Dec 31, 2014

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Teodora Gheorghe – Un shot de Ted, două de Sylvia

Cu o tentă livrescă din titlu, Andrei Alecsa, în cartea sa de debut – Un shot de Ted, două de Sylvia, Editura Charmides, 2014 – îşi propune să iasă din sfera comodă a minimalismului mult prea repede distilat şi depozitat în sticluţe mici (nu neapărat cu esenţe tari!) şi să încerce o abordare a poeziei dintr-o perspectivă retro, fără a epata, ci mai curînd a se singulariza pe o pistă de mult deschisă (dar nu prea bătătorită) de anglofilii poetici. Ted Hughes şi Sylvia Plath, doi poeţi convivi – unul supravieţuindu-i celuilalt treizeci şi cinci de ani – pot fi motive de declanşare a chefului de poezie pentru oricare poet din oricare promoţie. La noi nu s-a omorît nimeni pentru poezia lor, ci mai curînd pentru legenda pe care au lăsat-o în urmă. Nici măcar acum debutantul despre care vreau să scriu acum, bun cunoscător al literaturii anglo-americane, nu merge pe urma acestor doi mari poeţi, atît de diferiţi, în fond, unul de celălalt. Dacă e să luăm în calcul că poezia lor se scria la mijloc de secol douăzeci, fiind şi acum provocatoare şi proaspătă, miza formulei, pe lîngă atît de multele altele la îndemînă, nu prea mai atrage pe nimeni. Ceea ce face acum Andrei Alecsa, care pare din capul locului cel mai livresc poet al ultimei promoţii – dar un livresc topit  în text şi asumat ca provocare intelectuală şi probă de cunoaştere a fenomenului poetic –, nu este un experiment, ci un rezultat finit al unui îndelung exerciţiu pe o formulă puţin bătătorită de cei care vin acum în poezie. Aşa cum observă şi Ioan Es. Pop pe coperta a patra a cărţii, Andrei Alecsa aduce în pagină chestiuni ce par a fi de la începutul lumii, dar care sunt încă atît de proaspete şi atrăgătoare încît doreşti să treci peste ale cu privirea şi a doua oară.

Din capul locului Andrei Alecsa nu este un constructor de carte, un poet care şi-a propus o arhitectură pe scheletul căreia să dea forma unei clădiri impunătoare, ochioasă, ci mai curînd, atent la interioarele ce compun imobilul, finisează pereţii acestora cu mare atenţie, pînă la detaliu, trecînd din cameră în cameră cu exigenţa celui care nu poate locui în orice fel de cameră, deşi pare a fi indiferent de felul cum arată clădirea pe dinafară. Însă la o privire mai atentă, vedem scheletul ansamblului, filonul care leagă fiecare modul, încît cînd ajungi la capăt ai impresia că ai trecut prin aceeaşi cameră sau că ai privit aceleaşi tablouri. Poeziile din cartea lui Andrei Alecsa sunt scrise, astfel,  în acelaşi registru. Deşi vrea să arate o detaşare faţă de tot ceea ce scrie, el este implicat enorm de mult în fiecare idee pe care nu doreşte să o lase dezbrăcată de formele sale finite. „Shot”-urile depăşesc încercările, definind cu exactitate substraturile livreşti ale incipientului poetic care l-a determinat să finalizeze ceea ce şi-a propus.

Poezia care dă titlul cărţii face de la început trimitere la modelele sale existenţiale şi poetice: „aş vrea să port şi eu vina/ lui Ted care o ucidea pe Sylvia/ cu fiecare ejaculare pe care şi-o risipea/ pe feţele tipelor doritoare de monştri sacri/ aş vrea să port şi eu sentimentul de vină/ al unei mame care a tras pe nas/ 21 de trepte pline de o cocaină/ care uită să mai provoace şi plăcere/ aş vrea să mă fi siluit şi pe mine cete de tauri/ ca să simt gustul lacrimilor mai nesărate/ decît cea mai cruntă banalitate de pe pămînt…” Dorinţe care-l duc pe poetul nostru în continuare la constatarea firească ce nu ţine cîtuşi de puţin de imoralitatea cunoscută a poetului britanic care a indus moartea timpuriei a soţiei sale, mamă a doi copii, Sylvia Plath: „eu port încă cu mine altă cruce/ una pe care răsar în anotimpuri imprevizibile/ nopţile de sînzîiene de cînd eram mic/ şi copitele şi zurgălăii ce răsunau complice”. O distanţare pe un alt destin ce pare a lua zbuciumările poeţilor care au creat o paradigmă existenţială notorie, blocată la o astfel de manifestare irepetabilă prin natura sa fatală. Astfel titlul acesta de poem aşezat în prima parte a cărţii formează oarecum o axă a acesteia şi conduce cititorul spre o miză ce întîrzie să apară pînă la final, de parcă ceva lipseşte, nu se termină, ca în romanele care lasă cititorului mai multe porţi de ieşire din angoasele căpătate pe parcursul lecturii. Cititorul a fost deja vizat, cu cîteva poeme mai înainte, numit ca în celebrele personaje de vrăjitorie „cititor de maţe”. Ce face acesta? Iată: „morgan freeman e murit, iar eu/ am căscat nişte ochi mari/ m-am simţit ca un surfer cu adevărat pasionat/ atunci cînd nu înţelege fiorul valului/ andy murray a căştigat u.s. openul/ iar eu am visat împreună cu el/ febra unui anotimp care nu-şi găsea nicicum locul/ în şira spinării lui/ şi am văzut-o din nou ieri la amiază/ de fapt am presimţit-o/ cu nonşalanţa aia a dealerului/ care-şi tot spune că şi de data asta garda/ are să închidă ochii/ la opulenta lui migraţiune de la un cămin la altul/ am presimţit-o păşind în zăpadă/ cu ochelarii de soare la ea/ un schior fraged şi nesimţit de talentat”. Şi aşa mai departe pînă la final cînd suntem duşi în cu totul altă poveste în care apar un fel de monştri numiţi de poet „hienele femele cu penis”. Această plimbare prin mediile culturale ale lumii, cu prezenţa numelor unor actori, ale unor scriitori, prin cele sportive, în care tenismenii de ultim moment devin personaje care-l copleşesc pe poet, nu sunt nimic altceva decît consemnări ale unei istorii vii, aglutinate, topite în cronici transformate în fragmente poetice ce se doresc un tot. Cum de altfel plimbarea prin mai toată lumea, prin locuri exotice, îndepărtate, prin tot felul de lumi, fie ivite aievea, fie din vis, ţin de un himerism asumat, dar pentru care nu face nici un efort să-l evidenţieze. Poemul Febra Chiliană este relevant în acest sens. Dar nu numai acest poem.

Trăind într-un mediu în care lecturile sunt un modus vivendi, copilul Andrei Alecsa, devenit acum poet, cu o independenţă absolută, nu pare a se îndepărta chiar cu totul de opiniile celor apropiaţi. Astfel mama apare în mai multe ipostaze, uneori cu exigenţa ocrotitoare consacrată de milenii. Ea devine chiar şi cititorul exigent, atent şi moralizator: „…mamei nu-i plac poemele mele/ ea îmi reproşează că de la o vreme/ tot încerc să sap pînă şi în piatră/ că doar voi ajunge şi eu precum în desenele animate/ pînă în China/ mama îmi reproşează că de la o vreme/ petrec din ce în ce mai mult timp în faţa oglinzii/ trăgînd de ompoplaţi/ în căutare de aripi care să mă ducă/ în locul de unde pot privi/ cum secunda se retrage la vestiare…/ mama îmi aminteşte că în jos/ pînă în China/ are să mă mistuie lava/ şi că în sus/ pînă acolo unde se văd cusăturile/ au să-mi crească flori de panică în organe/ şi au să-mi iasă ochi, pe nas, pe urechi…/ mamei nu îi pasă de evoluţionişti/ şi nici de existenţialişti/ pentru că ea ştie prea bine/ că zborul sau plonjarea sunt autostrăzi indecise/ şi că succesul unui transplant de aripă/ nu vieţuieşte în chilia unde sinapsele joacă şah…” (Dorul de şine al unui tren deraiat). Căutarea normalităţii, atunci cînd o iei pe altă direcţie decît cea care s-a dovedit a fi una firească pare a fi sugestia din acest poem. Aşa cum priveşte Andrei Alecsa acest fapt de viaţă, atunci cînd este implicată în ea poezia, nu pare a fi la îndemîna nici celei care ţi-a dat viaţa. Destinul este cel care dictează şi orice „regizare de viaţă” nu este posibilă decît acolo unde nu există personalitate şi orgoliu. Şi Andrei Alecsa îmbină aceste două caracteristici puternice pe care le face vizibile în cartea sa de debut.

Personajele care apar mai peste tot, fie cu nume, fie doar sugerate vin dintr-o existenţă de umbră, devin din fictive reale, îşi fac rolul pe care poetul li-l dă, căpătînd identităţi foarte bine definite doar din cîteva tuşe.

Ceea ce este remarcabil, pe lîngă fluiditatea poemelor, care nu ţine neapărat de discursul poetic, ci mai curînd de compoziţia acestuia topită ca într-o armonie dintr-un cor ai cărui membri se unesc pentru prima oară într-un spectacol, este noutatea limbajului şi firescul sintaxei utilizate cu o atenţie de fin cunoscător al limbii în care scrie. Nu este unul de mari proporţii, însă este clar că este unul nou, cu suflu puternic şi ţesături ce vin din trăiri profunde, nedisimulate.

Ultima poezie din carte, una din puţinele scurte, este definitorie pentru dorinţa poetului de a rupe monotonia impusă în restul cărţii, în care este aleasă ambiguitatea în locul lucidităţii: „atunci cînd o pereche de faruri, în noaptea tîrzie/ atunci cînd tata/ pentru că o pereche de faruri/ atunci cînd mîncam cea mai bună cină posibilă/ iepure lovit de maşina tatei/ îl mîncam cu înverşunare, încordaţi,/ sufletul îi era aproape viu, aproape că respira,/ aproape că dădea să o taie pe uşă afară/ şi să ne lase cu ochii în lună/ fratele meu şi cu  mine făceam mereu întrecere/ oare care dintre noi avea să regurgiteze cel mai frumos/ ghemotoc din blană de frică…/ ghemotoacele i le dăruiam mamei, iar ea ne făcea din ele/ haine noi/ care să ne apere de umbrele ce s-au ridicat/ împotriva noastră”. Un tablou de familie reuşit, care pune o amprentă profund personală peste cartea de debut a lui Andrei Alecsa, un poet de la care aşteptăm semnul revelator de schimbare a calimerei în rîndul tinerei generaţii de poeţi de la noi.

Revista indexata EBSCO