii, politică examinată în necontenita ei evoluţie, ceea ce presupune o pluralitate de manifestări, „terenuri instituţionale” pe care se „actualizează”. Se desprinde ideea necesităţii unei operaţiuni de „descîlcire”, de lămurire, de clarificare, precizare care ocupă cea mai mare parte din carte al cărei subtitlu indică de altminteri scopul ei: „Une politique française de la langue et de la littérature”. Discursurile şi evenimentele sînt percepute de către autor ca „un agregat înţeles totuşi ca totalitate istorică şi retorică” datorită unor constante particularizate de contextele care le favorizează vizibilitatea prezenţei.

Provenzano se simte dator şi cu explicitarea titlului cărţii: „metafora vitalistă” Vieţile (Vies), la plural, semnifică „unitatea unui obiect care a trăit sub forme multiple”, un obiect care tinde să dispară, să moară, o moarte „relativă” pe care autorul încearcă s-o descrie ca un pericol ce poate fi neutralizat, drept care cercetările lui sînt totodată „o pledoarie pentru o nouă istoriografie”. Materia este abundentă, necesitatea unor „explicitări punctuale” se face adesea simţită, cartea nu are ambiţia de a prezenta doar „un ansamblu de fapte”, ci şi un tip de demers istoriografic favorabil unor extrapolări fructuoase, deoarece acest tip de istoriografie porneşte de la concepţia despre discursul metaliterar ca obiect de investigaţie validat, ca atare, epistemologic.

Încă o precizare, şi ea indispensabilă, privitoare la conceptele operaţionale, la grafia lor cu funcţie declarat distinctivă la nivel semantic. Autorul cărţii propune – şi foloseşte – trei grafii pentru cuvîntul francophonie: a) „Francophonie”, între ghilimele şi cu majusculă iniţială pentru a desemna „o sinecdocă generalizantă” ce semnifică „un agregat de fenomene referitoare într-un fel oarecare – instituţional, discursiv – la proiectul de adunare a ţărilor de limbă franceză ; b) Francophonie, cu majusculă iniţială, dar fără ghilimele, pentru a desemna un aspect diplomatic, „colectivitatea membrilor Organizaţiei Internationale a francofoniei/ Organisation Internationale de la Francophonie (OIF); c) Francodoxie, termen ce trimite, după părerea autorului, la „însuşi obiectul noii istoriografii” susţinută, argumentată, promovată în volumul de faţă, „matricele retorice” generatoare de anumite discursuri, de limbaje speciale.

„Abundenta materie” este tratată după obişnuita prealabilă identificare a ceea ce permite fragmentarea obiectului de cercetare în vederea unei mai bune, mai profunde cuprinderi de demersul analitic vizînd acest obiect. Să reţinem că, deocamdată, distincţia între central şi periferic, în ordinea priorităţii de/ în cercetare, dar şi în cea geografică, chiar şi demografică, este o preocupare majoră, de actualitate. Lectura cărţii aduce delimitările referenţiale şi semantismele contextuale/ conjuncturale care decurg. În esenţă, centrală este stabilirea, argumentată, a existenţei/ non-existenţei unei istorii a francofoniei. Răspunsul, care urmează a fi formulat, pare să fie că există, în domeniile investigate, elemente definitorii pentru un corp de cunoştinţe validat ştiinţific, ca obiect epistemic.

În ceea ce priveşte francofonia, istoria ei ar trebui să înceapă cu evocarea cadrului instituţional care să permită cunoaşterea procesului de edificare a francofoniei prin acţiunile structurilor politice şi diplomatice. Sînt menţionate numeroase episoade ale „aventurii francofone”, în realitate mult mai numeroase ţinînd seama de declaraţia autorului că el procedează făcînd „paşi foarte mari” în această istorie a nivelului instituţional. Este, de pildă, amintit anul 1986 cînd a avut loc, la Paris, Conferinţa şefilor de Stat şi a guvernelor care au în comun folsirea limbii franceze ca limbă oficială, subliniind însă că „este bine să se ştie că promotorii unei alianţe culturale, economice, politice a ţărilor de limbă franceză au fost guvernanţii Statelor africane, recent ieşite din perioada colonială”. Era vorba, în acel moment „(proto)francofon”, de „un agregat de mici instanţe, relee culturale între metropola hexagonală şi zonele de pe glob unde Franţa înţelegea să-şi menţină sau să întărească prezenţa ei simbolică”. Alianţa franceză, gîndită încă din 1883, fusese declarată „de utilitate publică” din 1886, „un instrument eficace de prezenţă” (cf. Thierry de Beaucé, Nouveau discours sur l’universalité de la langue française, Paris, Gallimard, 1988, citat de Provenzano). Un instrument ce avea să se dovedească „fără pereche” în activarea şi funcţionalizarea practică a „instanţelor satelite şi pioniere”.

Întorcîndu-se la începutul anilor ’60, autorul aminteşte momentul marcat de Léopold Sédar Sengor care, împreună cu alţi lideri din cîteva ţări africane, realizează „un simbolism al energiilor adormite”, „chemarea africană”, mai curînd ignorată de Franţa lui de Gaulle de teama unei interpretări în sensul apropierii de metropolă într-un raport de neo-colonialism. Se deschid două căi: cea a acordurilor interguvernamentale între ţări africane şi calea unei politici lingvistice expansioniste din partea Franţei. Implicit, este recunoscută importanţa „minorităţilor francophone” cum sînt socotite Belgia, Elveţia romandă şi Canada-Québec. Organismele oficiale indispensabile oricărei căi se înmulţesc, Provenzano le citează împreună cu asociaţiile neguvernamentale, mai ales cele create în perioada 1960-1970, cu activităţi diverse, dar convergente în efortul de a da vizibilitate scopului propus, vizibilitatea francofoniei, datorită unui „efect de listă” în sprijinul unei mişcări ce scrie istoria francofoniei prin prezenţa instituţională a acesteia.

Marcată de un „purism centralizator”, se adoptă o nouă politică de protecţionism lingvistic, cu deosebire începînd cu 1980, cînd este inaugurată perioada mitterrandiană, foarte favorabilă acestei noi politici care se defineşte în cadrul francofon: francofonia este o instituţie naţională franceză, iar Franţa asumă rolul de coordonare a proiectului interguvernamental sub autoritatea preşedintelui Republicii, la acea vreme, François Mitterrand. Modul în care Provenzano relatează faptele şi îşi nuanţează discursul lasă să transpară un parti-pris justificat de bună seamă de condiţia sa de belgian, adică, potrivit clasamentului propus de el, condiţia de francofon minoritar. Criticile sînt nu rareori severe, ca şi săgeţile explicite la adresa centralismului practicat de Franţa. Însă greutăţile nu sînt doar de această natură, să-i zicem subiectivă, ele se simt chiar în funcţionarea organismelor politice înfiinţate pentru a face din francofonie ceva credibil ca oportunitate, cu probleme de reprezentare, cu strategii dictate de priorităţi… Totuşi, recunoaşte autorul, în ciuda acestor prea evidente realităţi, în linii mari, politica lingvistică francofonă aplicată, condusă şi inspirată de Franţa s-a dovedit a fi o construcţie solidă, organismele internaţionale create anume pentru a o servi înregistrînd progrese ce nu pot fi puse la îndoială: „datorită acelor Sommets, francofonia devine un reper tot mai uşor de identificat pe eşichierul politic internaţional. (…) cuvîntul se impune pentru a desemna, sintetic, o organizaţie care federalizează o serie de iniţiative ce ar fi putut fi socotite pînă atunci ca fiind izolate”. Sînt citate alte organisme recent create pentru a arăta necesitatea unor activităţi cît mai diversificate, subliniind în special Organizaţia Internaţională a Francofoniei/ Organisation Internationale de la Francophonie (OIF) în 1998, denumire adoptată oficial pentru a desemna „ansamblul, totalitatea dispozitivului multilateral francofon”. Autorul reaminteşte că datele menţionate de el sînt prea puţine, dorinţa lui fiind doar să delimiteze, să pună cîteva „balize” pentru conturarea domeniului. Însă, tocmai în acest scop, Provenzano scrie despre articularea aspectului cultural al francofoniei, integrat unei Weltanschauung – termen folosit frecvent – care cuprinde şi alte dimensiuni, literatura, spaţiul academic etc. Voi reveni, aşadar.

În încercarea sa de istorie politică, autorul insistă asupra necesităţii unor opţiuni numai după o aprofundată examinare, aptă să elimine astfel şi proprii săi „paşi mari” în redarea faptelor. De altfel, în două treimi din carte, Provenzano exersează această recomandare: dezbate, descrie, susţine, refuză, întotdeauna cu argumente, pentru a legitima apartenenţa la francofonie şi înscrierea ei într-o istorie ancorată în realitate.

 

  1. François Provenzano, Vies et mort de la francophonie, Bruxelles, Les Impressions nouvelles, 2011.
Revista indexata EBSCO