Dec 31, 2014

Posted by in ESEU

Ion VARLAM – Cauzele reale ale victoriei lui Johannis și șansele lui de reușită

Desigur că alegerea lui Johannis este o veste bună. În primul rînd pentru că sasul nu poate fi mai rău decît neo-bolşevicul pe care l-a învins; în al doilea rînd, pentru că, fiind un  „novice al scenei politice” are dreptul la încrederea cuvenită celor care vin să arate ceea ce ştiu şi pot face. Cel puţin în privinţa intenţiilor dacă nu neapărat şi a competenţei.

 

Dar nu trebuie ca bucuria de a fi scăpat de perspectivele dezastruoase pe care ni le asigura victoria sinistrului Ponta să ne ducă la analize înşelătoare. Spre a nu risca să ne trezim – tot prea tîrziu – ca şi în 1997, după delirul care ne-a cuprins la alegerea profesoraşului care ne-a promis cei 15.000 de specialişti din „contractul cu demagogia” pe care nu ni i-a adus niciodată!

 

Mai întîi, cine este Klaus Johannis, care ne este prezentat ca un  „om de dreapta”? Din experienţa ultimilor 25 de ani, este exclus ca cineva care provine din sistem să fie de dreapta. În actualul context politic al unei Românii total controlate de structurile care asigură, sub aparenţe noi, continuitatea puterii oficial dar nu realmente abolite în Decembrie 1989, să fii de dreapta însemnă să fii anti-sistem. Prin definiţie, deoarece dacă nu eşti un anti-comunist activ nu eşti un democrat credibil, darămite un om de dreapta. Or, ca şi contra-candidaţii săi, D-l Johannis deţine o situaţie personală şi o poziţie publică care ne autorizează să considerăm că este un beneficiar al sistemului neo-comunist instaurat de mineriadele din 1990 prin teroare. Ţinînd cont de locul pe care l-a ocupat în administraţia locală, la Sibiu, şi de primirea sa în rîndurile  celor care acaparează puterea de 25 ani încoace, ne putem întreba despre reformele pe care le propăvăduieşte, cît de substanţiale ar fi schimbările pe care le-ar aduce modului de a guverna Ţara şi practicilor curente ale administraţiilor publice?

 

Victoria electorala a noului Preşedinte nu are nimic de a face cu pretinsa lui orientare „de dreapta”. De altfel atracţia pe care i-o poate aduce acest calificativ îi priveşte doar pe neavizaţi sau pe amnezici, pentru că participarea D-lui Johannis la conspiraţia împotriva lui Băsescu din 2012 este de notorietate publică iar intenţiile de inspiraţie neo-bolşevică ale autorilor acestui complot nu-i scapă niciunui analist lucid.

 

Schimbarea de tendinţă care a determinat victoria lui Johannis în turul al doilea al scrutinului este rodul direct al aroganţei lui Ponta şi al cinismului structurii de sprijin a acestuia, pe care le-a pus în evidenţă felul pervers în care au încercat să-i împiedice pe românii de peste hotare să-şi exercite dreptul la vot. Metodologia specific comunistă a acestor manevre era atît de evidentă încît le sărea în ochi chiar şi celor mai depolitizaţi martori.

 

Cele petrecute la birourile de vot din afara graniţelor la primul tur de scrutin au constituit picătura care a făcut să se reverse paharul, dezlănţuind antipatia faţă de Ponta care mocnea difuz la nivelul de sentiment general în toată România. Mania celor din străinătate, frustraţi că li se încălcau atît de grosolan drepturile fundamentale a transformat ostilitatea latentă a compatrioţilor lor din Ţară într-un val de indignare solidară care a s-a întins amplificîndu-se simultan. Odată declanşată, această mişcare surprinzătoare nu mai putea opri prăbuşirea lui Ponta şi a clicii lui.

 

Cauzele susţinerii progresive a lui Iohannis de către electorat sînt după părerea noastră următoarele: 1/ exasperarea crescîndă pe care au creat-o reaua credinţă şi necinstea lui Ponta şi a aparatului său politico-electoral, percepute ca atare chiar şi de către alegătorii cei mai lipsiţi de discernămînt ; 2/ saţietatea ca efect al metodelor de propagandă răsuflate, moştenite de la vechiul comunism, folosite în campania electorală de către Ponta şi promotorii lui; 3/ „trezirea la democraţie” a unui număr mare de români, o tendinţă ce porneşte de la mediul „Gastarbeiter-ilor” care, lucrînd în Europa occidentală, au înţeles ceea ce este cu adevărat democraţia, cum trebuie ea să funcţioneze şi –  mai ales –  cum nu poate ea funcţiona. Mitica, Ghita, Nelu, Sandu, Fănel, etc., care tencuiesc faţade, zugrăvesc apartamente, livrează zarzavat sau spală vesela restaurantelor din Franţa, Spania, Italia, Anglia şi Germania, unde lucrează dar şi trăiesc, şi-au dat seama prin comparaţie, de ce nu funcţionează instituţiile aşa-zis democratice din România. Ei sînt cei care au luat –  în urma acestei experienţe trăite –   decizia pînă acum timidă, de a schimba starea lucrurilor din Ţară.  „Supărarea” care i-a adus lui Johannis victoria se datoreşte acestei decizii a cărei prime manifestare este. „Descoperirile” migranţilor se răsfrîng asupra neamurilor şi prietenilor lor din Ţară, care au fost să-i viziteze în Apus sau ai căror ochi i-au deschis ei cînd veneau acasă de Sărbători.

Aceasta massă anonimă a cetăţenilor de rînd va fi aceea care va schimba cu adevărat mentalitatea societăţii şi funcţionarea instituţiilor româneşti. Va fi o mişcare care se va produce de jos în sus şi de la periferie spre centru, purtată de elanul stîrnit de diaspora fluidă a celor care emigrează temporar spre a îmbunătăţi soarta familiilor lor rămase în România celor umili şi necăjiţi dar mulţi. Ei sînt cei care asigură echilibrul balanţei de plăţi a Ţării trimiţînd bani acasă, cei care  modernizează habitatul local, cei care vor fi motoarele dezvoltării economice atunci cînd vor reveni acasă să investească ce-au agonisit  „afară”.

Ceea ce s-a petrecut acum sub ochii noştri este declanşarea undei care va genera valurile succesive ale mişcării care va duce, crescendo, la valul final (raz-de-maree) al tabula rasa, măturînd total şi definitiv rămăşiţele comunismului din aparatul de stat, din viaţa publică şi din „societatea civilă”, o curăţire fără de care restaurarea efectivă a democraţiei rămîne o himeră acolo unde puterea şi societatea sînt controlate de structurile actualizate ale totalitarismului marxist.

 

Ticăloşiile săvîrşite la biroule electorale peste hotare şi nemulţumirea celor frustraţi de violarea dreptului lor de a vota au constituit şocul care a stîrnit, prin rezonanţă, unda de supărare care s-a ridicat în toata România, luînd proporţii de prim val al mişcării ce se va amplifica pe măsură ce românii din diaspora vor trezi conştiinţa politică a compatrioţilor lor rămaşi în Ţară. O evoluţie pe care noi am prevăzut-o cînd se profila deja eşecul preşedintelui Constantinescu şi am anunţat-o atunci cînd piaţa muncii din Apus a devenit accesibilă mîinii de lucru româneşti.

 

Admiţând ca intenţiile lui Johannis sînt sincere, capacitatea lui de a opera  schimbarea pe care o promite depinde de mijloacele pe care le are de a se rupe efectiv de sistemul din care provine şi care – să fim lucizi – l-a suit la magisterul suprem.

Acest lucru depinde, în primul rînd de legăturile noului preşedinte cu mediul care controlează prin corupţie şi şantaj sistemul din care D-l Johannis face deocamdată parte, ca deţinător al funcţiei de şef al statului. Cel care nu se lasă corupt nu este demn de încredere pentru că astfel nu acceptă să fie şantajabil iar şantajul este singura garanţie a lealităţii faţă de actualul sistem de putere. O fidelitate care, evident, nu priveşte statul şi instituţiile publice; este vorba de o lealitate clar limitată la solidaritatea strict bazată pe interesele particulare ale grupului care controlează sistemul.

Al doilea lucru de care depinde capacitatea D-lui Johannis de a se emancipa de servituţile apartenenţei la sistem – adică independenţa de judecată şi de acţiune pe care le presupune îndeplinirea corectă a mandatului pe care i l-a dat electoratul – este alcătuirea echipei pe care trebuie să şi-o formeze pentru a exercita prerogativele pe care i le conferă constituţia. Pentru că nu va fi liber în mişcările sale dacă are colaboratori legaţi în continuare de sistemul de a cărui eradicare depinde sine qua non reuşita schimbărilor pe care le promite.

 

Sfertul de veac care a trecut de la răsturnarea din Decembrie 1989 a dovedit că sistemul politic moştenit de la comunism nu este reformabil. Pentru că nu permite constituirea unei forţe politice hotărîte să întreprindă schimbarea şi pentru că penalizează competenţele care nu sînt îndreptate spre consolidarea şi extinderea poziţiilor clasei dominante. Politicienii şi funcţionarii moşteniţi de la comunismul oficial, precum şi cei formaţi după dispariţia lui, nu posedă efectiv decît o singură competenţă: aceea care constă în asigurarea rutinei ca temei al funcţionării sistemului. Cu alte cuvinte a practicilor încetăţenite sub comunism, de care depinde menţinerea arbitrarului personal al deţinătorului puterii ca regulă unică a exercitării acesteia la toate nivelurile.

 

Racilele incompetenţei generale şi ale iresponsabilităţii totale pot fi uşor şi rapid eradicate prin măsuri radicale. Cu condiţia să existe voinţa politică de a adopta astfel de măsuri şi să se găsească oamenii integri necesari aplicării lor riguroase. Riscurile pe care le comportă o astfel de  „curăţire” generală –  al cărei corolar este înlocuirea tuturor cadrelor superioare şi medii din administraţia publică cu  „tineri recruţi” dotaţi cu o pregătire reală, fie şi mediocră –  sînt mai puţin costisitoare pentru colectivitate decît păstrarea unui aparat pletoric, inutil, şi corupt care grevează bugetul public numai în scopul asigurării propriei sale perenităţi.

 

Pentru a da credibilitate şi consistenţa proiectelor sale de reformă preşedintele Johannis ar trebui să apeleze la românii care au o solidă formaţie politică, bazată pe dubla experienţă a luptei împotriva comunismului în România şi a funcţionarii instituţiilor democratice din tarile unde au trăit în Lumea liberă. Trecutul de luptă şi competenţa politică a acestor personalităţi ar garanta moral orientarea democratică a grupului de colaboratori apropiaţi ai noului preşedinte şi ar cauţiona calificarea celor din urmă pentru îndeplinirea sarcinilor care le sînt atribuite. Răspunderile conferite acestor veterani ai Rezistenţei Anti-comuniste ar face din ei mentorii şi cenzorii corpului de consilieri şi de experţi cărora le revine elaborarea şi punerea în practică a proiectelor preşedintelui.

Prezenta în cancelaria preşedintelui a acestor democraţi cu state de serviciu recunoscute ar constitui cea mai sigură chezăşie a orientării  „de dreapta” din care D-l Johannis declara că vrea să facă firul conducător al acţiunii sale politice. Dar ar constitui şi dovada hotărîrii Preşedintelui de a relua firul existenţei istorice a Statului Român din punctul în care a fost silnic întrerupt prin introducerea unor instituţii străine de voinţa românilor.

 

Ne rămîne sa vedem dacă D-l Johannis înţelege semnificaţia evenimentului pe care o are pentru români alegerea sa şi dacă vrea să folosească elanul de simpatie care i-a asigurat succesul, spre a întreprinde imediat cele mai radicale reforme din programul sau, acum cat sprijinul popular de care se bucura atinge cote maxime. Pentru că aceste reforme sînt cele care vor stîrni mai multă împotrivire. Rezistenţa la schimbare a celor care se agaţă de sistemul care recompensează frauda prin impunitate trebuie să fie jugulată de preşedintele Johannis acuma, cît este susţinut de euforia generală.

 

Bucureşti 27/11/2014.

Revista indexata EBSCO