Dec 31, 2014

Posted by in ARTE

Florin FAIFER – Un condei ferm și devotat – Ludmila Patlanjoglu

Umblînd, într-una din zile, prin arhiva mea de manuscrise, ale mele şi ale altora, am dat peste un text dactilografiat prin anii ’90. Cam boţit, cam îngălbenit, nu avea o înfăţişare prosperă. Dar l-am reţinut din maldărul de file fiindcă se ocupa de teatru. Sub un titlu care promitea o probă de discernămînt – „Continuităţi şi discontinuităţi în teatrul românesc după decembrie ’89”. M-a atras şi semnătura, nu alta decît aceea a Ludmilei Patlanjoglu. Mi s‑a părut incitant să port un dialog, peste ani, cu împătimita condeieră care, în vremea redactării acestui referat, se aruncase curajos în vîltoare, ieşind cu bine – cum nu se putea altfel – la liman.

 

Pentru Ludmila Patlanjoglu, teatrul este un tărîm fascinant, un ţinut al miracolelor, unde clipa de graţie a unei trăiri încărcate de emoţie îţi poate da iluzia duratei indestructibile. Dar, oricît magia artei scenice îi va fi procurînd o lăuntrică exaltare, judecata ei rămîne aceea a unui spirit cumpănit, pătruns de demnitatea învestiturii sale. O privire lucidă, căutînd, în virtutea atîtor ani de exerciţiu critic, să detecteze gama de valori (şi nonvalori) dintr-un noian de oferte.

Ludmila Patlanjoglu şi-a clădit de-a lungul vremii o reputaţie indubitabilă, în scrisul ei competenţa dîndu-şi mîna cu o robustă onestitate. Nu e deloc puţin, în acest „areal” (cum îi plăcea lui Valentin Silvestru să spună) în care se ciocnesc atîtea vanităţi şi subiectivismul e la el acasă. Stagiune de stagiune, uitînd de oboseală şi de alte înnegurări, cronicara şi-a îndeplinit menirea urmărind, şi în Bucureşti şi prin ţară, zeci, sute de spectacole. Despre multe a dat seamă în comentarii apărute în „România literară” (unde a deţinut o rubrică), „Adevărul literar şi artistic”, „Teatrul azi” ş.a. Putea să-şi alcătuiască un volum, două, trei din aceste cronici. Nu-i tîrziu să o facă. Deocamdată, cu un orgoliu profesional pe care şi-l poate înscrie pe blazon, Ludmila Patlanjoglu şi-a propus să sondeze fenomenul teatral într-o manieră mai rar abordată de confraţii de meserie: o exegeză cuprinzătoare, îmbrăţişînd segmentul postdecembrist, un studiu în care analiza şi sinteza se cheamă şi-şi răspund. O suită de explorări pe orizontală şi pe verticală din care prinde contur un „portret” la zi, dar şi în perspectivă al teatrului românesc.

Nu e uşor să surprinzi atît liniile de continuitate, cît şi rupturile într-un peisaj artistic în continuă mişcare, în continuă frămîntare. Autoarea riscă, chiar, o sintagmă care, pentru anii cînd a fost emisă, conţine un adevăr, dar suferă de excesivitate. Cu judecata ei înclinată spre echilibru, ea acuză, în lumea spectacolului de după decembrie ’89, un „climat de anormalitate”. Lucrurile par să o ia razna, scapă de sub control în vacarmul care nu se mai sfîrşeşte. Se ajunge la „seisme”, la tensiuni care nu se nutresc doar din valori pozitive. Asta, pînă cînd orizontul prinde a se limpezi.

Ludmila Patlanjoglu caută să nu piardă nimic din vedere. Nici ambianţa solicitantă („societatea concurenţială şi pragmatică”), cu spasmele ei, nici răbufnirile de patimi ce au provocat o întristătoare „schismă” în sînul unei bresle care păruse a fi de o invidiabilă coeziune. Ce-i de făcut? Să mizăm pe „consensul naţional” – ar fi o utopie. Sînt cîntărite cu seriozitate argumentele pro şi contra în chestiunea teatrului aluziei, ca şi a piesei de investitură metaforică. E analizată cu luare-aminte situaţia dramaturgiei autohtone, cu blocajele şi detentele ei. Se iau în discuţie, cu părere de rău, dar şi cu o anume severitate, conflictele între generaţiile, între grupurile, între speciile de creatori. Nu e trecută cu vederea relaţia cu artiştii basarabeni, dintre care nu puţini s-au integrat în colectivele de dincoace de Prut. Sînt cumpănite şansele şi dificultăţile companiilor particulare. Sînt pomenite, fără menajamente, eşecurile, dar se celebrează, cu gesticulaţie reţinută, şi izbînzile. Capitol la care nu stăm rău, însă e loc şi de mai bine.

Mai mult decît actorii, asupra cărora – de ce? – nu se insistă, de un adevărat răsfăţ se bucură regia, cu un accent jubilant pe montările de vîrf. Făcînd cuvenita reverenţă dinaintea unor maeştri, autoarea le scrutează creaţia operînd cu dimensiuni de esenţă: „Maeştrii apără democraţia de anarhie, expresia cutezătoare de extravaganţe, recuperarea trecutului de tradiţionalism”. Din generalităţi se conturează un profil.

N-aş putea să închei înainte de a formula cîteva observaţii. Cîteva scurte întrebări. Ce să înţelegem prin termenul „renaştere”, renaştere a instituţiei spectacolului la noi, din anii ’90 încoace? Dar parcă şi înainte au fost montări de neuitat! Apoi, cum adică sînt „recuperate” – pe scenele postdecembriste – teatrul antic, teatrul Evului Mediu, dramatizările după capodopere literare? Le confiscase cineva? În ce fel, pe de altă parte, sînt acestea „spaţii noi”? Ce „filiaţii” ar putea să existe între punerile în scenă ale lui Sică Alexandrescu şi cele ale lui Vlad Mugur sau Silviu Purcărete? Argumentaţia se cere încă extinsă, pentru a fi lămuritoare. Şi ea va profita fără îndoială de simţul realizărilor de elită, care o caracterizează pe Ludmila Patlanjoglu.

Ţinuta discursului exegetei, păstrîndu-şi în linii mari alura ştiinţifică, nu-şi refuză directeţea frazării publicistice, în care regăsim un spirit nu tocmai dispus la concesii. Sub condeiul ferm al Ludmilei Patlanjoglu, „portretul” teatrului românesc de după revoluţie se împlineşte pagină cu pagină, trăsătură cu trăsătură, într-un reliefat autoportret prin care o carieră de critic se legitimează elocvent şi autoritar.

Revista indexata EBSCO