Dec 31, 2014

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărților

Nicolae Cârlan, Labiş, Opera magna, ediţie îngrijită, cuvînt înainte, note, precizări şi comentarii.

Genialul poet postbelic, Nicolae Labiş, şi-a găsit în Nicolae Cârlan, unul dintre cei mai pătimaşi, serioşi dar şi bine documentaţi, pasionaţi în punerea în mîna cititorului a operei sale integrale, a unor studii fundamentale despre creaţia sa, şi nu sunt deloc puţine asemenea studii. Fără a ţine cont de avalanşa de invective, multe dintre ele nefondate, aduse poetului Nicolae Labiş, de o serie de „critici” de ocazie, mulţi dintre ei diletanţi şi impostori, care şi-au schimbat mantaua de vreme rea în funcţie de vremuri şi de conjunctură după decembrie 1989, Nicolae Cârlan se dovedeşte încă odată, a fi un adevărat istoric literar care iubeşte mai mult adevărul decît opiniile conjuncturale, mai mult geniul poetului decît insinuările. Multora dintre aşa-zişii critici ai poetului, li se părea că nu mai încap în Istoria literaturii române din cauza lui Labiş. Sigur că da. Lipsa evidentă de talent, în mintea lor, era înlocuită de o scară de valori, şubredă, ca o scară de tramvai, pe care încercau să se caţere. Au scăpat de altfel de poveri numite: Eminescu, Călinescu, Sadoveanu, Camil Petrescu, Arghezi, Bacovia şi lista ar putea continua? Nu. Nu au scăpat pentru că se dorea şi încă se mai doreşte o răsturnare a scării valorilor, sau, măcar o deraiere a tramvaiului într-o staţie unde nu mai opreşte demult acest agregat. Nicolae Cârlan ne aduce un Labiş ce rămîne mereu proaspăt, mereu actual şi mai ales mereu peren. În proză, pentru că în această carte există şi un amplu capitol intitulat: „Proză, publicistică, eseistică” cititorul se poate întîlni cu suavul, delicatul dar şi vulcanicul şi corozivul autor, cel care ştie, cu mult har, să construiască, dintr-o întîmplare, cel mai adesea, măruntă, o operă de artă finită. La fel de interesante sunt şi scrisorile trimise sau primate de Nicolae Labiş cu diferite ocazii, scrisori din care se poate uşor decoda efuziunea sentimentală, descrierile, adeseori plastice, despre oameni şi localităţi, despre comportamente şi stări de spirit, prin care a trecut poetul şi pe care, cu acribie, le notează. Truda lui Nicolae Cârlan este una demnă de apreciere pentru că prin „Nicolae Labiş, Opera magna…” ne redă un Labiş total. Despre viaţa lui Nicolae Labiş s-au spus dar sau şi scris foarte multe. Există acea doză de fabulaţie, de mister şi de exagerare, care de cele mai multe ori constituie sarea şi piperul existenţial al marilor personalităţi, dar cu siguranţă că de fapt contează, cel mai mult, ceea ce a lăsat posterităţii acest genial poet. În cei 21 de ani de existenţă fizică, dar doar şapte de manifestare artistică, Nicolae Labiş a reuşit să adune pe hîrtie o operă grandioasă, prin masivitate dar mai ales prin valoare, încît greu le-ar veni, chiar şi demolatorilor să-i anuleze contribuţia la dezvoltarea literaturii române. Rolul lui Nicolae Cârlan este cu atît mai valoros cu cît reuşeşte să ne aducă, împotriva unui val denigrator, un Labiş integral, un Labiş al adolescenţei eterne dar şi al maturităţii de creaţie, un Labiş al implicării în viaţa socială cu toate avatarurile ei. Unde am putea să descoperim un model mai amplu şi mai interesant de viaţă decît în opera lui Labiş, cel care spune: „Noi pentru viitor ne pregătim/ Şi-i dăm a-nsufleţirii noastră vamă”? Desigur că niciunde, pentru că Poetul Nicolae Labiş a spus-o definitiv prin poezia sa. Nicolae Cârlan are meritul, incontestabil, de a ne fi redat un Labiş pe care generaţia noastră şi mai ales generaţiile viitoare îl merită.

 

Ioan Popescu-Brediceni, Pasărea-Măiastră, Editura Rafet, Rîmnicu-Sărat, 2014, 84 p. şi Ars Poetica Transilvania, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2013, 292 p.

 

Poet şi teoretician al culturii, unul dintre primii teoreticieni care au introdus termenul de transmodernism în cultura română, Ion Popescu-Brediceni, şi prin aceste două cărţi de poeme se dovedeşte un adevărat temerar. Despre propriile sale cărţi el spune: „Este această carte una a disperării de a nu fi nemuritori şi a durerii fără margini de a fi muritori. E un ritual care pregăteşte sufletul de marea traversarea eternităţii…” Cu adevărat, probleme fundamentale îşi propune Ion Popescu-Brediceni să dezvolte în poemele sale. „Un poem e cerul pur/al memoriei ce-nchide/ sub lacăte în firide/ timpul cel dintîi să nu-l// identifice vorbirea/ însumi din cuvinte vin/ să amîn încă puţin/ taina cu dezamăgirea” clamează în Cîntec şi totuşi poem, încercînd o sintetizare a emoţiei „sub lacăte în firide”. „…sunetul grav, reflexiv, timbrul personal al discursului liric, marcat de o metafizică a libertăţii, precum şi forţa de cunoaştere poetică, mereu în lupta de cucerire a domeniilor cuvîntului” sînt cîteva dintre trăsăturile discursului liric al lui Ioan Popescu-Brediceni, pe care le decodifică poetul Marin Sorescu în poezia acestuia, atunci cînd face un amplu comentariu despre creaţia lui Ion Popescu-Brediceni. Gheorghe Grigurcu descoperă în poezia lui cum că este: „Poet înzestrat cu o autentică sensibilitate, este şi un eseist care a închinat o serie de volume fenomenului poetic”. Aş îndrăzni să spun că Ion Popescu-Brediceni este un deschizător de drumuri teoretice în conceptul de poezie modernă, în mod special, un theoretician care priveşte fenomenul liric, din propria sa creaţie, dar şi din creaţia altor poeţi, cu un al treilea ochi, un ochi al specialistului şi al intuitivului. Din acest motiv poezia sa este supusă unor rigori teoretice speciale şi lasă impresia, la o primă lectură, de poezie rece, de poezie puternic teoretizantă. Infuzia de nuanţe folclorice, de termini arhaici, termini specifici zonei din care provine, asemenea poemelor soresciene din La lilieci în mod special, au darul de a dinamiza discursul liric, de a-i da dimensiuni astrale şi măreţie cosmică. Pasărea măiastră propusă de Ion Popescu-Brediceni vine parcă în prelungirea simbolului brâncuşian, simbol devenit universal pornind de la mitul Eminescu despre care spune: „Cît Eminescu-i sîmburele pur/ al Poeziei, parcă-i mai aproape/ realul, parcă lucrurile-n jur// regenerează, oferind vederii/ ideea, strălucind familiar/ şi-mprumutînd culoarea blîndă-a mierii”. Această „culoare blîndă-a mierii” străbate poezia lui, o poezie mustind de mituri. Poetul Ion Popescu-Brediceni presimte „Cînd merele dădeau în copt”, merele din cunoscutul basm românesc din care se inspiră şi pe care îl transfigurează încercînd să prindă pasărea măiastră, care nu este altceva decît chiar poezia „Dînd s-o prindă,/ se aude, pasărea, se duse”. „O cititorii mei pribegi,/ prin basme e-un nucleu de aur./ Vă zic: eu sînt doar un centaur,/ dar pasărea de aur plin/ predestinată a-mi fi soaţă/ n-aş fi crezut-o, noaptea, hoaţă”. Eternul joc, eterna provocare, sînt totemurile pe care le aduce în prim plan Ion Popescu-Brediceni şi pe care şi le asumă, ca un adevărat iniţiat, oferindu-le apoi cititorului cu multă generozitate.

 

Dan Fripis, Cîntecul clepsidrei, Editura P.I.M. , Iaşi, 2014, 86 p. , posftaţă de Emilian Marcu.

Pentru poezie nu este obligatoriu să fie un anume timp, o anume vreme ci doar o anumită stare, o stare care să te scoată din normalitatea pe care o purtăm cu noi şi să te arunce în starea de imponderabilitate. Ce înseamnă să fii poet şi mai ales ce înseamnă să fii poet manifestîndu-te ca atare de la o anumită vîrstă? Poezia vine la întîlnirea cu fiecare dintre noi atunci cînd în analele cereşti este consemnat să se întîmple şi poate fi declanşată această stare de o trăire cu totul specială, o trăire pe care dacă nu o transcrii pe hîrtie simţi că te sufoci, că îţi pierzi definitiv respiraţia. Poate că asta a simţit şi Dan Fripis cînd a decis să-şi aştearnă pe hîrtie trăirile poetice, starea de inefabil care îi devenise parte din visare. „Adulmec neliniştea/ din jurul meu/ şi-mi caut din fugă/ primejdia ultimei greşeli” spune în una dintre poeziile sale considerînd, cu o anume sfială că scriind şi mai ales publicînd, într-o carte, poezie ar fi săvîrşit o… „ultimă greşeală „citindu-i cu atenţie versurile îţi dai seama că această greşeală Dan Fripis trebuia să o săvîrşească mai demult pentru simplul motiv că am descoperit multe oaze de poezie autentică în această carte. Dan Fripis, poet prin gesturile sale, prin trăirile sale, prin visele sale, dar mai ales prin profunzimea gîndurilor sale, aduce în faţa cititorului un adevărat corolar liric, corolar pe care, cu generozitate îl oferă spre a fi cunoscut, citit şi mai ales re-citit. Cîntecul clepsidrei titlu remarcabil, prin temeinicia duratei pe care o măsoară şi o decantează capătă consistenţă, este suma trăirilor şi a zbuciumului Dan Fripis, cel care, prin versuri subtil întocmite măsoară trecerea timpului dar şi distanţa de la inimă la inimă. Nu este deloc puţin lucru să te simţi rîul în apa căruia fetele îşi spală obrajii în fiecare dimineaţă dîndu-ţi astfel sărutul palmelor lor şi al pleoapelor lor cînd duc pe feţele lor sărutul apei tale, apă transformată în versuri. „Sînt bărbatul care vede femeia/ Cum îşi mîngîie nopţile/ Ca pe nişte sîni/ înrămaţi în parfum de măr”. Acest parfum de măr îi urmează întreaga poezie a lui Dan Fripis, o poezie sensibilă, de un romantism calm. Aşa vede Dan Fripis poezia pe care o scrie, ca pe un rîu în marea şi eterna trecere, un rîu care curge lin, fără asperităţi, fără al brusca pe cititor şi care alină durerile şi leagănă bucuriile, aduce speranţe şi bunătate. El pare mereu în aşteptarea cititorului, ieşind ca bunii gospodari în întîmpinare acestui rîu, să vină să-şi potolească setea, în apa lui, pe care, cu sfiiciune l-a numit drept un cîntec al clepsidrei. Despre timp, despre trecerea lui, despre iubire, despre viaţă vorbeşte Dan Fripis în fiecare poezie a sa din acest Cîntec… al clepsidrei în care nisipul se măsoară, fir cu fir. Se simte, în acest cîntec tîrziu, un puternic şi îmbietor parfum de măr oferit ca semn al trecerii şi pe-trecerii prin fiecare etapă a vieţii. Dan Fripis este un ocnaş al cuvîntului, al versului, un truditor fără de odihnă şi, mai ales, fără de sîmbrie, care vrea să scoată la lumină cîntecul clepsidrei, pentru cititorul care va deschide fiecare pagină a acestei cărţi.

 

Ovidiu Luca, Monografia comunei Heleşteni, judeţul Iaşi, Editura Ştef, Iaşi, 2014, 242 p.

Cine crede că a scrie o monografie despre o anumită localitate, mai ales din Moldova sau Muntenia, este o chestiune foarte simplă şi la îndemînă, se înşeală amarnic. Se înşeală din mai multe motive, şi cele mai multe dintre acestea sînt de natură informaţională. Se ştie foarte bine că pînă mai de curînd, sistemul de stocare a informaţiilor, în aceste două provincii româneşte era destul de deficitar. Fie şi din ignoranţă, din nepricepere sau de lipsă de instrumente. Din teamă, din uşoară laşitate, din dorinţa de a nu eşua, am refuzat invitaţia de a scrie o monografie despre comuna Heleşteni, localitatea mea natală, invitaţie venită de la autorităţile locale, şi în mod special de la primarul comunei, economistul Constantin Hîra. Lipsa de timp m-a îndepărtat de această idee, dar şi de această provocare. Ţin prea mult la această comună şi de aceea nu mi-am asumat un asemenea risc, sperînd că poate… Şi iată, din Bucureşti, un tînăr profesor de istorie, cu vagi legături de rudenie în această localitate, profesor pe numele său Ovidiu Luca, a îndrăznit, şi a reuşit. Absolvent al facultăţii de istorie din Bucureşti şi al unui masterat tot în istorie, înscris la doctorat, desigur tot în această specialitate, a găsit timpul necesar pentru a realiza o astfel de lucrare, extrem de greu de întocmit. Avînd drept material de bază o încercare mai veche a învăţătorului Ioan Morariu, cel care a fost un model pentru zeci de generaţii din această localitate, tînărul profesor, Ovidiu Luca, scormonind cu dibăcie şi pricepere prin prăfuitele documente vechi dar apelînd şi la sertarul cu amintiri ale unor bătrîni, păstrători de informaţii foarte preţioase, a întocmit o lucrare amplă, din care se pot descoperi: locul în istorie al acestei comune, poziţia geografică, rolul pe care l-a jucat în istoria Moldovei, şi nu numai, fiind un important centru de interferenţă, centru asigurat şi de marele drum comercial care trecea pe aici, făcînd legătura dintre Moldova şi Transilvania. Această monografie este organizată exact aşa cum cer normele de realizare a unei asemenea lucrări şi, din loc în loc, pigmentată cu unele întîmplări de dincolo de documente, demonstrînd că avem de-a face cu o localitate vie, mereu în schimbare. Monografia comunei Heleşteni poate fi lecturată, cu mult interes, şi de cei care nu au tangent specială cu această localitate, poate fi citită ca un adevărat document. „Aş dori să mulţumesc pe această cale tuturor celor care m-au ajutat şi sprijinit în realizarea acestei lucrări…” spune Ovidiu Luca în cuvîntul din deschiderea cărţii, afişînd astfel o modestie deosebită, modestie care îi stă foarte bine unui adevărat intelectual. Sînt pomenite mai multe nume în acest cuvînt al său, dar în mod cu totul special, cum era şi firesc, mulţumirile sînt adresate în mod cu totul special învăţătorului Ioan Morariu, cel care a trăit o sută de ani fără 2 zile. „În concluzie această monografie îşi propune să prezinte strict istoria locală a acestei comune, astfel că nu reia teme din alte lucrări generale de istorie, nu glorifică, nu falsifică, nu este în favoarea nici unui curent istoric, prezintă istoria pe baza puţinelor date concrete, exacte, corecte, ştiinţifice despre această zonă” ne mai avertizează autorul. Ar fi şi cîteva opinii special ale mele despre această lucrare, dar sînt convins că autorul va tine cont de ele pentru ediţia a doua şi unele lucruri care nu fac, în nici un caz , corp comun cu cartea să fie eliminate, iar altele, care au scăpat să fie introduce, astfel încît Monografia comunei Heleşteni, judeţul Iaşi, să fie cu adevărat definitive întocmită, iar urmaşii să aibă de completat ceea ce se va întîmpla de la data încheierii acelei ediţii, sau a unor noi descoperiri din arhive, descoperiri care ar putea avea importanţă în devenirea prin timp a comunei Heleşteni. Toată preţuirea pentru autorul acestei lucrări şi pentru cei care i-au fost aproape, spiritual dar şi material.

 

Teodor Curpaş, Văpaie în suflet, 2013, 136 p., Rugă şi dialog, 2013, 140 p., şi Gîndind fericirea, 2012, 152 p. toate la Editura Daya, Satu Mare.

 

Prin bunăvoinţa poetului George Vulturescu, primesc de la Satu Mare, trei cărţi semnate de Teodor Curpaş, intelectual şi scriitor cunoscut, mai ales, în acea zonă, mustind de poezie şi sacralitate. Poate că datorită acestei sacralităţi, a acestei solemnităţi imnice ale spiritului Teodor Curpaş şi-a intitulat una dintre cărţi, chiar, Rugă şi dialog. Pentru autor, dar şi pentru noi, ruga nu este un monolog ci, mai degrabă şi mai sigur este un amplu dialog care doar în aparenţă pare un monolog. Pentru autor, dar şi pentru noi Ruga este adresată lui Dumnezeu şi fiind dialog, aşteptăm, printr-o formă sau alta, şi mai ales prin tăcere uneori, un semn de bunăvoinţă, de clemenţă şi de înţelegere. Răspunsul la ruga noastră, sau în cazul de faţă la ruga autorului nu este prin cuvinte ci prin semnele divine, prin împlinirile venite de la Dumnezeu. „Dialogurile s-au transformat treptat în meditaţii despre ceea ce sîntem…” spune în Cuvînt înainte, un fel de explicaţie a gestului său poetic, autorul, ca un fel de profesiune de credinţă: „Sînt dialoguri cu aştri, despre zbor înaripat spre alte mări şi ţări…”, zbor transmutat în provocarea de a cunoaşte necunoscutul. Această provocare îi dă posibilitatea, ca prin versuri, în dialog şi rugă, să-şi rememoreze rădăcinile, satul, părinţii, trăirile şi mai ales spaimele pentru zborul înaripat pe care omul, fiinţa vie urmează să-l săvîrşească peste mări şi ţări, pe un tărîm necunoscut. Comunicarea cu divinitatea este provocată atunci cînd, aşa cum spune: „Merg destul de des în cimitir” fiind astfel o conversaţie în faţa infinitului, acel infinit care ne pîndeşte şi ne aşteaptă, tot la fel cum i-a aşteptat şi pe înaintaşii noştri. Se observă în versurile lui Teodor Curpaş preocuparea pentru cinstirea celor plecaţi dincolo, acolo unde „cetatea se scaldă în argilă” şi unde „Stratul de zăpadă aşezat peste mormînt,/ Să-l consider plapumă sau veşmînt?”, aşa cum se întreabă retoric. În cele trei volume ale sale se regăsesc poame scrise în vers clasic, sincere, cu o uşurătate retorică, provocată şi de tema/ temele pe care le abordează. Poeziile, în mare parte sînt dedicate satului, mamei, multe dintre ele, celor dragi, ca un adevărat interesant spectacol al lumii în drumul „prin ceaţă”. Deşi majoritatea scrise într-o notă foarte tristă, poemele dezvăluie un tonus optimist. Sentimental patriotic este o dominant specială în poemele lui Teodor Curpaş pentru că el nu se ruşinează să recunoască faptul că este roman, că aparţine întru totul acestui popor, pe care îl cîntă cu toate bucuriile şi durerile sale. Teodor Curpaş scrie o poezie calmă, curate, poezie pe care o poţi citi cu plăcere şi cu interes.

 

Predoslovie de An Nou!

 

Foarte puţin a mai rămas pînă cînd Anul cel vechi va fi învins de pruncul cel vestitor de un nou început. E clipa cînd trebuie să deschidem larg ferestrele ca boabele de grîu, cu măiestrie semănate, să poată să ne intre în case, cu belşug şi bucurie, să ne arate faţa sa, curată şi luminată aşa cum e pîinea rumenă, aburindă, din cuptor, pe care măicuţele noastre o aşează cu grijă pe mese, o învelesc în prosop curat, spălat cu rouă, cu lacrimi şi cu zăpadă, şi o oferă să ne potolească foamea şi să ne lumineze sufletele. E doar o imagine din copilăria mea, dar şi din copilăria multora dintre cititorii revistei Convorbiri literare, oameni dragi pe care îi ştim sau, poate că nu-i ştim, dar care cu siguranţă trăiesc împreună cu noi aceste clipe mirifice. A mai trecut un an, cu bune, cu rele! Dacă facem, aproape pe furiş un bilanţ şi dacă bunele reuşesc să învingă relele, dacă ceea ce am făcut bine se impune, măcar în faţa noastră, cu siguranţă că a fost un an bun. Mulţi dintre dumneavoastră au avut realizări memorabile în anul care tocmai stă să o ia la goană spre afundul memoriei, devenind, încet, încet, doar un punct de reper, un jalon de care ne vom agăţa peste ani. Cărţi importante, multe dintre ele, au îmbogăţit patrimoniul literaturii române contemporane. Unele dintre ele au constituit teme pentru mine şi le-am comentat, desigur, cu puterea şi priceperea mea în paginile revistei, le-am împeniţat, aşa cum plastic s-a exprimat, critical literar, universitarul Vasile Spiridon atunci cînd nea-am întîlnit. A fost o împeniţare din plăcere dar şi cu dragoste faţă de cărţi şi de autori. Ştiu că autorii sînt truditorii de peste an, cei care pun boabele cuvîntului lor în paginile cărţilor şi aşteaptă, din partea cititorilor, dar şi a celor care le comentează truda, un gînd bun, o vorbă frumoasă, o vorbă de încurajare şi de apreciere. Numai cel/cei care nu „păcătuiesc”, scriind cărţi, nu ştiu cu cîtă emoţie aşteaptă un autor un rînd de bine. Pe cît posibil, în acest an, ca de fapt în toţi cei 12 ani de cînd ţin această rubrică, lună de lună, am încercat să nu nedreptăţesc nici o carte dintre acelea comentate şi să arăt, iar spun, din punctual meu de vedere, de cititor un pic mai avizat, ceea ce este bun, ceea ce este mai puţin realizat, dar spun că nu o fac deloc cu patimă şi nici cu răutate. Cele aproximativ o sută de cărţi comentate în acest an, constituie, în mare parte, oglinda editorial a acestui timp, o oglindă reală, oglindă care, asemenea oglinzii fermecare are curajul de a spune adevărul iar în aburul ei se poate oglindi fiecare autor.

A fost un an greu, un an în care am avut de dus multe lupte, pe plan literar, dar şi social. S-au adunat în cîrca noastră întîmplări care ne vor urmări multă vreme, care vor deveni puncte importante pentru urmaşi şi care vor lăsa şi semene adînci pe crusta memoriei. Dar, aşa cum spunea marele nostru înaintaş, cel de care ne apropiem mereu cu sfiiciune: Cele rele să se spele, cele bune să se-adune!

De-a bunul Dumnezeu să avem sănătate, inspiraţie şi prieteni adevăraţi pentru că de celelalte „nevoi” vom şti să ne descotorosim singuri. E Anul Nou şi zăpezile de altădată, fie şi doar în memorie, dau buzna peste noi, iar urătorii, cu măşti şi clopoţei, vin să ne treacă pragul, să ne colinde, să ne ure ( săare bătătura casei), cu mic cu mare şi să ne aducă speranţe pentru un nou an rodnic şi cu sănătate.

Vouă dragi cititori ai revistei Convorbiri literarevi se cuvin toate urările noastre de la acest sfîrşit de an dar şi de peste an, pentru că fără voi noi nu am exista.

 La mulţi ani!

 Emilian Marcu

Revista indexata EBSCO