Dec 31, 2014

Posted by in Panoramic editorial

Peregrinus – Edituri moldave/ autori moldavi

Într-o perioadă în care cultura era „blindată de ideologie politică” putea să pară multora că „înfiinţarea unei reviste culturale, cultural-sociale sau literare, n-ar fi urmat decît să consolideze o propagandă care se instalase autoritar şi, după toate semnele, pentru mult timp…”, scrie Vasile Mitocaru. În această conjunctură, dar şi pornind de la „semne” cum ar fi că „la nivelul regiunii Bacău funcţionau (ca în toate cele 16 regiuni administrativ teritoriale de inspiraţie sovietică) cenacluri şi cercuri literare”, ori „semne şi evenimente” mai vechi sau mai noi, între care, de pildă, înfiinţarea unei reviste, anume „Ateneul cultural”, de către profesorul Grigore Tabacaru şi George Bacovia (chiar dacă apăruse numai trei ani, între 1925-1928) s-a ajuns la înfiinţarea „noului” „Ateneu” (19 august 1964).

Am răsfoit cu atenţie această carte despre revista băcăuană „Ateneu”, în care au publicat nume notabile nu doar ale regiunii, ci şi ale literaturii române, mai ales prin prisma informaţiilor despre conjunctura creării acesteia, a paşilor – cei mai mulţi deloc uşori – făcuţi pentru asta ş.a. Nu mai puţin lipsite de interes, cred, sînt informaţiile legate de numele celor care au contribuit la crearea revistei, apoi la perpetuarea ei, în timp, ori ale celor care s-au format în jurul „Ateneului” ori ale căror semnături (sub pseudonim ori nu) se regăsesc în diverse etape, de-a lungul timpului aici, de la Radu Cîrneci, adesea pomenit în paginile cărţii, George Bălăiţă, Constantin Ciopraga, Alexandru Piru, Alex Ştefănescu, Eugen Uricaru, Nicolae Manolescu, Sergiu Adam, Constantin Călin, Ovidiu Genaru, Mihail Sabin, Vasile Sporici, Gheorghi Iorga, Dan Petruşcă, Calistrat Costin, Gheorghe Neagu, Carmen Mihalache, Dan Perşa, Marius Manta ori autorul acestei cărţi şi atîţia alţii, o „listă” impresionantă pe care, evident, nu putem să o reproducem acum, aici (în 2004 a apărut bibliografia „Ateneu 40. 1964-2004”, de Marilena Donea – amintită şi de autor – cu informaţii detaliate).

Structura cărţii: Preliminarii, Cariatidele şi provinciala lor candoare, Anul întîi: primele numere ale revistei, De la dezgheţul cu toane, la aplauzele cu frisoane, Grup, grupare, individualităţi, Cei dintîi şi cei mai de pe urmă, Bacovia în sărbătoare, Recuperări, reconsiderări, Noi ramuri, Visînd absolut cu graţie, Cercul închis deasupra mea şi sufletu-mi deschis ca o carte, Note şi comentarii.

Sînt multe detalii, informaţii despre Bacăul acelor ani, România vremii, cum gîndeau/ se comportau oamenii atunci, care/ cum era politica (de toate felurile) acelor timpuri, dar mai ales cum a apărut/ a evoluat în timp revista „Ateneu”, aportul, în viziunea autorului, unor oameni la aceste „etape” din viaţa publicaţiei, felul în care consideră Vasile Mitocaru că revista a oferit şansa altora de a se lansa în viaţa literară sau/ şi de a deveni nume cunoscute, în timp. De altfel, lansează şi sintagma de “grupare Ateneu”, care, în viziunea sa, „s-a manifestat mai mult ca stare de viaţă”.

Această „istorie vie a revistei Ateneu”, cum a văzut-o Vasile Mitocaru, membru al „familiei” Ateneu, oferă cititorilor interesaţi să afle multe cu informaţii şi detalii pe mai multe paliere despre destinul literar” al unei cunoscută publicaţie de cultură a României de azi.

 

 

F.I. Tiutcev, Poetul – leac pentru străine suferinţe, poezii şi poeme, ediţie bilingvă  rusă-română, versiunea în limba română: Alexandru G. Şerban, Editura PIM, Iaşi, 2014, 244 p.

 

Deşi un personaj cu o notorietate şi influenţă, din unele puncte de vedere, în epoca sa, probabil că poetul romantic rus Tiutcev (1803-1873) este azi mai puţin cunoscut publicului larg, şi prin prisma activităţii sale diplomatice (cu întreruperi, dar şi unele obiective bine definite, cum ar fi crearea în Occident a unei imagini bune a Imperiului Ţarist; de altfel, credea că în lumea vremii sale erau doar două forţe de care trebuia ţinut seama: Europa revoluţionară şi Rusia conservatoare), dar şi a celei publicistice ori  literare. Pe scurt, a fost membru al Academiei de Ştiinţe din St. Petersburg, publicist conservator, de orientare panslavistă, traducător (a început la 13 ani, cu Odele lui Horaţiu), a fost o perioadă cenzor şef, calitate în care nu a admis ca Manifestul Partidului Comunist să fie răspîndit în limba rusă.

A colaborat la „Contemporanul”, revistă fondată de Puşkin (căruia i-a dedicat două poeme). Sigur, poezia sa trebuie citită şi în contextul vremii, a felului în care se scria poezie în Rusia şi în Europa atunci.

Structura volumului realizat de Alexandru G. Şerban: Fiodor Ivanovici Tiutcev – viaţa şi opera, Poezii şi, în final, biobibliografia traducătorului.

Încheiem, notînd din nou efortul pe tărîmul traducerilor lui Alexandru Şerban din poezia autorilor slavi, cu prima strofă din poemul [Iubesc ochii tăi, prietene drag], citit la finalul filmului Călăuza, în regia lui Andrei Tarkovski (scenariul după piesa Picnic la marginea drumului, de Arkadi şi Boris Strugaţki): „Iubesc ochii tăi, prieten drag,/ Cu jocul lor aprins dumnezeiesc,/ Atunci cînd tu îi ridici şirag/ Şi, precum un fulger ceresc,/ Cuprinzi întregul cerc din prag…”.

 

 

Angela Ribinciuc, Viaţa începe mereu, versuri, Editura Axis Libri, Galaţi, 2014, 146 p.

 

„Bucuria regăsirii unui prieten vechi nu se compară cu nimic”, scrie autoarea în poemul care deschide acest ciclu poetic, şi sub semnul acestor cuvinte, şi nu al altor tipuri de analize, voi scrie cîteva cuvinte de întîmpinare despre noua ei călătorie pe tărîmul versului. Prima întîlnire cu creaţiile autoarei, cu primul volum de „cuburi” (Cubul de aer), s-a întîmplat în 2001, sub semnul Ipoteştilor şi al concursului „Porni Luceafărul”. Scria atunci că există „O clepsidră pentru fiecare, ca o măsură a timpului interior”, şi că „Ne-ar trebui uneori alte cuvinte, neinventate, în care să ne putem sprijini, în care să ne regăsim”. Iar ea a re-desenat „cuburile” în care să-şi re-inventeze gîndurile îmbrăcate în cuvinte, după nişte paşi pe cărările vieţii, de data asta despre prietenii trecute, care, mai rar, din varii motive, re-mbracă haina prezentului, despre ce înseamnă a fi părinte, despre provocările vieţii, (ne)încredere, decepţiile care ne îmbracă inima în tristeţe, „legile sufletului”, despre o zi care pare ca atîtea altele, obişnuită, despre faptul că paharul, oricît de amar poate fi, are şi „jumătatea plină”… Într-un cuvînt despre „viaţa ca labirint” a, poate, fiecăruia dintre cei care vieţuiesc pe acest pămînt.

A fost interesant, pentru mine, să citesc la cale de… cîţiva ani cele două volume de „cuburi” ale Angelei Ribinciuc, între ale căror muchii se regăseşte şi drumul ei prin viaţă, de la vreun „cub de aer” la conştientizarea şi acceptarea faptului că, dacă avem înţelegerea necesară, şi şansa de la Cel de Sus, „Viaţa începe mereu”.

Poate că, aşa cum spunea în primul volum, „Nici un drum, după o răscruce, nu mai e acelaşi. E cel vechi, plus încă ceva şi minus altceva” (Eu fără tine). Dar poate că acest nou volum este şi sub semnul pasului pe o nouă treaptă a „cuburilor” poeziei, şi sub semnul unui nou început, a unui alt fel de a se regăsi şi în vers, şi în viaţă, şi în menirea de a fi părinte, prieten…

 

 

Ban’ya Natsuishi, Cascada viitorului, haiku, ediţie îngrijită de M. Chelaru şi Neculai Amălinei, traducere din limba japoneză şi note: Neculai Amălinei (carte apărută în colaborare cu Kadō, Review of Euro-Asiatic Poetry, Poetic Culture and Spirituality) Editura Timpul, Iaşi, 2014, 80 p.

 

Cu Ban’ya Natsuishi am colaborat la mai multe proiecte, fie revuistice, fie legate de diverse cărţi. De pildă, după o călătorie în Japonia, cînd am văzut multe locuri, am întîlnit diverşi autori, am consultat documente, unele legate de haiku/ tanka, am realizat un număr al revistei Kadō dedicat Japoniei, la care am beneficiat de aportul lui Ban’ya, şi ca autor, şi în calitate de preşedinte al World Haiku Association. Fie cînd ne-m întîlnit, fie prin email am discutat despre colaborări, chestiuni punctuale privind niponă, cărţi ş.a. Astfel, am tradus în română o carte a lui Sayumi Kamakura (Furată de lumina lunii), apoi una a lui Ban’ya (Cînd norii sînt cîntece).

Acum a apărut acest volum, Cascada viitorului, în traducerea lui Neculai Amălinei.

Şi în calitate de co-fondator, preşedinte al WHA, poemele şi textele pe care le scrie Ban’ya Natsuishi reflectă şi atitudinea sa, dar şi, implicit, fie şi în parte, cum se discută în „lumea haiku”, nu doar în Japonia. În ediţia engleză a acestui volum (A future waterfall), scria: „La peste trei sute de ani după Bashō încerc să creez altfel de haiku, surprinzînd tradiţiile şi fenomenele lumii”. Într-o convorbire a noastră, publicată în introducerea cărţii, spunea: „Haiku e esenţa oricărei poezii. […] în zilele noastre haiku japonez nu e numai haiku. Chiar şi printre haiku japoneze unele sînt universale, altele sînt japoneze, locale.” Crede că occidentalii au fost atraşi la haiku mai ales de forma şi puterea de sugestie. „Unii imită haiku-ul clasic, fără să ştie ce înseamnă cu adevărat.” Şi: „haiku nu surprinde doar un moment, ci mai mult de două. Fiecare clipă e totodată simbol sau metaforă a altor clipe”.

Într-un secol în care toate par a fi semnificative şi lipsite de înţeles în acelaşi timp, haiku înseamnă, în viziunea sa, şi pacea (liniştea, lucrurile bune), şi durerea (războiul). Într-un articol din Ginyu, numit Chiar pot să se întîlnească Orientul şi Occidentul prin haiku?, afirmă că şi „da” şi „nu”. Şi că nimeni nu poate înţelege haiku tradus, ar trebui să înveţe japoneza ca să îl poată cu adevărat aprecia, ştiut fiind că ades traducătorul e concentrat pe formă, amintind că sînt multe cuvinte japoneze fără corespondent în altă limbă. Dar, prin traduceri, e posibil ca haiku să aibă locul adecvat în toate limbile: „Dacă adevărata poetică a haiku-ului va fi cunoscută în mai multe ţări, va fi tot mai mult acceptat şi va da naştere la veritabile poeme scurte cu substanţă poetică naţională şi de apreciere internaţională. Acesta e şi idealul meu pentru Lumea Haiku”.

Şi în această selecţie se poate observa cum îmbină tradiţionalul cu abordările moderne, promovate şi prin WHA, şi prin Ginyu, prin poemele sale ori ale altor autori, pe care le  recomandă. Sigur, cum am amintit mai de fiecare dată în cazul unei „translaţii” dintr-o limbă în alta, există în subsidiar o dezbatere şi relativ la traducerea „tehnică” versus poetică, la problemele de „traducere” dintr-o cultură în alta/ a bagajului cultural, a unor texte/ înţelesuri, eventuale necesare explicaţii conexe care pot îngreuna lectura, mai ales în cazul unui poem. Fără a insista prea mult în acest sens, sînt „exemple” multiple în ce priveşte aspectele formale – număr de „silabe”, cum foloseşte kigo/ keywords, kireji, tematică, elemente de stilistică/ vocabular etc. De pildă, un poem la care putem avea o serie de comentarii pe diverse paliere: „peste terasa magazinului/ de pietre funerare/ zboară undele radio”; un alt exemplu, între altele pe care cititorul le poate găsi în paginile acestei cărţi: „pui de păianjen, iată perfecţiunea cerului nopţii/ imposibilă”; sau: „copaci desfrunziţi, iată/ la noapte, din nou, stelele/ sînt greşeli de tipar”.

Prin felul său de a scrie Ban’ya Natsuishi spune că acest tip de poem nu trebuie „încorsetat” de „reguli”, că trebuie căutat „spiritul haiku”. Iar modul cum este realizat volumul, comentariile lui N. Amălinei ajută cititorul să înţeleagă mai bine aceste lucruri.

 

 

În oglinzile celorlalţi. Receptare critică. Comentarii despre cărţile lui Nicolae Busuioc, Editura Vasiliana ’98, Iaşi, 2012, 296 p.

 

„De la o vîrstă încolo clipa devine preţioasă. […] Uneori viaţa apare cu gîtul lung şi mlădios, ca o lebădă, alteori e lacul cu apă vitală”, scrie Nicolae Busuioc în paginile de început ale acestei cărţi, dar pe care şi l-a făcut la împlinirea a peste şapte decenii de viaţă, în care sînt adunate cuvinte ale altora despre scrierile sale, interviuri pe care le acordat unor colegi… adică felul în care s-a văzut munca sa pe tărîmul cuvîntului „în oglinzile celorlalţi”.

După ce şi-a trăit mai ales al în atmosfera specială a bibliotecilor (spune într-un interviu din această carte că „biblioteca este în primul rînd o iniţiere magică, iniţiere în tainele cunoaşterii”) o bună parte din viaţă, Nicolae Busuioc are felul său de a privi cartea, ideea de lectură (de pildă, a îndemnat adesea la o „pedagogie a lecturii”).

Structura volumului (după Un alt fel de cuvînt înainte, semnat de N. Busuioc): Itinerar biografic, cărţi publicate, Receptare critică. Comentarii la volume, Lucrări în colaborare, Repere biobibliografice, Indice de nume al comentatorilor (sînt peste 60 de nume cunoscute publicului larg, care semnează în ţară şi peste hotare), Indice de publicaţii (din România şi, cîteva, de peste hotare), În loc de postfaţă (în fapt, un dialog cu Valeriu Stancu), Din arhiva personală (cu fotografii după diverse distincţii, premii, diplome, portrete, dedicaţii, fotografie cu nepoţii ş.a. primite de autor, în timp).

Sînt multe consideraţii interesante în ceea ce scrie Nicolae Busuioc (despre lectură, oameni, viaţă ş.a.), care a dorit să împărtăşească cît de bine se poate şi ce a aflat în lumea minunată a cărţilor, ale căror pagini le-a simţit depănîndu-se odată cu clipele care curg în clepsidra vieţii. Iar, avînd în vedere că este un autor care consideră cărţile drept „mărturii ale lumii”, „rănile frumoase ale credinţei”, acest lucru e întărit şi de faptul că a considerat că un dar potrivit după ani şi ani petrecuţi în regatul literelor ar fi această carte.

„Frînturi de cioburi de oglindă sau întregul răsfrînt în oglinda compactă, cam aceasta ar însemna volumul de faţă”, scrie Nicolae Busuioc. Îi dorim să citim şi alte „cioburi” de astfel de oglindiri despre scrierile sale.

 

Revista indexata EBSCO