Dec 31, 2014

Posted by in Autori

Livia IACOB – Deșertul cuvintelor din podul palmei. Rînduri cu și despre Eugen Suciu

După debutul editorial din 1979 cu volumul de poezie Bucuria anonimatului ,publicat la Editura Albatros din Bucureşti şi distins, atunci, cu premiul pentru debut, destinul literar al poetului arădean Eugen Suciu pare să continue cunoscînd momente de activitate pasionată, frenetică, dar şi îndelungi şi calme popasuri. Articulîndu-se prin cîteva participări vizibile şi convingătoare la peisajul controversat, agitat al liricii optzeciste (dacă e să invocăm, de pildă, prezenţa sa în Antologia poeţilor tineri alcătuită de George Alboiu pentru Editura Cartea Românească în 1982), „promisiunea” pe care versurile sale o lăsau să se întrevadă îşi află o certă confirmare în aprecierile unor critici şi istorici literari care, practic, pun în mişcare canonul unei literaturi atestată şi astăzi ca fenomen viu, într-o accelerată dinamică, precum  Radu G. Ţeposu. În Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, acesta observa şi insista asupra acelor caracteristici diferenţiind lirica lui Eugen Suciu de a congenerilor alături de care este adesea invocat, anume concizia, aspectul aforistic, chiar sentenţios al frazării ce o fac să pară „irigată în permanenţă de o inteligenţă lirică, dacă pot spune aşa, de o luciditate îndeaproape controlată de reflecţie. În ciuda abstractismului aparent al recuzitei, versurile sale freamătă de o extraordinară senzualitate a imaginaţiei, de o tensiune a asocierilor imprevizibile”.

Cecului în alb al aprecierilor interpreţilor Eugen Suciu îi răspunde, în 1991, prin Cinema Union, volum apărut la Universitatea de Artă din Bucureşti şi printr-o interesantă reeditare a opului de debut, în 2011, la Editura Semne, ajustată cu grafica lui Mircia Dumitrescu şi însoţindu-se cu un CD purtînd semnătura lui Mircea Tiberian. Tot în 2011, apare la Cartea Românească volumul de versuri Motanul, rapid receptat de critică şi bucurîndu-se de traduceri în germană, franceză sau engleză, semnate de Gerhardt Csejka, Dinu Flămând şi Florin Bican. Aceleaşi atitudini, cumva asimilabile unei postmodernităţi care procedează în primul rînd prin deconstrucţie, sînt întîlnite şi aici, lirica lui cunoaşte un proces de decantare, de esenţializare chiar, prin reducţia fenomenalului la arhetip şi, parafrazîndu-l pe ante-menţionatul său interpret, prin dublarea realului cu imagini hieratice, cristaline.

În poezia din cel mai recent volum semnat de Eugen Suciu, Ţeasta, se intră ca într-un roman dostoievskian: adică, după ce ai descins din plin în infernul contrariant al unei intimităţi devastate de frică şi de artă, indisolubil, ba chiar metonimic legate în lirica autorului arădean, te vezi nevoit să accepţi, în ciuda aşteptărilor, o invitaţie ex abrupto la acel deşert al cuvintelor, care „cere mult/ şi oferă puţin/ este o rană/ a apei/ ca şi poemul”. Obsesia fertilă sine qua non rămîne, evident, şi aici cuvîntul, aflat, cum de altfel i se întîmplă de-a lungul întregului postmodernism la care generaţia optzecistă din spaţiul românesc se raliază cu arme proprii, într-o donquihotescă investigare, căutare a sensului. Dacă, într-un poem precum Aromă şi ticuri, care te face aproape să ţi-l imaginezi pe autorul lui scriindu-l din mijlocul unui nor gros de tabac de cea mai bună calitate,  „singur un cuvînt poate fi o cărămidă”, „în versul liber”, „în versul liber/ nu ştii niciodată/ cînd se desprinde întunerecul de pe os/ dacă ghilotina e bine unsă/ ori grumazul e pofticios”. În altă parte, „hălcile de poem” sînt „dezghiocate”, în vreme ce „ochii n-ar fi/ decît un ropot de aplauze sinucigaşe/ iar sufletul/ un ghemotoc de litere/ dintr-o carte dată la topit” (Bernis – aprindere de plămîni).

În strînsă legătură cu absurda căutare a sensului iau naştere, cum altfel?, şi o sumă de texte ce pot fi discutate ca tot atîtea arte poetice, precum Cooperativa artă şi precizie sau despre oboseala de a continua o anume fericire, Temperament ortografie hazard – rugby la prinţesă, Aleph, Absint sau Frica. Numai că poetul postmodern nu mai păstrează mare lucru din rapsodul inspirat, deţinător al harului alchimic, ci e mai degrabă condamnat să actualizeze identitatea tipică menestrelului medieval, alegîndu-şi cîte o Ofelie sau o Svetlană, după caz, care să-i oblojească rănile livreşti. Minnesånger pe care nu-l mai vizitează, cum însuşi scrie, decît poezia şi spaima, Eugen Suciu ni se înfăţişează fără trucuri, poate doar mimînd o anumită tristeţe, o solitară invaliditate: „la 60 de ani/ încă mă fascinează marile teme:/ iubire.ură.singurătate./ la 60 de ani/ cineva în lacrimile mele/ izbeşte cu ciocanul/ păianjenul din colţul camerei/ iar mă iubeşte cu voce tare// sînt oraşul/ locuit de o pisica neagră/ pe care nu mai am chef s-o răsfăţ// la 60 de ani/ încă mai scot femeia din mînecă/ fiindcă acum ştiu ce e viaţa mea:/ 70 la sută apă/ şi 30 la sută/ nevoia de a sufla în urechea Ofeliei/ o vorbă de duh”. „Fără a înălţa imnuri deşertăciunii, poetul o înfruntă cu sarcasm din nou hamletian, gata să trimită toate Ofeliile la mănăstiri, rămînînd să-şi consume frica şi cuvintele alături de uneltele minimalei supravieţuiri: votcă şi pîine. Ar mai trebui un trabuc şi un motan ca să spunem că am luat vieţii maximum de îngăduinţă pe care ni-l poate da”, scria pe blogul său Horia Gîrbea, sedus de firescul acestor poeme, de luciditatea lor, de luciditatea, pînă la urmă, de a nu-ţi mai propune, astăzi, să cucereşti Everestul în poezie, realizînd, cerebral, că asta e o luptă pierdută din start. O luptă cu „poemul arogant şi făţarnic”.

„Înconjurate de nimic/ şi de spaimă/ unele cuvinte/ îmi par lipsite de vitejie”, însă altele „cuvinte cîndva pertinente/ traversează ploaia/ şi se înmormîntează singure/ în foşnetul acestui oraş// altele scormonind prin dantele/ se grăbesc să le ia locul/ în balcoanele mute/ unite în iederă// un opiu tăcut/ culege rănile viitoare// Micalaca”, aşa, ca în Arad lîngă Micalaca (blues pe marginea căii ferate). Trezit din spaima de a emite non-sensuri, fugind de adevărurile mari, ultime, poetul cu amărăciune constată că „acum/ sînt tot mai puţine cuvintele/ care vor să înveţe/ cîte ceva de la mine”. Îşi îngăduie, din cînd în cînd, cîte un refugiu prin recursul la memorie, dar o memorie a tandreţii, pentru care imaginea mamei rămîne emblematică. Din imediata ei apropiere, evident, cea a copilăriei nu putea să lipsească: „Ba semăn cu Discobolul/ ba cu spinarea încordată/ a unui poem neizbutit/ de fapt/ am începută să semăn/ cu îngrijorările mamei:/ o ţintă lipsită de apărare// şi în multe case/ nu mai locuieşte nimeni/ numai în fundul grădinii/ un ghiocel otrăvit/ alfabetul ”. O doză de sensibilitate genuină care ne permite să-l aşezăm, ca intenţie dacă nu întotdeauna şi ca realizare a ei, de lirismul antagonic al lui Leonard Cohen; o eliberare de orice spaimă, o salvare vădindu-se cu greu din acest vid, din acest deşert al cuvintelor care se culeg, cu inima deschisă, din podul palme: „eu ştiu/ că locul cel mai sigur din lume/ e în inima ta”.

Revista indexata EBSCO