Dec 31, 2014

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – Imunități neinspirate

Nu este, oare, omul o fiinţă anti-juridică, în sensul nu de a încerca, în mod natural şi repetat, să eludeze legea, să comită acte ilegale, ceea ce nu este cazul decît dacă sînt avute în vedere persoane, fiinţe, cu patente înclinaţii infracţionale, ci prin faptul de a nu gîndi obligaţia de legalitate a comportamentului său, precum şi, poate nici prin lipsa aşezării sale cuvîntul lui Iisus Hristos, acela care pretinde credincioşilor a avea convingerea unei necesare corectitudini etice a gîndului, a ideaţiei proprii? Am fost înclinat să cred că acest defect, al proastei, sau tulburi, incoerente, relaţii cu legea, cu legiferarea, cu dreptul şi, implicit justiţia, este un defect specific, ori prevalent, românesc. Nu poate fi aşa – un Jean-Jacques Rousseau, cel mai profund, dar totodată mai original gînditor, filozof, post-cartezian şi mai exact spus, al epocilor posterioare clasicismului antic eleno-roman, afirmă cu sigură îndreptăţire că în statul în care nimeni nu ar fi, prin natură, dispus a încălca legea, legile nu ar fi altceva decît o inutilitate, ceea ce, evident, nu este cazul nicăieri. În practica politico-istorică observăm că prima necesitate a popoarelor, manifestată în cursul organizării statelor, a fost aceea de a constitui sisteme de drept şi justiţie coerente şi stabile iar fondatorii acestora, organizatorii lor şi acele personalităţi care au dat principalele orientări legislative în civilizaţiile prin care umanitatea a luat caracterul său uman, sînt şi cele mai stimate, apreciate şi celebrate dincolo de timp. Să nu ne ferim să spunem că marele legislator este Dumnezeu însuşi, dar Dumnezeul „lui Abraham, Isac şi Iacob” a vorbit evreilor, poporului Israel, prin Moise. Acelaşi popor şi-a ales întîi Judecătorii şi abia apoi Regii. Pentru administrarea dreptului, regele Solomon fiul lui David, a devenit o personalitate de recurs în definirea şi raportarea tuturor generaţiilor ce s-au succedat după acesta în privinţa capacităţii umane a înţelepciunii. Solon în Atena şi Licurg în Sparta, ca legiuitori preced şi orientează marea filozofie a Greciei clasice. Istoria Romei este creaţia continuă a principiilor dreptului, aceasta cu deosebire în timpul Republicii; în Imperiu apar discontinuităţile respectului pentru consolidarea statului centrat pe drept şi pe o coerentă organizare a administrării justiţiei. În Imperiul Roman de Răsărit, Iustinian este cu mult mai celebru pentru Codul său de legi, decît pentru extinderea geografică vastă pe care a dat-o statului pe care l-a condus ca monarh absolut. Napoleon Bonaparte obişnuia să declare că se mîndreşte mult mai mult cu binecunoscutul său cod de legi („Codul Napoleon”) decît cu toate victoriile ce le-a obţinut, şi consecutiv sau cu enormele cuceriri pe care le-a realizat. Capitoliu din Washington expune pe frontispiciu statuile marilor legislatori care au contribuit la o legislaţie mai mult sau mai puţin universală – ca o împlinire comună a întregii umanităţi. Nu lipseşte din rîndul celor elogiaţi prin monumentele de pe Capitoliu nici un strălucit organizator statal al Orientului precum Soliman Magnificul. Dacă lucrurile sînt după cum am ţinut să notez pînă aici, atunci dezvoltînd afirmaţia lui Rousseau, trebuie să conchidem că este tocmai aşa întrucît omul nesupus legilor elaborate şi acceptate legitim, nu le va produce doar prin sine, prin fiecare dintre oameni, în mod spontan, chiar dacă, odată emise, ar dovedi caracterul evidenţelor axiomatice. Necesitatea, însă, de a găsi în numeroase domenii şi în privinţa unui număr enorm de situaţii, calea adevăratei legi nu este cu nimic mai redusă.

Probleme de legislaţie sînt origina unor dure dispute şi, adesea, lupte politice îndîrjite, în România. Unele dintre ele ajung să fie continuu reinterpretate, eventual răstălmăcite, în raport cu interesele unor persoane politice dispunînd de influenţă şi drept decizional, în dileme care pot oferi unor indivizi ce operează în funcţii publice, sau anturajului acestora, enorme avantaje materiale directe ori de natură să permită speculări subsecvente oneroase. Cele mai multe dintre disputele privind interpretări ale legalităţii statului, persoanelor publice, sînt conexe regimului imunităţilor de care dispun deputaţii, senatorii, membrii guvernului şi preşedintele ţării. Nu am de gînd să ameliorez modul în care imunităţile respective sînt acordate diferitelor categorii de persoane aflate în instituţiile care asigură conducerea, şi deci administrarea, statului român; nu voi lua în consideraţie nici statutul imunităţilor ce revin în aceleaşi grupe de persoane politice în alte ţări democratice, întrucît cînd este vorba de logica strictă şi de rezultatele operaţiilor logice analiza comparativă nu are nimic de oferit – o sută de hotărîri ilogice identice nu contează mai mult, ci mai puţin chiar, decît un singur act ilogic, eronat şi, prin aceasta, contraproductiv sau dezastruos.

Considerînd imunitatea membrilor parlamentului şi membrilor guvernului, constatăm în primul rînd că, prin Constituţie, acestora li se interzice tot ceea ce este interzis oricărui cetăţean obişnuit, deci tuturor cetăţenilor; nimic din ceea ce este interzis acestora nu le este permis oamenilor politici populînd parlamentul şi funcţiile ministeriale – dacă nu ar fi fost aşa, principiul egalităţii membrilor societăţii în faţa dreptului şi în justiţie ar fi încălcat şi statul ar putea atunci să fie orice, de pildă gulag, ori lagăr de concentrare, dar nu stat. Evident, oamenii politici în nivelurile respective au şi toate drepturile pe care le au toţi cetăţenii, precum şi toate datoriile acestora. Ei au însă, faţă de cetăţenii obişnuiţi, o funcţie în plus – aceea de a lua decizii politice, de a îmbunătăţii activitatea politică a ţării şi statului şi, de a reconfirma sau dezvolta aparatul politic (eventual chiar prin restrîngere cantitativă, numerică, a acestuia). Aceasta – exercitarea acestei sau acestor funcţii – este chiar esenţa conducerii statului; în consecinţă respectivii oameni politici, aflaţi la conducerea ţării nu pot fi acuzaţi şi penalizaţi pentru declaraţii, opinii şi propuneri politice oficiale. Pare să fie foarte bine aşa – sau, mai exact, este obligatoriu să fie astfel. Se uită însă că declaraţiile politice pot intra, indiferent de unde ar veni, sub interdicţii absolute – în cazurile, evidente, în care se cere restrîngerea drepturilor omului şi cetăţeanului liber, în eventualitatea unor conţinuturi şovine, antisemite,antiumane, rasiste, incitări la crimă, violenţă, infracţiune. Deci orice atitudine, care poate lua un aspect politic, interzisă unui cetăţean obişnuit este interzisă şi celui care se „bucură” de o extrem de limitată imunitate, de o imunitate care este aşa cum trebuie să fie. Persoanei aparţinînd autorităţii la nivel parlamentar şi ministerial i se acordă şi unele modificări ale procedurii penale într-o fază de urmărire, sau după aducerea în judecată, încă beneficiază de prezumţia de nevinovăţie. De ce se procedează aşa? O persoană activă în politică poate deveni victima abuzurilor altor puteri statale decît aceia căreia aparţine, sau chiar şi a puterii de apartenenţă – acestei persoane trebuie să i se asigure protecţia în faţa utilizării perverse, deci abuzive, a aparatului juridic. Tot ceea ce depăşeşte o asemenea reglare demnă a corectitudinii administrării justiţiei ţine, neîndoielnic, de practicile dictaturilor. Nu este simplu ca modesta imunitate parlamentară şi guvernamentală să fie aplicată fără excese precum şi fără frustrări, dar, în sine, buna credinţă permite fără îndoială ca obiectivul dreptei măsuri să fie atins pe acest teren.

Problema imunităţii prezidenţiale – aceea a preşedintelui ţării, eventual a şefului guvernului, într-un stat cu regim strict parlamentar, are însă aspecte lăsate mereu – şi, probabil, mai peste tot în lume – nereglate şi, ca atare, depinzînd numai de intenţia corectă a persoanei prezidenţiale. În multe ţări – şi, într-o măsură cu totul dificil de explicat, în România – procedura penală permite amînarea pe termen lung a urmării şi, consecutiv, a judecării unor cauze penale. Motivul poate fi păstrarea demnităţii şi autorităţii prezidenţiale, precum şi funcţionarea fără sincope a statului – în realitate se poate pune problema ce este mai dăunător pentru prestigiul ţării şi al preşedintelui sau fie şi numai al acestuia: păstrarea în suspensie a unor posibile situaţii severe necunoscute în concret şi, astfel, nesoluţionate, sau nişte radicale rezolvări, în procedură de urgenţă, urmate de limpezirea inechivocă a problemelor apărute sau drenate dintr-o etapă anterioară a activităţii primului demnitar al statului.

Se spune însă, în Constituţia României că imunitatea preşedintelui corespunde, este similară, imunităţii parlamentarilor. S-ar putea considera că astfel statutul preşedintelui este reglementat foarte drept dar, în realitate aici se iveşte un aspect absolut confusiv al dreptului. Parlamentarii şi miniştrii au, constituţional, obligaţii şi sarcini interzise preşedintelui în mod absolut. Parlamentarului şi ministrului i se cere a expune şi angaja explicit o poziţie politică – preşedintelui îi este interzisă orice opţiune politică partizană, aparţinîndu-i, pentru a spune aşa, exclusiv imparţialitatea. Imunitatea, deci, în legătură cu declaraţiile şi poziţiile politice nu poate fi şi a preşedintelui căci ar însemna că i se permite încălcarea propriului său mandat de preşedinte. Aparent preşedintele poate fi penalizat, însă exclusiv politic, deci prin suspendare şi propunere de demitere urmată de referendum. În realitate însă, este clar că tot ceea ce nu stă sub minima protecţie a imunităţii membrilor parlamentului şi guvernului şi – sub incidenţa celor arătate aici – a încă şi mai restrînsei imunităţi prezidenţiale este încălcare de lege, eventual încălcare a Constituţiei iar tot ceea ce este încălcare de lege cade sub incidenţa nu doar a unor interdicţii discutabile sau vagi, ci a legii penale. Caracterul de lege penală nu se regăseşte însă în constituţie, sau în constituţii. De ce este legea penală atît de timidă în faţa autorităţilor statului? Democraţia înseamnă drepturi egale pentru toţi cetăţenii – nu înseamnă însă şi o lege penală care să se raporteze la toţi cetăţenii, în general, inclusiv în privinţa funcţiilor şi obligaţiilor specifice fiecăruia?

 

Revista indexata EBSCO