Dec 31, 2014

Posted by in Panoramic editorial

HOLBAN – În surghiunul poemului

O explorare a trupului şi poemului, în adîncimea lor de praguri, ca un univers cu aştri şi meleaguri nesfîrşite este poezia lui Ştefan Amariţei din Lumina Navigatorului: „În adîncimea de praguri a trupului,/ Firave stele răzbat aprinse coaja nopţii,/ În um­bletul sîngelui pe meleaguri/ Nesfîrşite/ Mîinile catifelate – sălaşul delicatelor atingeri,/ Sunt unghere luminoase pentru aştri,/ În fante­le infime ale pielii, în iureşul pulsaţiilor/ Lăuntricele nemărginiri ascunse/ Ţes covorul fulgerelor minuscule,/ Pojghiţa goliciunii des­foaie micimea desăvîrşită/ A lumii” (Micimea lumii). Imaginea conven­ţională a universului (comete, aştri, Părul Berenicei noastre) se în­-trupează în poemele volumului: în ochi se naşte un univers plăsmuit, ascuns prin ungherele poemului însuşi: „Cometele cerului, aceste/ Apo­teoze rotunde ale sensului,/ Dansatoare în marele festin luminat,/ Per­le în Părul Berenicelor noastre,/ înfulecă sufletele, jonglează cu fo­curi versicolore,/ Cufundă flacăra în rîul viitoarelor secole…/ (O fereastră însorită desparte/ Ziua de mîine de ziua de poimîine,/ Franju­rile buzelor roşii de rana/ Fulgurantă a morţii./ Raza diamantină din ochiul aflat/ În agonie desluşită naşte/ Universul plăsmuit – focul de artificii/ Înălţîndu-se pe cer cu viteza luminii)/ La zenit, la nadir, zburătorul Icar se zbate deasupra/ Fericitelor oraşe” (Icar, deasupra fericitelor oraşe). Frapantă în această primă secţiune a cărţii lui Ştefan Amariţei, Surpriza timpului este structura simbolurilor ascensionale; Icar, zburînd din nadir la zenit, pasărea, plutirea peste ape sau , „în pas de doi”, deasupra cîmpiei, basilicile cu înalte cupole sînt, toate, ipostaze-semne ale unei ascensiuni înlăuntrul fiinţei, în trupul labirint: o poetică a departelui, întoarsă acolo, peste pragurile succesive ale trupului, în nesfîrşirea şi nemărginirea sa. Trupul este universul care se desface pentru a fi reconstruit ca într-o nouă geneză: „Vieţuiam şi mă aflam întotdeauna acolo/ Visam oare?/ M-am privit cu luare-aminte în oglinda unduitoare/ A lacului – şi tot nu mă cunoşteam îndeajuns/ Trebuie să fiu cast să nu mă văd:/ Fără gură,/ Fără mîini Fără ochi,/ Fără cap,/ Fără…/ Adunîndu-mă iar/ Sub zece mii de feţe binecunoscute/ Voi rezidi omul care sunt” (Omul care sunt): universul e „creuzetul” uman unde, în noua alcătuire, fiinţa învaţă să vorbească în „dialectul inimii” şi redescoperă „articulaţiile” surîsului, ieşind din labirintul şi de sub pedeapsa trupului.

Ca de obicei, volumele de poezie ale lui Ştefan Amariţei sînt foarte atent elaborate, sînt gîndite într-o arhitectură fină care urmează o idee, un concept anume. Astfel a doua secţiune a cărţii, Rotundul lumii e a explorării labirintului dintre semnele cărţii; într-un ceremonial al Începutului, străinul – figură lirică a unui alter  ego romantic – scoate o carte din buzunar şi deschide labirintul aparent fără ieşire: „Trece acum după colţ, păşeşte/ Piatra treptelor măcinată de vreme./ Dibuie de-a lungul zidului,/ Uşa se deschide larg şi păşeşte înăuntru./ Vîră mîna în buzunar şi scoate o carte./ Cartea e îmbrăcată în metal,/ Bătută în pietre scumpe şi smălţuite./ O deschide, întoarce filele,/ Găseşte locul căutat arată într-acolo./ Citesc pagina, cartea vorbea cum/ Îţi vorbeşte visul limpede, desluşit./ Cuvintele izvorau dintr-o gură nevăzută,/ Prindeau viaţă şi veneau spre mine./ Literele cădeau apoi la pămînt/ Sau piereau, scame de nori licărind în aer./ Priveam dincolo de ele şi ochii/ Îmi alunecau peste şiruri largi de/ Figuri cenuşii./ Trăgeau o femeie goală în urma lor,/ Un cutremur de pămînt zvîcnea/ Din fiecare bătaie a inimii ei./ Din depărtare,  în goană, se apropie/ Un bărbat şi o femeie înlănţuiţi” (Între lucruri, timpul). Urmează ţipătul celui născut, o sarabandă de figuri şi fapte care se petrec numai în sine, în sfîrşit, căutarea Dublului – o făptură de ceaţă, de umbră, hidoasă, atemporală, duşman şi/sau călăuză în lumea de dincolo de real – „crin de cîmp” în faţă, „pasăre de pradă”, dincolo. Regăsirea Dublului se petrece într-o stare bizară „nici veghe, nici somn, nici visare” şi certifică ieşirea din labirintul cărţii prin luarea în posesie a textului, a texturii acesteia: „În zori, la capătul patului, răsare făptura/ De umbră, Dublul meu, suflul oaselor./ Văd cum mă priveşte: e în puterea mea,/ Trebuie să-mi răspundă, orice l-aş întreba,/ De cele de aici sau de cele de dincolo./ Dar setea de neştiutul tainei piere,/ Stinsă de sîngele ce-mi clocoteşte în vine,/ Se pierde în solul lunecos al pasiunii./ Alung fantasma şi poruncesc să ia chipul Femeii./ Se ghemuie într-o literă, creşte iarăşi,/ Luînd înfăţişarea Evei, despuiată,/ Aşa cum mi se arătase în cartea Genezei./ Se apleacă peste mine şi-i sorb mirosul/ Ieşind din carnea ei fierbinte, îmbătător./ Zi de zi, noapte de noapte, trăiesc/ O tex­tură de întîmplări din nevăzut./ Acestea m-au învăţat gestica aprinsă/ Şi orgolioasă a esteticii, mi-au dat să sorb/ Din drăceasca minciună a frumuseţii:/ Crin de cîmp în faţă, dincolo pasăre/ De pradă” (Gesti­ca esteticii originare).

Figura tutelară din cea de-a treia secţiune a cărţii, Lumina Navigatorului este Faust, bătrîn nebun, vraci ori savant neîntrecut, cum îi spune poetul în Marea eliberare a lui Faust prin lamentare în starea cunoaşterii terestre intermediare. În fond, ca şi Dublul, Faust e un negativ, o matrice nevăzută: „Acum ştiu cine sunt, mă simt iarăşi eu însumi. Sunt/ Un soi de negativ, o matrice nevăzută, pe care n-o pot/ Cuprinde şi unde trebuie să mă strecor, dacă vreau/ Să devin conştient de forma şi expresia desăvîrşită a/ Omului de Lumină – deşi imaginea ochi în ochi nu e/ Cu putin­ţă, aşa cum ochiul singur nu se vede pe sine/ În oglindă… Un glas neauzit mă urmăreşte încă,/ Mă împresoară din umbră,  ştiu că a ieşit din vis şi mă/ Caută întruna”. O matrice este poetul însuşi care, asumînd riscul discursivităţii, dar eliberîndu-se în concept, scrie în Lumina Navigatorului o saga a căutării Omului de Lumină.

 

Revista indexata EBSCO