Dec 31, 2014

Posted by in ESEU

Dan DOBOȘ – Rușinea, element umanizant în distopiile secolului XX

Care este calea prin care se poate scrie o distopie care să propună chiar şi un exces de exotism dar care să rămînă interesantă şi lizibilă? O modalitate este fără îndoială grija pentru ca lumea descrisă să fie coerentă şi cumva familiară. Dar care este cea mai rafinată metodă de escamotare a punţilor către realitatea imediată, de realizare a legăturii empatice între cititor şi personaje? E limpede că una dintre căi, poate cea mai sigură, este aceea de a proiecta sentimente uşor recognoscibile, general umane, în alcătuirea personajelor. Desigur, asta presupune credinţa că urzeala emoţională a omului e imuabilă, că furia de acum trei mii de ani e aceeaşi cu cea de peste trei mii, că dragostea a înflăcărat şi va înflăcăra mereu la fel.

În ceea ce urmează, nu intenţionăm să elucidăm dinamica istorică a emoţiilor umane, fiindcă ea nu are mare importanţă în acest context, ci să analizăm felul în care unii dintre cei mai mari autori de distopii ai lumii, au recurs la ruşine ca la o punte de legătură între lumea ficţională şi resorturile cele mai intime şi mai solide ale afectului cititorului.

Restrîngînd şi mai mult aria de interes, ne vom referi la literatura care în prim-plan adolescenţi care trec spre tinereţe prin experimentul traumatic al conştientizării că părinţii lor sau alte repere morale din preajmă nu experimentează ruşinea în felul în care este educat să o simtă adolescentul, că ei fac greşeli pe care le iau mai în uşor, că fac intenţionat lucruri ruşinoase din raţiuni diverse (patriotism, mîndrie, datorie, ambiţie). Trecerea între adolescenţă şi tinereţe, obligatoriu traumatică, e ceva profund uman, extrem de familiar şi de sensibil, un eveniment care stîrneşte rezonanţe adînci indiferent de vîrstă, de educaţie şi de… stranietatea peisajului în care apare. Ca atare, recursul la ruşine e des folosit în distopii.

Vom începe prin  arunca o scurtă privire asupra celor mai recente abordări clinic-psihiatrice ale sentimentului ruşinii, vom continua cu analiza a două distopii în care, prin mecanisme complementare, ruşinea este absentă din trăirile unor personaje, romanul Ruşinea de Salman Rushdie şi romanul Minunată lume nouă de Aldous Huxley. Vom încheia cu trei exemple de personaje pentru care ruşinea îmbracă forme recognoscibile dar exotice sau chiar stranii, Carrie, din romanul omonim de Stephen King, Ender, din romanul Jocul lui Ender, de Orson Scott Card şi Paul Atreides, din romanul Dune, de Frank Herbert.

 

Ruşinea, o privire clinică

 

Înainte de a trece în revistă cele cinci distopii pe care le avem în vedere, se impune o recapitulare a surselor sentimentului de ruşine, aşa cum sînt ele reprezentate de cele mai recente lucrări din domeniul psihologiei. Scopul acestei enumerări este fixarea mecanismelor mentale care se declanşează în mintea cititorului atunci cînd citeşte despre ruşine, în orice mediu imaginar.

Rosemary S.L. Mills, în lucrarea Taking stock of the developmental literature on shame face o sinteză folositoare şi concisă a cauzelor sociale care duc la apariţia ruşinii ca manifestare plenară dar şi ca element educat de comportament la adolescenţi:

  • episoadele de respingere — se referă la indisponibilitatea afectivă a părintelui, care duce la nesiguranţă afectivă, favoritismul pentru unul dintre fraţi, abuzul, trauma sau alt gen de stigmatizare.
  • experienţele umilitoare – sînt mediul familial umilitor, ciclurile ruşine-furie, interacţiunle umilitoare părinte-copil, excesul de control parental, mesajele violente folosind cuvinte aspre ca „prost” sau „incapabil”
  • socializarea standardelor, regulilor, ţelurilor şi obligaţiilor se referă la dezvoltarea unor standarde prea înalte de răspuns la evenimentele negative.
  • socializarea emoţiilor – are două componente, dorinţa părinţilor de a discuta emoţiile şi abordarea inadecvată de către părinţi a emoţiilor proprii sau a celor ale adolescentului.

Chiar şi o lectură rapidă a acestor puncte rezumative arată că e extrem de greu chiar şi pentru o persoană mai puţin înclinată spre generalizare sau spre introspecţie să nu recunoască drept profund umane aceste experienţe, indiferent de exotismul mediului sau de stranietatea fizică în care ar evolua un personaj literar.

 

Absenţa ruşinii la Rushdie şi Huxley

 

Ruşinea de Salman Rushdie este una dintre lucrările cele mai elocvente pentru tema propusă. Se poate discuta desigur despre caracterul ei distopic, în sensul în care e limpede că societatea şi realitatea sînt cele pakistaneze, ostentativ vopsite în culori cînd mai calde, cînd cu multe mai hîde decît cele ale vecinului de la nord al Indiei. Romanul este considerat însă de mulţi comentatori un dystopic fairy tale un torent de imaginaţie, personaje, peisaje şi întîmplări bizare chiar şi după standardul pakistanez, adeseori disparate şi care lasă uneori mai multe semne de întrebare decît soluţii epice în cheie europeană.

Pentru mulţi occidentali această carte ar fi ilizibilă în lipsa unei puternice impregnări cu sentimentul esenţial al ruşinii, fiindcă părerile militante şi profund subiective ale lui Rushdie, mecanismele sociale, cutumele morale şi contextul politic demult apus pot interesa cel mult un pasionat de antropologie sau, la limită, un ziarist. Tema ei centrală însă, ruşinea, o face un text valoros în plan general uman, o lectură deopotrivă sîcîitoare dar şi generatoare de dependenţă.

Romanul are două personaje principale, dintre care ne vom opri asupra lui Omar Kayyam Shakil, produsul unui straniu amor între trei surori condamnate la solitudine şi un tată necunoscut. El a fost născut şi alăptat de toate trei şi crescut în izolare faţă de lumea exterioară pînă la vîrsta de doisprezece ani, cînd mamele lui l-au trimis la şcoală cu îndemnul „Să nu-i laşi să te ruşineze”. Ca atare, micul Omar ajunge să crească fără a simţi ruşinea. El o

hipnotizează şi apoi o lasă însărcinată pe Farah, păcătuieşte trupeşte şi bea cu Isky, se căsătoreşte în familia responsabilă de moartea fratelui său vitreg, are relaţii sexuale în casa socrului său (mare tabu pakistanez) şi apoi plăteşte un avort. Absenţa acestei calităţi morale  face însă ca atît el cît şi alţii să creadă că originea sa este una diavolească şi că trăieşte într-un altfel de lume, dacă nu cumva chiar într-una opusă celei a onoarei şi credinţei.

Rushdie explică limpede care sînt limitele existenţei în afara ruşinii:  „Noi, cei care am fost crescuţi cu ruşine şi onoare, încă pricepem un lucru care li se pare de neconceput popoarelor ce trăiesc într-o lume ulterioară morţii lui Dumnezeu şi tragediei: şi anume, că oamenii sînt dispuşi să sacrifice ceea ce iubesc mai mult pe lume pe altarul implacabil al mîndriei. Printre ruşine şi neruşinare trece axa în jurul căruia ne învîrtim; condiţiile meteorologice la ambii aceşti poli sînt extreme, feroce. Neruşinare, ruşine: rădăcinile violenţei”.

Finalul cărţii impune de altfel neutralizarea lipsei totale de ruşine a lui Omar cu generozitatea lui Sufyia, care a luat toată ruşinea asupra ei, totul într-o sarabandă de evenimente la limita între religie şi magie, în peisajul caricaturizat dar recognoscibil al lumii islamice.

Concluzia după citirea acestui roman este aceea că descrierea, fie ea şi argumente şi instrumente fantastice, a rolului ruşinii în societatea musulmană reuşeşte să facă Ruşinea o operă care are ceva de spus întregii culturi mondiale, fiindcă îşi inserează mesajul în zona de simţire esenţială a fiecărui cititor.

Minunată lume nouă, este o distopie de Aldous Huxley, scrisă probabil ca o reacţie satirică la optimismul debordant al lui HG Wells, care prevedea în scrierile lui un viitor în care toate problemele omenirii se vor rezolva de la sine. Huxley e mult mai cinic decît părintele englez al literaturii SF şi imaginează o societate în care emoţiile sînt suprimate cu scopul menţinerii echilibrului şi a stabilităţii sociale. Dacă urmărim însă secţiunea în care am detaliat sursele clinice ale ruşinii, observăm că societatea lui Huxley, plasată în anul 2540 sau 642 (A.F.) adică după Henry Ford, considerat un adevărat profet, a eliminat complet orice posibilitate de a simţi ruşinea.

Societatea e formată din caste impenetrabile formate din indivizi modificaţi genetic. Copiii sînt concepuţi în eprubetă şi crescuţi în colectivităţi, deci interacţiunea şi traumele legate de mediul familial sînt excluse, societatea nu are standarde şi nici tabuuri fiindcă oamenii sînt destul de înstăriţi şi de puţini pentru a nu intra în competiţie pentru resurse, trăirile sînt reduse la un nivel primar, menit în primul rînd să provoace „fericire”, iar discuţiile despre sentimente nu-şi au rostul nici măcar în planul metaforic al artelor, sexul liber este încurajat, activismul şi divertismentul sînt şi ele o prioritate. Conştient sau doar instinctiv, Huxley reuşeşte să creeze o societate în care oamenii nu au cum să simtă ruşinea. Iar dacă totuşi ceva merge rău, există soma, drogul menit să te facă să te simţi fericit. Există totuşi ceva ruşinos, obscen, de neconceput, o jignire grea: să te întrebe cineva cine îţi sînt părinţii. Vizitatorul ocazional al acestei lumi, un „sălbatic” dintr-o ultimă colonie indiană, crescut cu o singură sursă de informare, un volum al operelor complete ale lui Shakespeare, este prezentat ca fiind rezultatul nerespectării normelor de convieţuire socială, îşi împlineşte destinul şi îşi ilustrează plenar inadaptibilitatea, sinucigîndu-se.

În absenţa sentimentelor, între care ruşinea joacă un rol esenţial, societatea este despiritualizată şi sortită la stagnare, dar oamenii anului 2540 par să fie de acord cu asta.. Controlorul mondial susţine de pildă că: „Fericirea noastră se poate să pară destul de ternă în comparaţie cu compensaţiile pe care le oferă nefericirea. Şi, desigur, stabilitatea nu e nici pe departe la fel de spectaculoasă precum instabilitatea. Mulţumirea nu are strălucirea luptei împotriva sorţii potrivnice şi nici spectaculosul luptei cu tentaţia sau cu o răbufnire fatală de pasiune sau de îndoială”.

Încheiem acest capitol subliniind încă o dată cum recursul chiar şi la absenţa ruşinii este un mecanism extrem de eficace prin care autorul reuşeşte să îl facă pe cititor să relaţioneze în chip sincron cu personajele cărţii şi să privească lumea distopică drept una posibilă, coerentă.

 

Ruşini exotice, ruşini posibile

 

Scopul acestei părţi a studiului este acela de a afirma potenţialul extraordinar pe care îl are literatura ştiinţifico-fantastică în a proiecta umanitatea în cele mai spectaculoase şi mai neaşteptate contexte, construind uneori un mesaj cu caracter divinatoriu. Adevărata vocaţie a literaturii SF de calitate nu este aceea de a enunţa viitorul ci cea de a-l construi în mintea cititorului, prin simpla jalonare a reperelor transformării unor atribute esenţiale ale umanităţii. Or sentimentele în general şi binomul ruşine-vină în special sînt favorite cînd vine vorba de asemenea alegeri şi tocmai de aceea au cunoscut dezvoltări remarcabile în operele de gen.

Carrie

Primul aspect care, în contextul studiului de faţă, ar trebui argumentat este caracterul distopic al romanului Carrie de Stephen King. Cu conştiinţa faptului că interpretarea se află cumva la limită, argumentăm că perspectiva naratorului din roman este cantonată într-un timp în care indivizii cu calităţi telekinetice şi telepatice sînt vînaţi şi controlaţi de către autorităţile statale, pentru a se evita o catastrofă similară cu cea provocată de eroina romanului.

Carrie este un adolescent american tipic al anilor 80, în sensul în care evoluează într-un univers perfect recognoscibil, dar este ceva dincolo de puterea de înţelegere a ei însăşi, a familiei şi implicit a societăţii.

Carrie este un individ excepţional. Ea are puteri de care se simte ruşinată pînă la zdrobire. Mediul familial (fanatic religios) şi conştiinţa propriei unicităţi o însingurează şi o plasează în punctul de intersecţie al tuturor nuanţelor ruşinii. „Şi totuşi trecuseră toţi anii aceia, toţi acei ani de hai să udăm cearşaful din patul lui Carrie la Tabăra Tineretului Creştin. Şi am găsit scrisoarea asta de amor a lui Carrie pentru Flash Bobby Pickett. Hai s-o copiem şi s-o dăm la toată lumea şi să-i ascundem undeva chiloţii şi să-i punem şarpele-asta-n-pantof şi s-o băgăm iar cu capul la fund, s-o băgăm iar cu capul la fund”.Nuanţele ruşinii continuă să fie detaliate pe multe pagini: „era grasă în talie numai pentru că uneori se simţea atît de nenorocită, de goală pe dinăuntru, de plictisită, încît singura cale de a umple hăul acela căscat şi şuierător era de a mînca iar şi iar şi iar – dar nu era chiar atît de grasă în mijloc. […] Putea renunţa la ciocolată şi coşurile i s-ar retrage. Putea să-şi aranjeze părul, să-şi cumpere chiloţi normali şi pantaloni strîmţi, albaştri cu verde. Să facă fustiţe şi rochiţe. […] Îşi descheie sutienul greu de bunbac şi îl lăsă să cadă. Sînii îi erau albi ca laptele, îndreptaţi în sus şi netezi. Aveau sfîrcurile de o culoare deschisă ca a cafelei. Îşi trecu mîinile peste ele şi fu străbătută de un mic fior. Rău, murdar, oh, aşa era. Momma îi spuse că exista Ceva. Ceva-ul acela era primejdios, un rău străvechi şi nerostit. Te putea face Slabă. […] Dar, deşi nu era decît 9:20 dimineaţa, Carrie bănuia că acel Ceva venise la ea. Îşi mîngîie sînii, şi pielea-i era rece dar sfîrcurile fierbinţi şi tari, şi cînd îl strînse pe unul între degete, asta o făcu să se simtă slabă, să se dizolve. Da. Acesta era Ceva-ul. Chiloţii îi erau pătaţi de sînge. Deodată simţi că terbuie să izbucnească în lacrimi, să zbiere sau să-şi smulgă Ceva-ul din trup întreg, zbătîndu-se, să-l strivească, să-l ucidă”.

E greu pentru orice aspirant la statutul de scriitor să scrie paragrafe mai pilduitoare pentru ideea de ruşine. Tocmai de aceea, tot ceea ce urmează să se întîmple în roman, un carnagiu îngrozitor, la limita realului cu ipoteticul maladiv, este totuşi comprehensibil din punctul de vedere al publicului larg. Stephen King reuşeşte să zugrăvească o ruşine atît de cuprinzătoare, de copleşitoare şi de imediat-cunoscută încît povestea aproape că nici nu mai contează.

Istoria anecdotică a scrierii acestui roman spune că prima sa variantă a fost aruncată la coş de Stephen King, dar a fost recuperată de soţia lui, profesoară de creative-writing, care a redus-o la mai puţin de jumătate şi i-a dat o tentă umană, i-a conferit tragismul destinului ruşinos al unei fete altfel.

Carrie este romanul care dezbate magistral în literatura secolului XX ruşinea adolescentului pentru timpurile ce vor veni, care ne întreabă în mod esenţial dacă nu cumva, prin mecanismele sociale ale ruşinii, negăm viitorul speciei noastre. Sînt întrebări pe care literatura în cheie realistă e complicat să ni le adreseze.

Ender

Jocul lui Ender este o nuvelă dezvoltată în roman de către Orson Scott Card, unul dintre cei mai importanţi scriitori de science-fiction în viaţă şi este în mod clar o distopie. Acţiunea se petrece pe un Pămînt confruntat cu un război interstelar cu Gîndacii, ceea ce impune legea marţială, a cărei consecinţă imediată este controlul naşterilor, în sensul în care cuplurile nu aveau voie să aibă mai mult de doi copii. Ender este însă un terţ, fiindcă pe baza monitoarelor, implantate în mintea primilor doi fraţi ai săi, Armata decisese că în familia Wiggin există posibilitatea de a se naşte viitorul comandat suprem al flotei stelare a Pămîntului.

Ender (Sfîrşitorul) e un copil al ruşinii. Fiecare etapă din devenirea sa excepţională este marcată de un sentiment al ruşinii cu o intensitate pe măsură. Este primul în Academia militară, dar cu preţul unor crime pe care le comite cu braţele goale. Continuă să fie un student fenomenal, dar cu preţul vieţii camarazilor săi. Chiar şi cînd se odihneşte, este chinuit de o ruşine ridicată la pătrat: pe de o parte nu e convins că dă tot ceea ce ar putea da fiinţa sa excepţională, iar pe de altă parte se întreabă dacă preţul plătit de Umanitate pentru existenţa lui are într-adevăr un sens.

Aspectul fundamental al ruşinii lui Ender despre care merită să vorbim în acest studiu se manifestă însă în finalul romanului, în care eroul nostru decide să aleagă o viaţă vecină cu nefiinţa (călătoria interstelară o permite) din cauza ruşinii de a fi exterminat o rasă inteligentă, căreia nu-i cunoştea în nici un fel originile, dar mai ales concepţiile.

Ruşinea de a fi exterminat singurul partener cu adevărat alien de discuţie al civilizaţiei umane este, fără îndoială, elementul care face ca distopia din ceea ce avea să devină saga Ender să fie apropiată de sufletul milioanelor săi de cititori.

 

Paul Atreides

Nu întîmplător, încheiem cu romanul (seria de romane) care reprezintă, din punctul de vedere al autorului acestui studiu încununarea ideii de distopie, şi anume ciclul Dune.

Asumîndu-ne rabatul faţă de cerinţa academică a inserării citatelor, dar sperînd la clemenţa implicită ce izvorăşte din necesitatea restrîngerii la un număr fix de pagini, ne vom păstra în ceea ce urmează în sfera enunţiativă, fără a insera mult prea numeroasele paragrafe care ne-ar putea ilustra afirmaţiile.

Paul Atreides este un adolescent genial. El are ereditatea, educaţia şi presiunea socială necesare creării interne a unui sentiment de ruşine absolut fabulos. Pentru Paul Atreides, a nu fi stăpînul Universului este iniţial un motiv de ruşine. Are toate datele: este iniţiat, ajutat şi se află într-un context istoric-galactic foarte potrivit. Tatăl său nu ascunde faptul că întreaga sa existenţă este menită a-l transforma pe fiul său în stăpînul Universului.

La fel ca şi Carrie, la fel ca şi Ender, Paul Atreides este un adolescent excepţional. Poate că dacă „excepţional” ar suferi grade de comparaţie, Paul Atreides ar trebui să fă-i fie superlativul. Fiindcă tînărul prinţ e capabil să-şi aleagă viitorurile. Expus acţiunii psihotrope a unui drog de pe planeta-deşert Dune, Paul devine un fel de divinitate, devine pivotul în jurul căruia gravitează umanitatea, devine acela „care poate privi unde nimeni altul n-o poate face”, kwisatz harderach. Din păcate pentru el, dar din fericire pentru construcţia epică, Paul Atreides eşuează. Şi ilşistrează perfect ideea conform căreia oamenii mari fac greşeli mari, în timp ce oamenii mici fac greşeli mici. Paul Atreides nu e capabil să aleagă dintre viziunile sale pe aceea care eludează jihadul. Deşi e stăpînul iţelor timpului, nu poate evita Holocaustul. Ruşinea de a alege pentru omenire o cale a genocidului, îl consumă pînă în final.

Genul de ruşine pe care Frank Herbert îl atribuie lui Paul Atreides este unul nemaiîntîlnit în literatură, unul posibil doar în cheia science-fiction şi este, pînă la urmă, cea mai puternică legătură pe care acest creator de geniu o creează cu cele mai intime şi mai profunde trăiri ale cititorilor săi.

 

E greu să-ţi placă o distopie. E tulburătoare, rea, roade din fiinţa ta esenţială. Scriitorii care se aventurează în acest deşert au însă cîţiva aliaţi. Este în convingerea noastră că v-am argumentat că zugrăvirea sentimentului ruşinii, zidit în cele mai profunde fibre omeneşti şi recunoscut cu cea mai mare uşurinţă, este unul din mijloacele scriitoriceşti prin care distopiile ajung deopotrivă alături de sufletul cititorului, dar îşi clădesc şi mesajul divinatoriu.

Revista indexata EBSCO