Dec 31, 2014

Posted by in Istorie literara

Gheorghe I. FLORESCU – Anul 1928, văzut de Regina Maria (III)

În ziua următoare, Regina a participat la „sărbătorirea poetului Alecsandri, prilej cu care Goga a organizat o conferinţă frumoasă, bine întocmită şi bine susţinută. De data aceasta am fost cu toţii încîntaţi”. Apoi, s-a întîlnit cu membrii Regenţei, cînd, nota ea, „m-am străduit să pledez cauza opoziţiei noastre – din păcate, necuviincioasă şi ridicolă. […] Cred că am ajuns la un acord. Cu toate acestea, nu m-am despărţit de ei cu sentimentul că sunt într-adevăr capabili să gestioneze o situaţie atît de delicată din toate punctele de vedere”. Trei zile după ce consemnase această remarcă, s-a confruntat, iarăşi, cu o veste întotdeauna neplăcută. „Sita, nota Regina, a adus veşti triste despre Carol […].

După ceai, a venit Vintilă Brătianu să discutăm despre situaţia politică. A devenit mai înţelept – remarca ea –, nu mai este atît de intransigent. Mi-am dat însă seama că a venit la mine pentru că se teme să nu încurajez opoziţia”.

Citind, azi, aceste note, după peste opt decenii şi jumătate de la consemnarea lor, vom remarca, bineînţeles, că viaţa politică a acelor ani nu evolua aşa cum am putea presupune azi. Vremurile acelea nu erau lipsite de probleme, iar peisajul politic era complicat şi predispus în permanenţă la neînţelegeri şi modificări provocate de interese personale sau de grup, ireconciliabile cîteodată, care întreţineau o atmosferă improprie unei evoluţii politice fireşti, necesară ţării.

La 5 iunie 1928, o zi cu „mult soare, o zi încîntătoare, deosebit de plăcută ca temperatură”, aşa cum nota Regina, „Sitta a adus veşti triste despre Carol”, compromiţînd astfel o atmosferă mai mult decît promoţătoare. „După ceai – îşi continua ea însemnarea –, a venit Vintilă Brătianu să discutăm despre situaţia politică. A devenit mai înţelept, remarca jurnaliera, nu mai este atît de intransigent. Mi-am dat seama că a venit la mine pentru că se teme să nu încurajez opoziţia.

După ce a plecat, a apărut generalul Condiescu, aducîndu-mi o scrisoare absolut abominabilă de la Carol. Este foarte urît – remarca ea, cu amărăciune – ca un fiu să îi scrie aşa ceva mamei sale, dovedind cît de jos a ajuns din cauza oamenilor îngrozitori cu care s-a înhăitat şi cu care convieţueşte.

Generalul s-a întors cu inima frîntă. Carol nu s-a mai purtat niciodată ca acum, atît de dur, slobod la gură, contrazicîndu-se tot timpul, declarînd că ceea ce s-a întîmplat în Anglia a fost o urzeală a guvernului nostru. Nu şi-a recunoscut niciuna dintre greşelile sale, considerînd că totul este din vina «acelor porci scîrboşi» care conduc şi ruinează ţara. «Eu sunt departe şi stau deoparte de intrigile care încearcă să distrugă dinastia».

În scrisoarea pe care mi-a scris-o spune că îi pare rău că cineva care are, ca mine, o educaţie britanică nu este în stare să vadă comportamentul oribil al celor din ţară, care pretind că sunt oneşti, dar pe care el îi consideră nişte netrebnici şi nişte porci ordinari. Refuză să divorţeze de comun acord, considerînd că acest lucru nu se potriveşte cu «interesele» sale din acest moment, şi, în plus, legile României nu au nici o valoare, el nu le recunoaşte şi toate documentele pe care le-a semnat nu contează, pentru că pentru el legea este lege, şi nimic altceva. În fapt, s-a comportat aproape ca un nebun”, considera mama sa, adică persoana cea mai îndreptăţită să-l judece.

O zi mai tîrziu, afectată de comportamentul fiului ei, Regina nota că „această teribilă tragedie cu Carol îmi stă ca o piatră pe inimă. Este un coşmar, considera ea, că acest sărman băiat al meu se afundă din ce în ce mai mult, iar aici – adică în ţară – oamenii noştri nu sunt uniţi şi alimentează mereu acest pericol. Este o durere care nu se poate tămădui şi care otrăveşte totul”.

La 10 iunie, apoi, Regina se afla în drum către Mărăşti, impresionată de locuri, de oameni şi recunoscînd că „totul îmi amintea de vremea războiului, cînd mă duceam deseori acolo să vizitez trupele şi răniţii. Am fost întîmpinaţi de o mulţime entuziastă şi de grupuri numeroase de ţărani îmbrăcaţi în costume de sărbătoare. Ne-a primit Mărgineanu, foarte modest şi retras, deşi Mărăştiul este opera lui. Ca principal oaspete după noi, Averescu, în uniformă, şi mai mulţi militari bătrîni, precum şi Angelescu, care reprezintă guvernul”. Din cauza oboselii, Regina nu a participat la banchetul cu care s-a încheiat ziua, „fapt pe care l-am regretat apoi, mărturisea ea, întrucît cred că i-am dezamăgit”, atît timp cît  „această ţară are atît de multă nevoie de familia regală, care să-i fie alături. Eu sunt încă un simbol viu al perioadei războiului, aşa încît ei mă vor în rîndul lor. Nicky a prezidat festivităţile. Eu simt o piatră pe inimă, mai ales acum, din cauza lui Carol”, care, divorţînd de Sitta, va fi „exclus definitiv din familie”. „Toate ziarele noastre, îşi continua ea însemnarea, vorbesc numai despre asta şi chiar Şeicaru, care a fost marele susţinător al lui Carol, în opoziţie cu Brătianu, a scris un articol în care spune că înţelege acum că nu Brătianu a fost cel ce l-a persecutat. Eu sunt însă mama sa şi odinioară el a fost bucuria şi speranţa sufletului meu”.

În ziua următoare era la Scroviştea, unde l-a primit pe Duca, „ optimist dar extrem de îngrijorat că simpatizez opoziţia. Spune că sunt pesimistă”. Răspunzîndu-i, Regina a recunoscut că avea dreptate, pentru că, se întreba ea, „«nu este oare rolul unei femei să încerce să-i unească pe cei care sunt atît de mîndri că sunt fraţi şi care nu au demonstrat pînă acum în faţa lumii acest lucru? Trebuie să vină însă şi vremea să fie folosite toate forţele acestei ţări»“, atrăgea ea atenţia. Încrezătoare în destinul său şi al neamului care consimţise a-i fi suverană, Regina declara că „eu cred în România, dar a spune că sunt mulţumită că nu pot face nimic pentru ca o parte a ţării să nu se considere ignorată şi persecutată nu-mi poate face plăcere. Este cel puţin o situaţie nepotrivită şi deloc elegantă, care ne afectează imaginea în ochii lumii. Departe de mine gîndul de a considera că este bine să conduci poporul spre ură şi disperare. Trebuie să-l conduci, dar să nu-l umileşti. Acest lucru îl fac duşmanii. […] Eu sunt mama poporului meu”, pretindea ea, încercînd a demonstra că avea dreptate. Carol era fiul ei, iar abandonarea acelora „care au crezut în el are un gust amar – preciza ea –, de care eu nu îndrăznesc să vorbesc pentru că mă sfîşie. Sunt mama lui. El m-a renegat, dar este copilul meu”.

Lecţia rezervată de Regina Maria acelora care considerau că românii ar fi trebuit să-i întoarcă spatele lui Carol, într-un moment de rătăcire dureroasă a acestuia, era o pildă greu comparabilă cu durerea unei alte mame. Ea se voia a fi şi era chiar, înainte de toate, „mama” tuturor acelora  care o învestiseră cu prepotenţa  de suverană.

Eliberată, parcă, măcar pe moment, de o mare durere, aceea a unei mame care suferea pentru neîmplinirile fiului ei, Regina îşi împrospăta fiinţa cu inefabilul unei dimineţi pe care puţini dintre noi l-au resimţit vreodată. Uitînd toate tristeţile, posibile sau doar imaginabile, ale unei zile de iunie, petrecută la Balcic, ea se trezea repetîndu-şi că aceea era „cea mai divină dimineaţă care se poate imagina. Un frumos cer albastru şi, în acelaşi timp, totul proaspăt, nimic apăsător”. Din nefericire, însă, bucuria acelui început de zi a fost diminuată de gîndul că „trebuie să mă duc la Bucureşti, unde mă aşteaptă tot felul de probleme, […] «care ar putea fi deranjante»“. Întrebarea care o va domina în restul zilei era una lesne previzibilă: „ce se va mai întîmpla oare?”. Asaltată de asemenea gînduri, care o copleşeau adeseori, ea se consola, totuşi, notînd: „Cred că fac parte dintre acele animale care mor în timp ce trag la jug şi dintre soldaţii care cad cu faţa către duşman, şi totuşi… s-ar putea ca într-o zi să se umple paharul!”.

Fire complexă şi delicată, trăind fiecare clipă ca pe un dat inefabil, fosta Suverană a României Mari îşi trăia ultimul deceniu de viaţă cu o înţelepciune impresionantă, continuînd să reprezinte pentru România acelor vremuri fiinţa care îi păstra inefabilul unei identităţi incomparabile. Marea ei „neîmplinire” continua a rămîne Carol, care, aşa cum lăsa el a se înţelege într-o scrisoare primită de Ileana, „se consideră o victimă şi pe noi o şleahtă de nebuni, prinşi într-o capcană de intrigi abomonabile şi distructive. Noi ştim însă, observa Regina, că el este înconjurat de un grup de oameni josnici, aproape criminali!”. Aşadar, el, „sărmanul băiat!”, era o „victimă ingenuă”, manevrată de alţii şi  lipsită, aşadar, de orice vină!

Gîndind astfel, Regina nu uita problemele grave cu care se confrunta România momentului. „Trist este, nota ea în ziua de 6 iulie 1928, că se aşteaptă o criză în politică şi că probabil voi fi smulsă din liniştea mea”. Îngrijorarea provocată de o asemenea perspectivă a fost atenuată în ziua următoare, cînd consemna că „am primit, pe  neaşteptate, veşti mult mai bune de la Barbu. Francezii şi englezii s-au raliat şi marii bancheri din ambele ţări sosesc săptămîna aceasta, astfel încît sunt din nou speranţe, ceea ce înseamnă o nouă viaţă pentru guvernul lui Vintilă”. În continuarea acestei notaţii, jurnaliera a adăugat un detaliu referitor la o chestiune personală, pînă într-un punct: „mîine vine Stere să mă vadă!”. Întrevederea respectivă s-a transformat în cele din urmă într-o „lungă discuţie între patru ochi. A fost o audienţă mai puţin uşoară decît credeam, întrucît, de cînd a plecat Barbu, avuseseră parte de manifestări mai prieteneşti din străinătate, care învioraseră guvernul, aflat într-o situaţie proastă […]. Stere a fost însă convingător în legătură cu faptul că Vintila, singur sau sub o uşoară presiune, ar trebui să înţeleagă că trebuie să plece şi, în cazul în care se va întîmpla acest lucru, va fi momentul psihologic pentru ca el să propună o coaliţie ca o punte de legătură spre alt regim”. Acceptînd un asemenea scenariu, Regina încerca să explice că el „trebuie să reuşească, întrucît, în caz contrar, distrug cea mai preţioasă rezervă a României, pe care încă o reprezint. Fireşte, conceda ea, este bine ca opoziţia să vină la putere sub auspiciile mele, cu sentimentul că-mi datorează recunoştinţă şi că eu sunt prietena ei, eu însă nu pot să rup relaţiile sau să-i trădez pe liberali, cu care am colaborat întotdeauna. Plecînd de la putere, ei trebuie să-mi rămînă prieteni, pentru că avem nevoie de o opoziţie care să fie de ajutor, şi nu de una brutală, întrucît acum ne aflăm realmente într-o fundătură”. Sugestia Reginei era aceea că, „la început, trebuie să fie un guvern de concentrare sub conducerea lui Barbu, în vederea organizării unor alegeri libere şi apaisement d’esprit. L-am lăsat să vorbească. A fost extrem de prietenos, iar eu m-am controlat foarte bine, lăsîndu-i impresia că sunt de acord cu el şi că înţeleg că este dezinteresat, demn de încredere şi loial, deşi a fost cîndva cel mai înfocat opozant al meu, iar acum mi se alătură pentru binele ţării pe care o iubim amîndoi”. Probabil că şi Stere a gîndit, întrucîtva, la fel.

Revenită la Bucureşti, la 19 iulie 1928, Regina afla de la Vintilă Brătianu „că situaţia e aşa şi aşa. Nu excelent, dar nici un eşec total. […] El este, de fapt, scos în afara jocului şi ar fi mult mai bine, considera ea, dacă ar pleca singur, decît să trebuiască să fie obligat să plece”. Nemulţumită de permanentele conciliabule politice, lipsite de rezultat, memorialista consemna, două zile mai tîrziu: „Cît despre politică, nu am reuşit să realizăm visul de Unire al lui Nando şi al meu, pe care sper să-l împlinim cîndva, în ciuda luptelor, a aşteptării şi, din păcate, a numeroaselor greşeli care puteau fi evitate. Încă nu suntem cu toţii «ca fraţii», aşa cum ar trebui să fim”.

Deşi trecuse un timp de cînd vizitase America, Regina continua să-şi amintească acea experienţă ca pe un eveniment foarte important din viaţa sa. A continuat să se simtă atrasă de Lumea Nouă, unică din multe puncte de vedere, convinsă că ţara respectivă va deveni un reper distinct al lumii viitorului. La 26 iulie, deci în luna în care Lumea Nouă îşi celebrează ziua naţională, Regina l-a primit pe jurnalistul american Julius Klein, care, nota ea, „după vizita mea în America, mi-a trimis cea mai drăguţă scrisoare pe care am primit-o vreodată de la cineva din breasla sa. I-am mulţumit personal şi după aceea am păstrat legătura.  Acum el a venit în Europa şi a întrebat dacă, în cazul în care ar ajunge în România, l-aş putea primi. I-am răspuns afirmativ. Am stat mult de vorbă. Consideră că eu am adus un mare serviciu regalităţii cînd am vizitat America, întrucît i-am făcut  pe americani să-şi schimbe concepţiile cu privire la regine. Este dornic să ajute România şi spune că nu ştim să ne ajutăm singuri în afara ţării, lucru care este perfect adevărat. Nici o propagandă nu este mai prost făcută ca a noastră. Am discutat confidenţial, recunoştea Regina, deoarece am simţit că ne este prieten. Se pare că America ţine încă la mine, dar ei au sentimentul că aş putea face mai mult şi românii, avînd în persoana mea o carte cîştigătoare, ar trebui să-mi acorde un rol mai important în guvernarea oficială a ţării. Am încercat să-i explic de ce n-am fost făcută regentă. Americii i-ar fi plăcut să mă vadă regentă.

Da, asta gîndesc oamenii în America şi în alte părţi, dar eu sunt mulţumită că nu am fost învestită în acea poziţie. Aş fi avut prestgiu, aş fi fost un stindard pentru ţară, dar aş fi fost eu oare capabilă de o asemenea muncă dificilă şi, în plus, n-aş fi detestat truda zilnică?”.

Dincolo de o asemenea explicaţie conjuncturală, se cuvine a evidenţia faptul că Regina a suferit – sincer şi de la început chiar – că nu a fost învestită cu ipostaza de regentă, regretînd în permanenţă, manifest sau voalat numai, această neîmplinire, care nu era una pur personală, înainte de toate. Încercînd a se consola, ea accepta că „eu sunt mai degrabă un model, un stimulent decît un muncitor silitor; oare ar fi fost de ajuns inteligenţa mea? Ideal ar fi fost să fiu făcută mediator oficial, un arbitru critic care, în momentele cu adevărat dificile, să fie chemat să decidă şi ceilalţi să trebuiască să-l asculte, pentru că «poziţia mea de mediator» ar fi recunosctă”.

Însemnarea reţinută cu cinci zile înainte de sfîrşitul lunii iulie 1928 se încheia cu o remarcă neliniştitoare. „Am primit veşti proaste de la Bucureşti, se arăta ea îngrijorată. Opoziţia chiar şi-a pus în practică ameninţarea că va crea probleme şi a înaintat Regenţei anumite revendicări. Au fost chiar temeri ca situaţia să nu se înrăutăţească; […] Doream ca Vintilă să facă el primul pas şi să nu lase lucrurile să degenereze. Politica lui financiară ne-a împins într-un teribil impas şi ceilalţi au motive puternice să critice situaţia în care a adus ţara, din cauza încăpăţînării sale de a rămîne la putere. Nu ştiu cum se va termina totul”.

Absorbită de grijile curente, care nu erau puţine şi nici oarecare, Regina îşi reproşa faptul că „în ultimul timp am fost ciudat de leneşă la scris, aşa încît autobiografia mea nu a avansat prea mult”. În aceeaşi zi, adică 27 iulie 1928, au vizitat-o Barbu Ştirbei şi Constantin Hiottu, dîndu-i „raportul despre evenimetele politice. Opoziţia spune, nota ea, că a declarat război, că şi-a pierdut răbdarea, că guvernul a dus ţara de rîpă, că aceasta este administrată de Regenţă pe apucate, că nu se va da în lături de la nimic ca să răstoarne ordinea existentă deoarece opinia publică o susţine”. Convingerea jurnalistei era aceea că „Regenţa încă acţionează cu stîngăcie, îi lipseşte autoritatea, dar eu înţeleg că îi este greu, aş vrea să ajut, dar, din păcate, nu am nici un rol în faţă, nici o putere absolută”. Nemulţumirea sa, care se va agrava cu timpul, era determinată, înainte de toate, de faptul că nu era Regentă. Dar evita să recunoască acest fapt.

Incomodată din ce în ce mai mult de izolarea pe care trebuia să o suporte şi care se agrava mereu, Regina nota în ziua de 13 august 1928 că „Hiottu mi-a adus o lungă scrisoare de la Stere, care trece în revistă situaţia politică. Eşti tentat, remarca ea, să fii de acord cu tot ceea ce spune el. Mă simt ca şi cum aş avea o mare responsabilitate, dar nu am o asemenea poziţie, încît influenţa mea a devenit indirectă şi totul se face cu mare greutate”. În ultimul timp se plîngea tot mai des de uitarea cu care se confrunta după moartea lui Ferdinand, cînd deciziile importante, din sfera realităţilor politice, îndeosebi,  erau adoptate fără a se ţine cont de punctul ei de vedere. „Hiotu mi-a adus o lungă scrisoare de la Stere, consemna ea în jurnalul zilnic, care trece în revistă situaţia politică. Eşti tentat să fii de acord cu tot ceea ce spune el. Mă simt ca şi cum aş avea o mare responsabilitate, dar am o asemenea poziţie, încît influenţa mea a devenit indirectă şi totul se face cu mare greutate”.

Nemulţumită de îndepărtarea sa dintre factorii decizionali ai vieţii politice, fosta  suverană suferea cumplit şi se plîngea tot mai des, chiar dacă ştia că nimic nu se mai putea îndrepta. Aflată la Sinaia, în ziua de 26 august 1928, împreună cu Prinţul Nicolae şi cu Manolescu, ea nota că „am discutat, în trei, despre călătoria lui, adică a fiului ei Nicolae, am stabilit cîteva reguli şi am filosofat, în general, despre o serie de lucruri, examinînd situaţia ébranlé a Dinastiei şi modul în care fiecare dintre noi trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă ca să-i apere prestigiul. Nicky a promis – ţinea ea să noteze – că se va comporta în toate privinţele în aşa fel încît să nu-i compromită prestigiul precar. Sper că o va face. Am luat în calcul şi eventualitatea întîlnirii lui cu Carol şi condiţiile în care acest lucru ar fi posibil”.

Un alt subiect delicat şi de certă actualitate era acela care o avea în vedere pe  nora sa, care, remarca ea, „nu are cu cine să vorbească, aşa încît continuă să fie condusă de familia ei de greci pînă cînd Miky va deveni un mic grec în loc să fie român. […] În plus, continua ea, revoltată de o asemenea intruziune, eu nu pot suporta ca educaţia şi casa lui Miky să fie conduse după principiile avariţiei şi lipsei de generozitate ale familiei de greci, în loc de vechile principii ale generozităţii româneşti (subl. ns). Simt că sunt gata să lupt din răsputeri ca să-l protejez de ei”. Nici în ziua următoare nu reuşise a se calma, ajungînd să evite Peleşul, întrucît „noul regim instalat acolo a devenit, brusc, mai greu de suportat decît îmi imaginam. Este ca o invazie din alte vremuri, o altă familie. Au luat totul în stăpînire şi cel care ar trebui să fie stăpîn aici este un proscris, un Cain pe faţa pămîntului”.

În ziua următoare, întîlnindu-l pe Gheorghe Buzdugan, „am trecut în revistă situaţia – consemna ea –, care nu este prea roz. I-am repetat ce i-am spus şi lui Nicky, că ei încă nu sunt cu adevărat acceptaţi de popor. O schimbare de guvern ar fi crucială, proba lor de foc. Eu susţin încă ideea că Vintilă este cel care ar trebui să propună să se înfăptuiască acest lucru, în loc să aştepte pînă cînd va fi depăşit de situaţie, şi, după părerea mea, este mai sigur să se treacă printr-un Ministère d’Apaisement, înainte de unul naţionalist”.

 

Revista indexata EBSCO