Dec 31, 2014

Posted by in Consemnari

Vasile IANCU – Familia sfîrșită (I)

Ion Toporan se opreşte în faţa porţilor mari, din fier forjat. Printre fiarele frumos contorsionate, se vede, departe de stradă, imensa casă, parcă, inundată de arbori şi arbuşti, mai ales de tufe de tuia şi buscus, fasonate de o mînă pricepută. Dar aleea dalată cu plăci din granit cenuşiu pune în evidenţă faţada, cu un fronton simplu, triunghiular, sprijinit pe două coloane în stil doric. Alte două coloane susţin un portic cu o singură şi amplă arcadă, suplu, rafinat zidit.

– Aici, stă patronul. Directorul administrativ al Editurii „Propatria” apasă pe butonul soneriei.

După cîteva minute, în uşa largă, dublă, se iveşte o femeie masivă, coaptă, făloasă ca o veritabilă matroană. Şorţul din faţă, bogat, broboada cu flori, privirea directă, aruncată uşor în sus, trădează rostul ei important în casa patronului. Ca şi cum ar fi coborît atunci o chivuţă, ce-i drept, mai modernă, din tabloul lui Jean Steriadi. Se îndreaptă către ei cu paşi apăsaţi. Dalele de piatră scrîşnesc sub tălpile unor încălţări solide. Trage zăvorul şi-i invită să intre.

– Domnu profesor vă aşteaptă, zice şi o ia înainte.

Pătrund într-un hol cuprinzător, luminat slab. În dreapta şi în stînga, pornesc coridoare. Drept în faţă, o uşă deosebită de celelalte, sculptată şi tot dublă ca şi cea de la intrarea în imobil. La aceasta ciocăneşte Ion Toporan. Se aude o voce baritonală: „Poftiţi, intraţi”. Camera, cu formă sexagonală,  are dimensiunile unei săli de bal de familie cuprinsă. Un perete e acoperit cu dulapuri ticsite cu cărţi, o sobă din teracotă albă tronează în unghiul a doi pereţi, un birou masiv, din stejar sculptat, ocupă un spaţiu central, generos. Îndărătul acestui birou, aproape tot peretele e numai ferestre. Înalte, cu pervazuri late, cu draperii grele, din pluş cărămiziu stins, la ora aceea, trase în lături şi legate cu şnururi. Într-un fotoliu încăpător ca o canapea, învelit în piele ca şofranul, stă tolănit un bărbat corpolent cu un cocoş maiestuos pe genunchi. Pasărea deşteptătoare, cu o superbă creastă roşie şi un penaj multicolor fascinant, e nemişcată. Părea că nu-i vie, ci e o statuetă. Un moft trăsnit al jupînului? O compensaţie pentru cine ştie ce necunoscute refulări? Cînd musafirii s-au apropiat de stăpînul casei, cocoşul şi-a sumeţit capul, creasta i s-a întărit, ca şi cum s-ar fi pregătit de atac. Patronul mîngîie uşor, tandru acel cap mîndru şi aşează pasărea pe spătarul înalt al fotoliului. Se scoală alene şi le întinde, moale, mîna celor doi. Îi pofteşte să ia loc pe un divan. El alunecă din nou în culcuşul său comod, iar cocoşul veghează, din locul în care fusese plasat, precum un străjer destoinic. Chipul lui Dubincek e împodobit cu o barbă bogată, tăiată drept. Vîrsta e incertă. Poţi să-i dai cincizeci de ani, şaptezeci sau o sută de ani. Ochii negri, vii ţintesc departe, parcă ar visa. Nu ştie de ce, pe Iustin Vălureanu îl izbeşte asemănarea cu Dobrogeanu-Gherea la senectute, cînd criticul socialist trăia ca un burghez chivernisit şi scria studiul „Neoiobăgia”. Mai atent la detalii, pe un scrin din spatele fotoliului observă trei portrete înrămate: unul, cel mai mare, cam cît un sfert de coală de tipar, al lui Solomon Katz, alias, Constantin Dobrogeanu-Gherea, în anii cînd era concesionarul prosper al restaurantului din gara Ploieşti, al publicistului şi omului politic socialist Karl Kautsky, iar al treilea, cu figura amarnică a lui Constantin Stere, din perioada narodnicist-socialistă, cînd a descins la Iaşi. Cu siguranţă, mentorii săi de gîndire. Altfel, de ce le-ar fi pus portretele acolo, precum nişte icoane?

Conversaţia se leagă încet-încet, cu întrebări ocolitoare, cu răspunsuri, la fel. Se fac tatonări reciproce privind sensul întrevederii, în opinia lui Vălureanu, oarecum insolite. Nu e deloc convins că trebuie să se înhame la carul acestei necunoscute şi improbabile edituri. Se vedea limpede, însă, că Eugen Dubincek ştia despre potenţialul colaborator tot ceea ce îl interesa. Fireşte, din informaţiile primite de la mîna sa dreaptă, Ion Toporan. Şi cine ştie dacă nu şi din alte surse. Femeia de casă, chivuţa cea falnică, intră, ţinînd în mîinile sale puternice o tavă mare din argint, pe care se află ceşti şi pahare, un ibric burduhănos din aramă, din care ies aburi îmbătători de cafea, zaharniţa. Iese şi revine în cîteva minute cu un bol din inox cu cuburi de gheaţă. Toarnă cafeaua în ceşti şi dispare.  Amfitrionul se îndreaptă către unul din corpurile bibliotecii şi scoate dintr-o nişă o sticlă. Pe recipientul pătrat scrie: Johnny Walker. Ca şi cum e de la sine înţeles că şi musafirul cel nou va bea tăria aceea, deşurubează capacul sticloanţei şi picură în pahare licoarea chihlimbarie. Îşi pune un cub de gheaţă şi-i îndeamnă, cu un discret gest al mîinii, să facă la fel.

– Vă rog, serviţi, spune, parcă, absent. Apoi, către Vălureanu: Dacă acceptaţi ceea ce v-a propus Ion, voi fi încîntat să colaborăm. Dacă nu aveţi acum un răspuns, mai aşteptăm. Şi chiar dacă ne refuzaţi oferta, oricum, îmi pare bine că v-am cunoscut personal. Noroc. Ciocneşte paharele oaspeţilor săi, atent, încet, soarbe cîteva înghiţituri şi se adăposteşte iarăşi în fotoliul– canapea. Cocoşul face o mişcare cu un picior pentru a se aşeza acolo unde, probabil, îi place cel mai mult. Şeful îi linişteşte pornirea, vorbindu-i ca unui valet credincios: Stai cuminte, Robert. Mai ai răbdare.

Pentru a îngropa subiectul afacerii cu Editura „Propatria”, dar şi cu intenţia de a se retrage, Iustin Vălureanu soarbe băutura, pune paharul pe masa joasă dintre fotoliu şi divan şi, în picioare, îi zice gazdei că locuieşte într-o casă frumoasă.

– Da…, admite domnul Dubincek cu modestie. Deşi n-are, cum puteţi vedea, elemente arhitecturale deosebite, are o eleganţă a ei şi, mai cu seamă, e funcţională, solidă, călduroasă, iarna, şi răcoroasă, vara. Ne simţim bine între zidurile ei. Iar istoria ei, chiar dacă nu multiseculară şi nu o ştim decît din istorisirile altora, face parte cumva din existenţa noastră, din sentimentele noastre casnice, din amintirile generaţiilor anterioare. Cel puţin nevastă-mea, înrudită, cum s-ar spune, cu acest mic domeniu, ar fi putut scrie, dacă avea har, o istorie a familiilor care au trăit aici. Dintr-una, face parte şi ea…

Dubincek voia să mai pună de-un deget nişte whisky în pahare. Refuzat de cei doi, toarnă restul de cafea în ceşti. Stau tustrei în picioare, în mijlocul salonului. Vălureanu se uită insistent către corpurile de bibliotecă, şi ele, din stejar, cu ferestre şi sertare meşteşugit lucrate. Gazda îi spune că, dacă îl interesează literatura politică şi juridică, filosofia politică şi economică, poate apela la el. Îi împrumută cu încredere. Are destule cărţi de referinţă de genul ăsta, care nu se găsesc în multe biblioteci publice. Un corp întreg e ocupat numai cu tratate de drept constituţional. Biblioteca de specialitate a doamnei lui. De beletristică nu-i pomeneşte, întrucît e convins că el are mai multe volume din acest domeniu, iar Biblioteca Universitară „Eminescu” e doldora de literatură artistică.

– Casa asta a fost construită la sfîrşitul secolului optsprezece de o echipă de meşteri cum erau odinioară, din cei care păstrau tradiţia zidarilor de biserici şi palate, de case boiereşti, cum se mai văd încă prin cîteva zone ale Iaşului, povesteşte stăpînul. Starostele echipei, mi-a spus fostul proprietar, un moş de-al nevesti-mi, făcuse parte din echipa unui arhitect francez. Pe urmă,urmaşii acelor meşteri au lucrat şi cu arhitectul italian Vignali, cel care a condus lucrările de la Rîpa Galbenă. Dintr-o lutărie, poate ştiţi,italianul a făcut frumuseţea pe care o vedem, fosta Esplanadă Elisabeta. Din păcate, cam lăsată la voia vremii. Meşterii de atunci au ridicat cîteva imobile în oraşul nostru. Unii, cu merite recunoscute şi ataşaţi de patria adoptivă, s-au încetăţenit în România. Cum au procedat şi neamurile mele de alogeni.

Ultima remarcă o făcuse, pesemne, deliberat. Vălureanu şi-a luat rămas bun de la Eugen Dubincek şi a plecat, însoţit pînă la poartă de Ion Toporan, care, scuzîndu-se, i-a spus că el mai zăboveşte la un sfat cu patronul. Treburi de editură, afaceri, care va să zică. Şi aşteaptă neapărat răspunsul lui.

Într-una din zilele următoare, fostul activist îi face o vizită la birou. La fel de elegant, însă, cu haine primăvăratice: pardesiu din stofă uşoară, de culoarea fînului uscat, fular din mătase naturală, pălărie din fetru, verzulie, cu boruri scurte. E un februarie nefiresc de călduros, contrazicînd zicerea ţigănească, să te ferească sfîntul de luna lui fe, că dacă treci de ea, ai scăpat de iarnă. Între timp, îi spusese la telefon că nu acceptă oferta. În primul rînd, din lipsă de timp, motivase. Colindase cîteva librării şi chioşcuri de ziare şi cărţi ca să găsească tipărituri ale editurii. Pescuise cîteva şi le consultase, unele, chiar în librării, fără să cumpere vreuna. Ar fi aruncat banii pe fereastră. Multe, semnate de universitari de la Drept, dar şi de la alte facultăţi, care vor să-şi vadă cursurile anoste editate. Intitulate tratate. Nu contează la ce editură şi în ce condiţii. Indiscutabil, plătite din buzunarul lor larg. Alte imprimate, cărţi, cărţulii, broşuri, pliante de joasă popularizare, altele, nişte rezumate penibile ale unor romane celebre, biografii romanţate şi tot aşa. Maculatură, prost trasă, cu multe greşeli ortografice, gramaticale. Tipăriturile scoase de Dosoftei, în urmă cu două secole, sînt capodopere incomparabile. Dar cine să aibă orgoliu profesional?, gîndeşte. Vanitatea de a fi patron de editură şi a scoate, pe bandă rulantă, tot soiul de făcături imprimate e mare. Făloşenia diletantului cu fumuri de intelectual rasat?, se întreabă Vălureanu.

– Fiul patronului a devenit, la editura babacului, nu numai mare acţionar, ci şi autor de plachete cu versuri. Se crede poet, îi spusese Ion Toporan cu ironie neascunsă.

–  Pesemne, aşteaptă confirmarea criticilor de casă, răspunde Vălureanu. Poate, şi intrarea în Uniunea Scriitorilor. Nimic nou. Între numeroşii eseişti, memorialişti, prozatori, poeţi, filosofi, ţîşniţi de după cortină, e loc şi pentru Albert Dubincek. Lăsînd răutăţile la o parte, vreau să-ţi dau un  sfat pe gratis. Dacă vrei să ţii cont de el, bine, dacă nu, nu. Ceea ce trebuie să faci tu, Ioane, e să-l determini pe patronul tău să angajaţi doi corectori profesionişti şi un ilustrator de carte, care să ştie să facă o tipăritură frumoasă. Măcar în felul ăsta mai salvaţi maculatura. Dacă sînteţi ieftini la făină şi scumpi la tărîţe, pierdeţi. E o lege a comerţului. Iar voi faceţi un fel de comerţ. Să mă ierţi dacă sînt atît de abrupt.

– Cred că ai dreptate. Sînt îngrozitor  de multe greşeli în ceea ce edităm noi. Iau în calcul ceea ce mi-ai spus. Dincolo de asta, banul trebuie investit, să se înmulţească. Eugen Dubincek are mare experienţă în sporirea gologanului.

Scoate din eleganta servietă diplomat, din piele şi cu încuietoare cifrată, o sticlă de whisky Chivas Regal. Cînd o fi prins omul ăsta gustul băuturilor fine, al vestimentaţiei  dichisite?, se întreabă. Îşi aminteşte exact, doar n-au trecut trei ani de la schimbarea statutului său, cînd activistul Toporan era îmbrăcat, ca într-un corset, în costum cenuşiu, cu cămăşi albe, şi numai albe, cu cravate cenuşii, cu pantofi negri, şi numai negri, tuns ca un soldat în perioada de instrucţie.

– Mie băutura asta îmi place, zice editorul vremurilor noi, în loc de orice introducere. Scoate, te rog, două pahare, că merge un strop, acum, înainte de prînz. Sper că nu te deranjez. Să ştii că n-am venit  să te bat la cap cu propunerea aceea. Nu. Am înţeles, discuţia e încheiată. Dacă te răzgîndeşti, îmi dai un semn şi batem palma. Vorbim despre orice altceva.

În următoarele minute, şi-a dat seama că nu voia să-i glăsuiască despre orice. Dorinţa lui, deocamdată, neînţeleasă, e să-i povestească istoria familiei Dubincek. Atît cît o ştia el. Şi îi pătrunsese cîteva din meandre. Îl ştia bine pe Eugen Dubincek, încă din vremea camaraderiei lor de la comitetul judeţean, iar de trei ani îi ştia şi familia, din interiorul ei, îi cunoscuse îndeaproape pe fiul acestuia, pe doamna profesoară Ioana-Anuş Dubincek.

– Ştii că Eugen Dubincek a fost, la un moment dat ministru adjunct al metalurgiei româneşti? Sigur, în perioada de început a industrializării socialiste… Postul fusese creat anume pentru el de Ana Pauker, în cadrul ministerului industriei grele. Ştii că nevasta lui, profesoara de Drept, vine dintr-o bogată familie de negustori armeni? Şansa ei şi a familiei sale să se mărite cu Dubincek… Te vei întreba, bineînţeles, ce legătura ar fi putut exista între Ana Pauker şi Dubincek.

– Nu ştiu, îi zise, puţin surprins, Iustin Vălureanu.

– Întrebări retorice. Bănuiesc că n-ai de unde să ştii asemenea informaţii, cu tot talentul tău de investigator jurnalistic.

– Îţi dai seama că nu mă interesează soarta unui fost activist al partidului comunist, de rangul trei, în opinia mea, dovadă că a şi fost tras pe linie moartă la şcoala aia de activişti de trei luni şi două parale. Care ar fi relevanţa pentru timpurile pe care le trăim, cînd activişti de prim rang ai partidului comunist, ofiţeri superiori de securitate din regimul ceauşist fac legea acum, în România democraţiei originale? Că o fi fost, în urmă cu patru decenii, demnitari cu oarecari ranguri în democraţia populară şi, între timp, şi-au limpezit creierele şi au înţeles că ceea ce au crezut ei în tinereţea lor revoluţionară a fost o utopie dramatică, asta are şi nu are prea mare importanţă. Sînt detalii nesemnificative ale unei istorii. Dacă e vorba, însă, de un intelectual de stînga de calibrul lui Petre Pandrea, cum ştii, probabil, cumnatul lui Pătrăşcanu, băgat în puşcărie de chiar foştii săi aliaţi politici, pe unii apărîndu-i ca avocat înainte de război, da, e cu totul altceva. O personalitate ca el poate interesa istoria contemporană. Uite, scrierile acestuia ar trebui să publicaţi voi la editură. Să ia domnul Dubincek legătura cu moştenitorii, să cumpere drepturile cuvenite şi să-i tipărească  lucrările. Nu ar fi bani irosiţi pe nimicuri. Şi v-ar ridica şi cota pe piaţa cărţii. Abia aştept să i se tipărească memoriile. Pe un tip ca ăsta nu l-a răbdat inima, nu i-a dat pace raţiunea lui neastîmpărată să nu pună pe hîrtie tot ce i s-a întîmplat.

– Hai că ai intrat în pielea unui consilier editorial, îi spune rîzînd în colţul gurii Toporan. Îţi fac, cu acest prilej, o altă propunere. Dubincek – senior mi-a dat de înţeles că scrie un jurnal. Poate, în bună parte, e şi scris. Nu ştiu. Nu vrea să-l tipărească. Omul ăsta are, totuşi, o decenţă care lipseşte multor oameni cu bani. Depun mărturie. Dar, dacă îl conving să şi-l tipărească,  va face pasul ăsta la o altă editură. Şi atunci, îl voi îndupleca să ţi-l dea spre lectură. Ca să fii redactorul unei cărţi, cu siguranţă, interesante. Bineînţeles, dacă am acceptul tău. Nu ţi-ar lua mult timp şi, cine ştie?, peste ce manuscris dai. În acest caz ipotetic, poţi să te întîlneşti cu patronul unde doreşti şi cînd doreşti.

Viclean, Toporan. Intenţia lui ascunsă e să-i stîrnească interesul pentru prima ofertă. Poate se înşeală. Lectura unui jurnal, a unor memorii e, mai totdeauna, cuceritoare pentru Iustin Vălureanu. Chiar şi cei mai simpli oameni pot scrie, din viaţa lor, lucruri importante, fapte de învăţătură, cum ar zice cronicarul. Un fost prizonier de război, din lagărele nesfîrşite ale imperiului sovietic, caporal cu cinci clase primare, isprăvite într-o şcoală sătească, i-a încredinţat manuscrisul memoriilor sale de război şi din prizonierat. A găsit în cele aproximativ 200 de pagini, scrise cu creionul chimic, pînă şi cu creion de tîmplărie, pentru că bărbatul a fost tîmplar la viaţa lui, cu peniţa şi stiloul, cu pixul, în vreo trei-patru culori, amintiri  memorabile, adesea, cutremurătoare, a căror autenticitate frustă e mai presus de orice greşeli de exprimare. Şi acum îşi aduce aminte de poezia unui ţăran cu şapte clase, dintr-un cătun ascuns sub poala unei păduri, drept este, un autodidact cu multă înţelepciune şi isteţime: „Pasărea, înainte de a se naşte,/stă sub cerul oului ei./ Poate, gîndeşte la cîntecul şi zborul/ într-o lume necunoscută./ Sămînţa ştie parfumul şi culoarea,/ Cînd va fi floare în grădină./ Iar omul trece prin lume, /venind pe drumul întortocheat,/ între leagăn şi poartă”. Acest poem face parte dintr-un  manuscris, un caiet dictando, lăsat spre neuitare lui Vălureanu. Nici acum nu ştie ce va face cu acest testament liric. Îi va propune un mic tîrg lui Ion Toporan, un neînsemnat, însă, justificat, compromis: va fi redactorul profesionist al jurnalului fostului activist, ale cărui convingeri bolşevice, înţelege, s-au schimbat radical, iar el să tipărească la Editura „Propatria” o plachetă cu versurile ţăranului. Măcar în lumea cealaltă să afle, acest gînditor în stihuri, că nu a fost uitat. Cele patruzeci şi patru de poezii au şi un epigraf, de care îşi reaminteşte, precum în aceste clipe: „Într-o lege rece, guvernînd o lume caldă, aş vrea să vieţuiesc”.

Revista indexata EBSCO