Dec 31, 2014

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Preliminarii newyorkeze, fragmente (7)

Dan, în casa căruia locuiesc acum, îmi arată cu mîndrie că are şi un impozant televizor cuplat exclusiv la televiziunile din România. Cum s-ar spune, se ţine la curent cu tot ceea ce se întîmplă în ţară. Şi mă îndeamnă să urmăresc şi eu emisiunile, să nu pierd legătura cu cei de acasă. Încerc să îi urmez sfatul, deşi nu cu prea mare tragere de inimă, pentru că în fapt ceva, ceva mă deranjează la aceste emisiuni. Cercetînd mai cu atenţie cauza acestui disconfort resimţit în mod difuz, cred că o identific într-o anumită desincronizare a transmisiei. Exprimîndu-mi nedumerirea, mi se explică de îndată că erau emisiuni înregistrate, retransmise la cerere şi abonament, de o staţie americană care le captează în prealabil prin satelit. Aşadar, ceea ce vedeam erau, într-un anumit sens, mai degrabă nişte ficţiuni imperfecte, uşor degradate prin repetata preluare, şi – Doamne! – cîtă patimă mai puneau în vorbele lor cei din Bucureşti, participanţii la tot felul de talk-show-uri. Din cauza respectivei defazări, rezultatul final îmi părea aproape tot atît de absurd şi de caraghios ca dacă aş fi urmărit emisiunile respective fără sonor sau cu sonorul într-o limbă străină şi inaccesibilă mie.

Dar poate că nu doar prin televiziune ci, într-un mod extrem de complex, în toată viaţa noastră sîntem prizonieri ai ficţiunilor, trăim în cea mai mare parte a ei o viaţă fictivă, devoraţi de ficţiune, de imaginar. Poate că doar funcţiile biologice elementare, doar pe ele nu le putem sustrage realităţii pentru a le abandona închipuirii proprii. Dar şi pe acestea le modelăm prin timp în funcţie de cultura cu care ne-am împărtăşit, zic cultură şi includ în respectiva noţiune toate cele care ţin de spirit, inclusiv pe cele ale credinţii religioase. Din această perspectivă, Zeul însuşi e  mai degrabă poate doar un inefabil, ceva ce ţine mai ales de abstracţie şi de imaginar, pentru că în fapt el nici nu este nimic altceva decît înţelesul lumii, Spiritul ei absolut. Numai poetului i-a fost îngăduit să exclame blasfemiator: „Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!”. Problema noastră este dacă putem şti sau nu cît creştem, cît ne putem împlini prin spirit – pe de o parte, iar pe de altă parte – prin ficţiune sau prin abstracţie, două lucruri distincte, căci spiritul nu este totuşi ficţiune. Şi în ce măsură imaginarul ne învinge în cele din urmă, şi dacă nu cumva chiar el ne devorează fiinţa precară, atît de efemeră, poate doar o aparenţă.

 

Cum şi de unde ştim că există Zeul? Răspunsul comun este acesta: din tradiţie. Iar dacă acest răspuns nu ne satisface, putem de îndată adăuga că la capătul tradiţiei, în originea, în întemeierea ei stă revelaţia. Prin comparaţie cu o cunoaştere prin ştiinţă, ne vom întreba de îndată dacă revelaţia are suficientă putere pentru a ne convinge de adevărul ei. Cel mai adesea, cercetarea ştiinţifică a unui aşa-zis adevăr presupune, ca să preiau nişte explicaţii şcolare, presupune deci că cineva, de regulă un cercetător, face nişte observaţii asupra unui anumit fenomen din natură şi constată la acesta că într-un anumit număr de cazuri similare, poate chiar presupus identice, sub presiunea aceleiaşi cauze se obţine acelaşi efect, şi trage apoi concluzia că dacă într-un atît de mare număr de situaţii s-a ajuns la acelaşi rezultat atunci trebuie admis că în oricare alte situaţii similare se va ajunge la aceiaşi ineluctabilă soluţie. Acesta este ceea ce în mod comun e numit adevăr ştiinţific şi deşi el este mai degrabă doar o presupunere, asupra lui se convine cu puterea unei adevărate mistici, adică i se atribuie o atare infailibilitate de parcă el ar fi rezultatul unei revelaţii şi nu doar o ipoteză. Alunecînd din mistică spre laicitate, decăzînd astfel, omul transferă sau mai exact duce cu sine sentimentul infailibilităţii şi îl atribuie noilor sale opinii care totuşi nu sînt decît nişte presupuneri provizorii în înţelesul că nu este deloc exclus ca ele să comporte ameliorări ulterioare, iar la o adică şi nişte excepţii de la regula stabilită. Iar alegaţia că excepţia întăreşte valabilitatea unei legi din natură, aceasta este o destul de slabă consolare.

Spre deosebire de acest ipotetic adevăr ştiinţific, descris mai sus, adevărul de la baza, din miezul credinţii, este în mod deplin infailibil, un model absolut. Dar este el oare şi tot pe atît de valabil pe cît îl considerăm noi, credincioşii? Ceea ce am admis că este modul în care este obţinut un adevăr ştiinţific presupune un proces destul de laborios, rigid şi în foarte mare măsură poate chiar mecanicist în sensul că urmează etapele unei metode prestabilite. Şi mai ales respectivul mod este imperfect  pentru că provizoriu, susceptibil – cum am văzut – de a admite excepţii de la regula asupra căreia se convine. În acelaşi timp, revelaţia, ca modalitate de cunoaştere a adevărului, este instantanee şi totală, în înţelesul că ori o admitem în integralitatea ei, ori o respingem în totalitate. În cazul ei îndoiala, adevărat oxigen pentru ştiinţă, îndoiala o suspendă, o desfiinţează complet. Astfel că în felul ei credinţa este intermitentă, ea existînd numai atît cît nu este întreruptă de îndoială. Dubitaţia e condiţia fundamentală a ştiinţei în măsura în care ocazionează căutarea, ameliorările legii, reducerea sau mărirea gradului de probabilitate, pe cînd aplicată la adevărul revelat, la credinţă, ea o asfixiază pe aceasta, o suprimă instantaneu. Dar ce este ştiinţa cu elaborarea adevărurilor căreia se ocupă aşa-zişii cercetători ştiinţifici? Pe scurt, vom răspunde că avem în vedere ştiinţele naturii, înţelese acestea într-un sens extins. La începuturile gîndirii elaborate, întemeietorii ei, grecii antici îşi numeau  lucrările περι φυσεως, despre natură. Dar, din rîndul acestor ştiinţe ale naturii, pînă şi, caz extrem, fizica propriu-zisă, fie ea şi oricît de modernă sau postmodernă, pînă şi ea nu este exclusiv experimentală, doar un rod al observaţiei şi al inducţiei, o pură constatare a raportului de condiţionalitate dintre cauză şi efect, fiindcă şi în domeniile ei intervin lucruri ceva mai necurate precum sînt de exemplu faimoasele forţe a căror natură rămîne inexplicabilă, adevărat scandal al minţii.

Însă în chiar centrul ştiinţei, în inima ei, de care îi depinde fundamental viaţa, există un domeniu sustras complet metodei experimentale, localizat în afara lumii fizice în care trăim, avîndu-şi sediul exclusiv în intelect, dar perfect verificabil prin aplicarea legilor lui la realitatea lumii. Este domeniul matematicilor, iar cei care se ocupă cu acestea sînt numiţi numai într-un sens impropriu cercetători, cînd mai de drept ei pot fi consideraţi nişte truditori ai inspiraţiei, precum sînt şi marii mistici. Pentru că rodul cunoaşterii matematice este un produs exclusiv al intuiţiei şi nu deloc al iscodirii lumii, al vreunui experiment pretins ştiinţific. Totul se întîmplă ca şi cum matematicianul, cînd se străduieşte să descopere ceva în domeniul său, mai întîi şi-ar închide ochii, ba chiar şi-ar obtura toate simţurile pentru a se sustrage de la observarea lumii înconjurătoare şi apoi s-ar concentra exclusiv asupra funcţionării intelectului propriu şi în aceste condiţii ar găsi noul adevăr numai în bezna minţii sale. Mă inspir în aceste descrieri ale funcţionării gîndirii matematice dintr-o lucrare recentă a unui autor dacă nu creator, atunci cel puţin familiarizat cu respectivul domeniu: Ian Steward, Visions of infinity, The Great Mathematical Problems, 2013, Published by Basic Books, A Member of the Perseus Books Group, New York, accesibilă mie în formatul ei electronic. Aflu din această lucrare că, în cazul creaţiei matematice, prevalează de la mare distanţă rolul capital al ceea ce în absenţa unui termen mai adecvat ar trebui identificat ca fiind intuiţia. O anumită componentă a subconştientului dintr-un intelect cu preocupări matematice îi ghidează acestuia gîndurile. Partea cea mai creativă a discernămîntului cu care este înzestrat matematicianul   nu se dezvăluie, nu acţionează printr-o înaintare logică pas cu pas, ci adesea printr-un salt brusc, sălbatic (by sudden, wild leaps). Şi îndată apoi autorul nostru expune ceea ce el numeşte this apparently illogical approach to logical questions, adică stadiile străbătute de un geniu matematic în realizarea unei descoperiri matematice, treptele unei abordări pe care savantul Henri Poincaré, citat de autorul recent, le-a identificat ca fiind: pregătirea, incubaţia şi iluminarea. Totul porneşte de la constatarea, deja clasică, a omului de ştiinţă francez că adesea creierul său lucrează la rezolvarea unei probleme matematice fără a-l ţine la curent cu munca sa: his brain was often working on the problem without telling him, in ways that he simply could not fathom. Purtătorul respectivului creier nu doar că nu pricepe ce i se întîmplă dar acţionează mai degrabă ca un somnambul. În prima fază avem de-a face cu punerea cît mai conştientă şi mai completă a problemei de rezolvat, cu abordarea ei în toate datele accesibile, identificate ca aparţinîndu-i. Apoi problema este abandonată, dar nu complet, ci doar scufundată în subconştientul matematicianului unde are loc incubaţia. Cunoaşterea este presupus că se realizează în subconştient pînă cînd, brusc, ea ţîşneşte la lumină, în conştienţă: the proverbial light bulb goes in your mind.

Aşadar, tocmai în miezul ştiinţei, în zona ei cea mai pură şi mai densă, cea a matematicilor superioare, în procesul de creaţie, tocmai acolo se întîmplă marele mister, miracolul, poate chiar inexplicabila prezenţă a Zeului. Fiindcă, în felul său, Zeul este figurarea, ipostazierea faptului că există şi minunea, iraţionalul, că mai presus de lumea mărginită există nesfîrşirea. În lumea noastră de aici, Zeului îi corespunde miracolul, iraţionalitatea, minunea, el prin acestea se  deconspiră în felul său. Faptul este evident în mod copleşitor în cazul matematicilor. Dar şi fizica nu este doar o analiză a intercondiţionărilor, stearpă mecanică a minţii primitive, ci şi studiu al compunerii forţelor. Forţele – iraţionalele lumii, spontaneităţile, entelehiile, fulgere ale dumnezeirii în lumea în care trăim!

 

Întîia caracteristică a ateismului este reducţionismul, pentru că, negînd divinitatea, liber-cugetătorii au în vedere numai o lume crîncen simplificată, în principal cam doar ceea ce cade sub simţurile omului, ce şi cît pot acestea sesiza. Ei presupun că Zeul nu există luîndu-şi în sprijin dovezi de felul următor: cineva fiindcă avea mare nevoie de bani s-a rugat să îl ajute Dumnezeu sfîntul să cîştige la loto şi totuşi nu a cîştigat, altcineva şi-a pus mari speranţe că divinul îl va ajuta să treacă cu bine un examen dar cu toată ardoarea credinţii sale nu a avut nici un succes, şi altele, şi multe altele ca acestea. Dar dovezile respective, şi cele asemănătoare lor, ale inexistenţei celui veşnic, sînt invalide în primul rînd prin antropomorfismul lor primitiv.

Ateii sînt inapţi să înţeleagă complexitatea a ceea ce există, inclusiv natura adevărată a Zeului. Şi totuşi le stă la îndemînă chiar ştiinţa pe care ei o invocă atît de des ca justificare a necredinţei. Fac apel la ea cu ardoare de victime ale unei superstiţii, fiindcă aşa sînt ei, cred doar în ştiinţă după ce au redus-o pe aceasta la statutul de simplă fantomă schematică. Fiindcă altfel ne putem întreba dacă ştiu ei oare cîte ceva despre puterea misterioasă a numerelor prime dintre care, pare-mi-se că doar pe o bază a primelor şase se înalţă cu ajutorul unor simple operaţii aritmetice, adunare şi înmulţire, imensa, fantastica piramidă a numerelor de o prolificitate infinită, numere naturale, numere iraţionale, numere transcendentale. Este şi cazul faimosului π, despre care, la capătul unui periplu prin istoria matematicilor, Ian Steward ne asigură că does not satisfy an algebraic equation; that is, it is transcedental. And that means you can’t square the circule. Adică nu avem cum obţine cu ajutorul lui faimosul patrat al cercului cu construirea căruia s-au chinuit şi grecii antici. Dar dacă şi pentru imperiul numerelor există o transcendenţă în cuprinsul căreia sălăşluieşte o parte a lui, un dincolo al lumii noastre, atunci cum să nu admitem că în acel dincolo locuieşte, la figurat vorbind – desigur, însuşi Zeul.

 

New York-ul, ca un atac de panică.  Deşi mi-am dorit întotdeauna un bun început, unul exemplar, un debut ideal al oricărei acţiuni în care mă angajam, pot spune acum, la bătrîneţe, că nu mi-a reuşit niciodată un atare proiect de parcurs ideal. Ci întotdeauna, totul s-a desfăşurat  într-un mod improvizat, dacă nu cumva într-un fel chinuit, fiind mereu luat prin surprindere, mai degrabă dus de val, trebuind mereu să cedez altcuiva iniţiativa, eu să fac mai întotdeauna un pas greşit şi abia apoi să îmi corectez începutul. Aşa a fost şi cu New York-ul! Abia acum, după o primă sau abia după o en-ă descindere în imensitatea lui, abia acum mă gîndesc cum ar fi putut să fie cu adevărat întîlnirea mea totală cu marele oraş, o întîmpinare ideală din partea lui prin care să îi pot sesiza cu adevărat întreaga, inegalabila măreţie printr-o coborîre în el complet inedită, de parcă în prealabil nu aş fi ştiut despre el absolut nimic, nici din poze, nici din cărţi, nici din eventuale filme, nimic din relatările cuiva.

Spun toate acestea întru cît presupun că poate i-aş fi înţeles New York-ului mai bine semnificaţiile dacă de acolo, din satul acela minim, abia un cătun cvasi-anonim, în care m-am născut în Transilvania, o aşezare rurală ascunsă printre rîpi, prin ceea ce au fost cîndva nişte codri şi au devenit mai apoi livezi, aceasta după ce s-au refugiat în ei, de teama năvălirii tătarilor, consătenii mei precursori, dacă nu aş fi stăruit, în viaţa mea, nici o clipă în Cluj şi mai ales nici o viaţă întreagă în imensul Bucureşti, ci de acolo, din sat, m-aş fi dus cumva direct la Someşeni, pe aeroport, unde să  mă urc într-un avion de dimensiuni medii, cu care să zbor pînă pe vreun aeroport european mai important, în care aş fi avut posibilitatea să mă îmbarc într-un aparat de mari dimensiuni cu care să străbat cerul de deasupra oceanului ce desparte continentele, să cobor din el pe JFK, aeroportul din suburbia marelui oraş, şi de unde complet ameţit de drum, fără a înţelege preabine ce mi se întîmplă, să fiu adus aici, în Rey Brook, de unde numai a doua zi să plec cu trenul spre mirabilul Manhattan. Iar atunci cînd coborînd din Nord trenul ar fi intrat în tunelul săpat în imensa stîncă pe care a fost clădit faimosul oraş, să închid o clipă ochii şi deschizîndu-i îndată şi văzînd ce beznă înconjoară vagonul respectiv şi cîte lumini puternice îl luminează în interior să îmi amintesc brusc de coborîrea livrescă în Infern, eu însumi înspăimîntat cum m-aş fi găsit, dus de mînă de Jenica şi nu de sufletul vreunui mare poet demult decedat, cu sentimentul acut al disperării, crezînd că sînt într-un tren cuprins de flăcări, să confund luminile acelea orbitoare cu focurile veşnice ale lumii de dincolo, care ard dar nu mistuiesc, pură combustie exclusiv în spirit, inefabilă, spaimă absolută, egală cu moartea. Şi odată ajuns, ieşind din tren şi căţărîndu-mă apoi printre alţi călători pe nişte scări destul de multe şi de abrupte, ca într-o revelaţie brutală să ajung în sala imensă a Gării centrale din Manhattan, cu bolta ei albăstrie, sinilie şi înstelată, de parcă nu aş fi coborît ci aş fi urcat direct în cer, la curţile Zeului. Năuc de atîta frumuseţe şi grandoare, să ies apoi afară, pe străzile, pe bulevardele marelui conglomerat citadin, să păşesc prin viforul de zgîrie-nori, atît de mulţi şi de înalţi încît îngrozit de dimensiunile lor să nu mai am puterea să-mi ridic privirea spre silueta lor ci doar să înaintez timid, strivit, ca lipit de asfalt, nemaiştiind unde să mă ascund din faţa spectacolului copleşitor de urbanism în delir. E acesta infernul sau e paradisul sau şi unul şi celălalt, două feţe ale aceleiaşi, unice realităţi, prezenţa Zeului în lume.

 

Cosmogonia biblică are dezavantajul că este de tot simplă şi cel mai adesea stupidă, imaginînd lumea în scurgerea timpului ca pe un segment unidirecţional, presupunînd că lumea vine dintr-un început: Facerea, şi se îndreaptă spre un final absolut, previzibil: Judecata de Apoi, o moralizare reductivă a timpului şi în fapt doar o pură imagine simplificată a vieţii omului, antropologie de tot primitivă care ignoră tocmai existenţa infinitului, deci a Zeului, coborîndu-l pe acesta la nivelul dimensiunilor noastre meschine. Îmi este incomparabil mai apropiată şi pentru mine mai plină de înţelesuri ampla mitologie greco-romană, ca şi cea nordică, din Wagner şi din toate legendele poeţilor anonimi. După opinia mea, viziunea din Tora păcătuieşte prin ignorarea veşnicului, a infinitului, reducînd – deci – dramatic Fiinţa la dimensiunea minimă a omului, pariind pe un Yahve ca şi cum acesta nu ar fi decît un moşneag, mai puternic decît omul, dar imaginat după chipul şi asemănarea acestuia. Aşa că nu este cazul să ne lăsăm înşelaţi de această perspectivă inversă, care ni se prezintă în scrierea sfîntă, întru cît putem la o adică să considerăm că în astfel de principii primordiale întotdeauna şi reciproca este tot atît de valabilă ca şi premisa, şi dacă omul este făcut după chipul şi asemănarea cu Zeul, atunci şi acesta este, cel puţin la chip şi la asemănare, om. Noroc că în realitate lucrurile nu stau chiar aşa, nu sînt chiar atît de simple şi astfel eu îmi pot permite să resping propunerea vetero-testamentară deoarece mă umileşte ipoteza ei grosolană, ipoteză în baza căreia ar trebui să mă încredinţez tocmai unui atare creator, atotputernic dar capricios, adesea plin de mînie şi uneori şi de multă cruzime, aşadar foarte om, fie el şi evreu.

Revista indexata EBSCO