Dec 31, 2014

Posted by in Panoramic editorial

Litaniile unui copil pierdut în munţi

Nici că se putea un titlu mai potrivit pentru volumul Inventar la viaţă, unde îşi adună poemele Dumitru Mălin: cartea e o poveste „ce am trăit-o eu”, poemele urmînd firul (auto)biografiei, de la copilul „pierdut în munţi” pînă la covorul gros de  brumă al celor „60 şi de toamne”: recrutul plecat la oaste pare a fi cel care desparte copilă­ria din Munţii de Apus de ninsorile ce vor veni, cum se spune în Recrut în 69 an amar, cu imaginea dominatoare a unei mocăniţe care „plînge undeva”. Între ruinele amintirii, copilăria e visată din nou într-o tonalitate anecdotică:  „Eu am început la lampă/ Să citesc şi la petrol/ M-am acoperit cu cergă/ Şi m-am încălzit cu ţol/ Îmbrăcat pînă-ntr-a 7-a/ În pănură şi-n opinci/ Am ştiut tîrziu ce-s blugii/ Pe la ani vreo 25/ Mi-am trecut copilăria/ Şi adolescenţa toată/ Cu Joiana şi cu Băla/ Între cîmpuri şi poiată/ Mă tundeau pe străzi şi-n clasă/ Unde vrei unde nu vrei/ Purtam roşia cravată/ Nu tu piercing şi cercei/ Şi-am fost tînăr de nădejde/ Apoi membru de partid/. Tocmai cînd la tinereţe/ Dădeam uşa să o-nchid/ Nu mi-au dat părinţii scuter/Nici bolizi de mii de lei/ Cum îi vezi acum pe «mucea» / Şi pe ele şi pe ei/ Oh dar unde-i acea vreme/ Doar o viaţă să mai fiu/ În opinci de 4 stele/ Şi pe cîmp pînă tîrziu/ Să n-am casă nici maşină/ Nici să fiu director – iată/ Numai zilele acelea/ De s-ar mai întoarce-o dată” (În opinci de 4 stele). Cel mai adesea, însă, copilăria (re)vine la inventarul de viaţă cu imaginea lui illo tempore, a vîrstei de aur; „Pe cînd trăiam aici n-avea lumea ură/ Era doar cer albastru şi senin/ Şi dragoste era peste măsură” (Totuşi pentru dragoste).

Dumitru Mălin scrie în Inventar la via­ţă o poezie a crepusculului, a toamnelor reci şi a „zvîrcolirii de rugină”, pregătindu-se pentru anotimpul marilor ninsori, al Marelui Frig:  „Numai cu lampa inimii în mînă/ Înaintez prin iarna mea bătrînă/ Plutind pe-un rîu de doruri mă tot duc/ Spre-o neînţeleasă dragoste năuc/ De parcă ştiu şi parcă nu mai ştiu/ Ce mult a nins şi cîtu-i de tîrziu/ Să te mai poată totuşi aştepta/ Pe-o margine de şoaptă ci­neva/ Chemîndu-te-n odaia-i de surîs/ Cu patul aşternut cu focu-aprins/ Să laşi afară tristul vîrstei ger/ Cînd calde braţe tinere te cer/ Şi ca demult de-acum, de foarte mult/ Cînd mai furai copilul din adult/ Să stai ascuns în vise pînă-n zori/ Ce mult a nins, ce plin eşti de ninsori” (Ce mult a nins). Fiecare poem e o litanie la pierderea ma­mei, figura lirică semnificativă a cărţii „N-am crezut că n-oi rămâne / Orb în lume fără tine/ Dară uite că mai văd/ Cum face toamna pră­păd/ Pe cîmpuri pe văi prin munţi/ Şi prin anii mei cărunţi/ Prin mi­ne şi paste rîu/ Totu-i galben şi tîrziu/ Prin mine şi prin pădure/ Toate-s galbene şi sure/ Toate-s ruginite-amar/ Totu-i rece şi-n za­dar/ N-am crezut măicuţă dulce/ Că te pot prin gînd aduce/ Pînă dincoace de frig/ Cînd mi-e dor să te mai strig/ Să te strig din miez de noapte/ Cu glas de surori sau frate/ Să te strig cu glasul mut/ Şi tu să răspunzi din lut/ Să ştiu mamă că m-auzi/ Numai din arinii uzi/ Mă auzi mă vezi şi-mi zici/ Taci copile că-s aici/ În arini în ierbi şi-n ploi/ Pînă veţi mai fi şi voi/ Că m-oi duce şi m-oi stinge/ Nu­mai cînd nu mi-ţi mai plînge/ Pînă atuncea nu-ţi rămîne/ Orbi în lum fără mine” (Poveste cu mama). Aceeaşi tonalitate dezvoltă poemele la amintirea muntelui şi pădurii – topos-ul fiinţei, locul unde melancoliile mai pot fi încă senine: „Am văzut pădurea-n aur în argint şi-n roşii straie/ Ca o oaste numai coifuri umplînd cerul de sclipiri/ Înc-o dată frumuseţea pieptu-n lungi fîşii mi-l taie/ Iarăşi m-aş deda la doruri la iubiri la amăgiri/ Înc-o dată văd cum toamna poate fi şi disperare/ Dar şi aripă cu pene de nepămînteni păuni/ Cînd se scurge-amurgu-n rîuri şi vibrează-n înserare/ Bucuria de-a fi-n munte viu şi-ntreg lîngă minuni/ Lăncii albe de mesteceni cu tăişe-nsîngerate/ Zugrăvesc pe stînci tablouri risipind talent bogat/ Ieri pădurea era altfel însă iată peste noapte/ Sub sărutul rece-al brumei co­loritul şi-a schimbat/ În această-mparăţie de melancolii senine/ Parc-aş mai putea fi rege cu surîs învingător/ Între lăncii de mesteceni pregătite pentru mine/ Să-mi înconjure tristeţea, să m-ajute s-o omor” (Între lăncii de mesteceni).

Scrise la o vîrstă cînd viitorul e un „trecut tîrziu”, versurile lui Dumitru Mălin adună, lîngă „urletul stins” al lupului, plînsul cîte unui Eminescu pe care fiecare poet îl poartă cu sine: „Cînd geme-amurgul de uitare/ Şi soarele se stinge-n chin/ Tu fericită-n întristare/ Iubire cu-mbătări de vin/ Pe unde-mi eşti şi ce te leagă/ Cu funii groase de refuz/ Încît cu cît te ştii mai dragă/ Cu-atît mai surdă mă auzi/ Nimic în tot e lumea veche/ Ce m-a strivit sub pasu-i sec/ înstrăinaţi dar nepereche/ Şi alţii ca şi mine trec/ De geme-amurgul de se stinge/ Tot soarele-nspre zori de zi/ Şi-un Eminescu-n mine plînge/ «De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?» (Eminesciană). Atît şi astfel e poezia lui Dumitru Mălin din Inventar la viaţă. Veselă şi tristă, ca viaţa însăşi.

 

Ioan  Holban

 

 

Târziul poetului Dumitru Mălin sau despre citirea de sine ca stare de graţie

După volumul din 2011 – Iubiri din ultima adolescenţă – poetul albaiulian Dumitru Mălin pare să fi semnat un nou protocol al scrierii de sine după grila de valori destinale dată de asumarea responsabilităţilor majore ale celui care îşi conştientizează deplina maturitate – în viaţă şi în scris, deopotrivă. Cu Inventar la viaţă (2012), Dumitru Mălin insinua, deja, noul cod al scriiturii sale, semnalând, necosmetizat, ceremonialul fiinţei care şi-a traversat pragurile ascensionale, ajungând în chiar miezul cald al înţelegerii semnelor lumii. Avertismentul privitor la perisabilitatea ecclesiastică a fiinţei şi la limite era elocvent, poetul lăsând să se întrevadă dorinţa fermă de a adăsta în jurul propriilor simboluri pentru a le reaşeza în rostul lor matur, nealterat de conotaţiile – îndoielnice adesea – ale preajmei: „Din când în când mai faci un inventar / Ce este ce nu este unde-s toate / Cât ai vândut pe vis şi pe-n zadar / Cum tot ce se putea nu se mai poate…” (O prăvălie-i lumea).

Volumul Târziu, la capătul speranţei (2013) împlineşte tocmai acest proiect anunţat al relecturii de sine, făcută după cadenţele vârstelor interioare şi cu un instrumentar plasat în acea zonă a imaginarului poetic care face posibilă reinstituirea memoriei abisale. Dumitru Mălin permite anularea graniţelor dintre timpul trăit şi timpul amintirii, lăsându- le să fuzioneze, abrupt dar netensionat, în episoade elegante de introspecţie ori în imagini întipărite pe retina interioară, reactivate după regulile memoriei afective. Eul liric devine, simultan, actant şi martor, logaritmul asumării rolurilor circulare fiind cel puţin provocator.

Pragul pe care poetul se situează nu este nicidecum labil, ci privirile retrospective sunt susţinute de suportul clar şi absolut pertinent al unei conştiinţe robuste, matură şi predispusă la exerciţii de autodefinire: „Niciodată şi niciunde şi nicicum n-o să mai fii / Tânăr lup în turma vieţii printre miei de bucurii. // Că-s pădurile uscate, dealurile pietre seci, / N-ai cu cine le străbate râul dragostei să-l treci” (Altul). Firesc, simbolurile fiinţei se cer înţelese şi asumate plenar, poetul propunând, însă, o întoarcere a lor către interior, ca şi cum lumea exterioară, prea superficială şi grăbită, nu mai ştie să absoarbă esenţele: „Cine-mi citeşte poemul zălud / Va zice – bătrâne, întoarce-te-n casă. / Dar este alt glas ce mă strigă-l aud, / Se roagă de vârstă-mi: lasă-l să iasă!” (Târziu, la capătul speranţei).

Majoritatea poemelor lui Dumitru Mălin sunt poeme-oglindă, jocul metaforelor derulându-se după un ritual prestabilit la nivelul conştiinţei de sine care îşi cere definiţiile circulare. Poeme-parabolă, alegorii în ramă, meditaţii cu cheie şi structuri elegiace profunde compun un volum simbolic, el însuşi o potenţială oglindă. Căutările sinelui în caruselul lumii sunt întotdeauna rotunjite prin semnele găsirii şi ale întâlnirii; niciodată eul liric nu îşi ratează traseele iniţiatice, el îşi este propriul totem şi maestru, martor şi actant: „Mi-e vârsta haină udă, haină rea, / O port pe umeri grea din toamnă-n toamnă, / Aş arunca- o-n grabă undeva, / Dar n-am de-nlocuire altă haină. // N-am alţi pantofi pe care să-i trimit / Altundeva decât înspre-nserare, / Oricum să mă întorc spre răsărit / Nu mai găsesc de-o vreme vreo cărare. // Îmi cert cămaşă, vestă şi palton / Că prea lăsat-au vântul să mă bată, / Prea m-au purtat prin gri şi monoton / Fără-a-mi fi clară calea niciodată.” (Vârstă). Îi reuşesc mereu poetului secvenţe lirice de o simplitate cuceritoare, împlinite în semnificaţii dense sub raport filozofic: „Soldat la capătul speranţei / Păzesc o graniţă de dor / Pe care să n-o treacă moartea, / Că prea n-am învăţat să mor. // Soldat cu ziua sau cu anul, / Dar mai ales cu ceasul mic, / Păzesc la graniţa firavă / Dintre fiinţă şi nimic. // Când s-o crăpa din nou de ziuă, / Mai dincolo de-acest hotar, / Nici nu mai ştiu cum voi pricepe / Că fost-a totul în zadar” (Soldat la capătul speranţei).

Meditativul este dublat, la Dumitru Mălin, nu de semnele fatalităţii profane, ci de corecta adaptare a fiinţei la fatum, retorica întrebărilor negenerând niciodată revolta gravă, ci un fel de acceptare curioasă şi încă parţială a rosturilor trecerii şi petrecerii. Dibuirea fondului interior este apanajul celui care a atins pragul înţelepţirii, aşa încât este ferit de cataclismele speculaţiilor şi ale angoaselor definitive. Până şi tristeţile sunt elaborate circular, în jurul unor centrii ai contemplaţiei în care rezidă chiar mirajul înţelegerii de sine: „Îmi pipăi fruntea – vie şi fierbinte,/ La fel de grea de gânduri ca-nainte.// Atunci de ce prin iarna rea de-afară / Se-aude plugul frigului cum ară? // Spre inimă-ascuţişul întorcându-l, / Mieros îmi râde-n geamuri nopţi de-a rândul.// Îşi linge-n pragul casei gheara sură / Şi-mi numără cuvintele din gură, // Îmi numără secundă cu secundă / În pieptul firav gheara să- şi ascundă // Oh, plug flămând cu lung tăiş de gheaţă // Azi câte brazde mi-ai tăiat pe faţă?” (Plug).

Poetul Dumitru Mălin este un iubitor stilat al câtorva toposuri de consistenţă arhetipologică, pe care le lasă, şi în acest volum, să se rostogolească în episoade introspective de mare forţă. Esenian prin structură, poetul vizează aducerea mereu în centrul de interes a unor mituri personale construite în lungile etape lirice definitorii pentru cariera sa poetică. Târziu, la capătul speranţei este, din această perspectivă, un volum-sumă.

Fundamentale pentru citirea de sine rămân simbolurile destinale de la graniţa dintre rustic şi modernitate. Pragul dintre arhaic şi modern este trecut, în cheie lirică, de toate toposurile exterioare devenite simboluri interioare: preajma tomnatică („Ploioasă zi, copacii uzi / Şi-aruncă afară sufletul postum, / În surda lor ureche să n-auzi / Cum cântă mierla morţii stins acum.” – Zbor), însingurarea şi retragerea în spaţiile protectoare ale tăcerii

(„Cine pe cine n-a înţeles, / Fumegă vântu- nfloreşte ninsoarea, / Uită mai bine, uită mai des / Şi nerăspunsul şi întrebarea.” – Viu), iubirile de dincolo de memorie („Inexistente, dar frumoase / Femeile de foc şi vânt / Pe care le culeg din case / Şi-n târgul viselor le vând. // (…) Inexistente, dar albastre, / Minţind retina mea de jar, / Femei din raiul vârstei noastre / Ce fără-a fi venit dispar.” – Femei de foc) şi, mai presus de toate, spaţiul matricial suprem – casa părintească devenită poveste nealungată şi nezădărnicită, eternizată prin ritualul întoarcerii. De altfel, ultimul ciclu de poeme al volumului (În fântânile adânci cade steaua) este, prin excelenţă, dedicat amintirii mamei şi casei natale, ambele simboluri fiind, în întreaga creaţie a lui Dumitru Mălin, cele mai puternice structuri pe care se poate sprijini întregul construct destinal. Elegiac şi sublimând matricea maternă, poetul se redescoperă tocmai prin gesturile odinioară inaugurale ale întoarcerii acasă, mai ales că fluxul timpului a aşezat peste mitologia rustică a mamei nu umbre sau falii, ci profunzimi. Absenţa este anulată prin vocaţia rememorării calme a simplităţii, ca şi cum orice dorinţă de bună aşezare în lume trebuie să înceapă cu gestul întoarcerii la simplităţile noastre fundamentale, pe care nicio modă nu le poate disloca din mit: „În muntele de piatră, cu umeri grei de nori, / E casa noastră, mamă, rămasă-nsingurată; / Tu nu mai eşti acolo, cu paşii tăi uşori, / Să-i mai deschizi fereastra, ori lanţul de la poartă” (Deja-

  • o veşnicie); „În satul acela acum este toamnă / Şi basmul s-a frânt ca un pom sub furtuni, / Iar mama, plecată de-acasă, răstoarnă / Păduri de- ntuneric prin ochii ei buni” (Poveste). Gesturile sunt ale fiinţei care a înţeles că orice lectură de sine trebuie să înceapă prin resacralizarea armoniilor interioare: „Nu-s necăjit că nu erai acasă / Măicuţa mea cu chip amar, bătrân, / Dar nici aşa să te găsesc retrasă / În nesfârşirea zilelor ce vin. // Dar nici aşa, să-mi iasă-n prag târziul / A tot ce mi-a fost drag în acel loc, / Nici rostul cheii casei să nu ştiu-l / În zarul ruginit de nenoroc. // Iar când păşind prin camerele goale / Am înţeles ce lipsă eşti în tot / M-am rezemat de-un zid cu-atâta jale / Cât nu mă ştiu în stare să suport. // Că nici aşa, să fie casa noastră / Doar un pustiu de aer fără rost, / Doi ochi absenţi mereu dintr-o fereastră / În care tu icoană sfântă-ai fost” (Dar nici aşa).

Ne recunoaştem, aşadar, în vecinătatea unui poet autentic, tentat să îşi traverseze
pragurile în perfect acord cu preajma, fără a face, însă, concesii timpului marcat de semnele grave ale superficialităţii. Elegant şi blând, profund şi empatic, Dumitru Mălin are vocaţia dialogului cu sine pe deasupra textului, poemele sale propunând, de la un capăt la celălalt, relecturi ale propriilor noastre coduri interioare.

Diana Câmpan

 

Revista indexata EBSCO