Dec 31, 2014

Posted by in Autori

Ștefan BORBÉLY – Romanele Lianei Mânzat

După 40 de ani de critică de întîmpinare am crezut că sînt suficient de imun pentru a spune că nu mai există cărţi care să-mi facă un rău fizic. Convingerea mi-a fost spulberată de Visul Lianei Mânzat (Editura Limes, Cluj-Floreşti, 2013), roman cu care ea ieşit în lume, şi pe care-l vom comenta alături de Venetíca, apărut tot la Limes în anul proxim. Ambele indică faptul că ne aflăm în faţa un prozator realist autentic, de mare calibru, care nu literaturizează, nu dantelează spasmodic, la masa de lucru, fapte de viaţă cunoscute indirect, în mod livresc sau prin creative writing, ci reproduce autobiografic – adeseori pînă la insuportabil – o experienţă proprie atroce, scrisă în carne şi sînge, din categoria acelora despre care nu crezi că ar mai putea să existe decît undeva în spaţiul întunecat dintre obsesie şi devianţă, ambele cu iz penal. Nu-mi amintesc să fi citit vreodată pagini despre detenţia feminină de la Jilava şi Tîrgşor, aşa cum apar ele în Visul, sau despre un infern conjugal împins pînă la anihilare, consumat în România (sudică…) a zilelor noastre, adică într-un moment în care trăim totuşi cu impresia că „civilizaţia” le-a cam molcomit pe toate, acoperindu-le cu o crustă ce aparţine mai degrabă suportabilului decît atrocităţii. Concluzia care se impune e limpede: dacă în România mai există cupluri de genul acelora descrise de către Liana Mânzat în Visul, stăm cu adevărat rău şi ar trebui să reconsiderăm nu numai retorica noastră despre demnitate, ci şi cuvintele cu care lăudăm ipocrit condiţia umană.

Fişa de dicţionar a Lianei Mânzat e simplă doar dacă o citeşti fără atenţie. Născută în 1960 la Cluj, pendulează existenţial între Ardeal şi Oltenia, de unde i se trag bunicii şi unde revine regulat, trenul care leagă Clujul de Valea Oltului fiind unul dintre reperele Visului, fiindcă prin intermediul lui se realizează nu numai transhumanţa, ci şi schimbarea stilisticii de viaţă, Clujul avînd, de regulă, rodul de a pune pansamente peste rănile deschise de Oltenia. Mai simplu spus: Clujul e spitalul, în vremea ce Oltenia e drumul care duce la el: tertium non datur. În 2004, autoarea absolvă Facultatea de Jurnalism din Sibiu, ceea ce înseamnă c-o face tardiv, la 44 de ani (!), miezul semnificativ al vieţii sale constituindu-l timpul dintre momentul copilăriei şi terapia academică finală, după care lucrurile par să se liniştească, puţinii ani de practică ziaristică petrecuţi tot pe malul Cibinului fiind urmaţi de un exil în Spania (2007), unde autoarea trăieşte şi-n momentul de faţă, putînd fi întîlnită sporadic pe Internet, cu texte în general tranşante, inconfortabile. Ţinînd cont atît de locul naşterii, cît şi de opţiunea ei pentru Editura Limes ca poartă de ieşire în lume, putem spune că după Dora Pavel, Florina Iliş şi Marta Petreu (de care, stilistic, Liana Mânzat se apropie), Clujul dispune, din nou, de o prozatoare de zile mari, care mai are, însă, de confirmat ca tehnică de construcţie, fiindcă Venetíca nu se ridică la nivelul de excelenţă al Visului, decît, să spunem, pe trei sferturi, legarea firelor din final şi deznodămîntul logic fiind uşor forţate. Însă era necesar să vezi şi cum scrie autoarea într-un alt registru decît acela autobiografic, adică într-unul al construcţiei epice obiective, desubiectivizate. Aici, ar mai fi de lucru (şi de răbdare), dar Visul e o performanţă atroce, care cu greu se poate egala.

Viaţa a învăţat-o pe Liana Mânzat să confere senzaţiilor o acuitate deosebită, fiindcă în afara satisfacţiilor deosebite de care o existenţă infantilă ternă o văduveşte, intensitatea senzaţiilor e cea care face distincţia dintre suferinţă şi plăcere. Visul e plin de asemenea senzaţii – vizuale, olfactive, auditive –, trăite plenar, hipertrofiat, spasmodic chiar. Alţi oameni se refugiază în imagini, eventual în cărţi sau în visări compensatorii, dar nimic din toate acestea nu colorează viaţa copilului dublu depeizat din Visul, care nu se regăseşte nici la Cluj, nici în Oltenia, mica nostalgie a satului din care provin bunicii fiind brutal amendată de cîteva eşecuri conjugale cumplite, a căror stilistică umană se leagă de Sud şi de o anumită primitivitate animalică masculină gregară, pe care o credeai de domeniul trecutului, ea fiind, de fapt – ne indică romanul – cît se poate de prezentă, de actuală.

Copilul din Visul se împarte între pedagogia austeră a tatălui vitreg – nevăzător! – şi o mamă frustrată, neiubitoare. După plecarea tatălui din casă, furia mamei se obiecivează asupra copiilor, frate şi soră, bătuţi regulat, pînă la inconştienţă. Bolnavă, fata se internează la Hematologie, unde i se descoperă un viciu fiziologic cronic. Doctorii nu îi prea dau speranţe de viaţă şi-i retează orice aşteptări privind o existenţă normală; sfidînd însă promisiunea de moarte, ea decide să trăiască fiecare clipă intens, plenar, fiindcă nu poţi şti niciodată dacă floarea pe care tocmai o vezi nu e cumva şi ultima sau dacă gestul de tandreţe cu care te înveleşti (adesea iluzoriu) nu e cumva şi cel din urmă dintr-o serie oricum prea scurtă, pauperă. Această voinţă de viaţă, avidă, obsesivă, e formidabil redată în roman: senzaţiile, pupilele, nasul se dilată, înregistrează detalii pe care de obicei le ignorăm, am putea vorbi chiar de un soi de hiperrealism lucid, vorace aici, dacă nu ne-am teme că literaturizăm culpabil, abordînd autobiografia scrisă de către Liana Mânzat dintr-o altă perspectivă decît aceea abisal-existenţială – singura care contează, de altfel.

Tot voinţa de plenitudine este aceea care o împinge pe protagonistă înspre căsătorie, împlinită în mod surprinzător şi cu un copil, deşi hemofilia nu-i dădea nici o şansă în acest sens. Soţul (Ştefan) e însă violent, de-a dreptul sadic şi incontinent sexual, suspectîndu-şi la tot pasul „perechea” de infidelitate. Consecinţa e atroce: bătăi în serie, sex pînă la anihilare, chiuretaje repetate, în pofida bolii, a medicamentelor luate cu polonicul, a medicilor care-şi declină orice responsabilitate, fiindcă nu se pot opune evidenţei. Motivul psihic al supărării lui Ştefan e unul care ţine de iraţionalizarea obscură a unui vicios complex de inferioritate, incompatibil cu stereotipia potrivit căreia femeia e întotdeauna inferioară bărbatului: pe cale de a fi descoperit cu o fraudă electrică (spărsese geamul contorului pentru a fura curent), Ştefan e salvat de soţie, care ia vina asupra ei. Soţul îi plăteşte, cu picioarele şi cu pumnii, fiind pe cale s-o chiar ucidă. Înainte de divorţul care devine iminent, el fură copilul; înspăimîntat, acesta optează pentru tată la tribunal, sugestia de repetabilitate victimară plutind în aer, fiind aproape de neevitat.

Extraordinar de corectă cu evaluarea propriului ei trecut, autoarea nu escamotează detaliile neplăcute, ceea ce face ca întreaga relaţie sălbatică dintre Ştefan şi soţia sa să se înscrie în cadrul unui complex psihic sado-masochist. Bătută pînă la anihilare şi abuzată sexual chiar şi atunci cînd se află la ciclu, femeia se sperie cînd e ameninţată cu părăsirea şi-şi cheamă soţul alături. Ambiguitatea se repetă cu al doilea soţ, Gelu, tandru în faza incipientă a relaţiei, sadic după, căruia femeia îi taie… vîrful penisului într-un moment în care nu mai poate suporta atrocităţile conjugale, fiind condamnată într-o primă instanţă la Jilava, apoi la închisoarea pentru femei de la Tîrgşor.

Mă simt obligat să-i reamintesc cititorului că romanul este autobiografic: nu e nimic şarjat, exacerbat, totul se petrece în perimetrul realismului cît se poate de atroce, adevărat, dar insuportabil. Cum e şi viaţa de la Tîrgşor: carceră de o violenţă primară exacerbată, cu femei frustrate erotic şi sexual, care-şi caută insidios compensaţia în homoerotism, dar şi – aici ceea ce observă Liana Mânzat e din nou formidabil! – într-un soi de fervoare igienică paradoxală, echivalenă pentru foarte multe dintre ele cu singura sursă de demnitate pe care şi-o pot asigura în celulă. De pildă, scrie autoarea, există în închisoare o competiţie surdă pentru săpunurile scumpe, sosite în pachete; o cutie de ness (şi ea o trufanda) poate fi primită la o adică impasibil, dar un săpun sau un şampon de calitate niciodată, fiindcă demnitatea de femeie – atîta cîtă a rămas… – mai ţine doar de piele şi de igiena cu care poţi s-o îngrijeşti.

Nu veţi găsi, în Visul Lianei Mânzat, bucurii elevate sau fantazări alambicate, compensatorii: dimpotrivă, totul se petrece la nivelul trupului, al pielii, al voinţei de a închide răni deschise, supurînde, sau de a suprima medicamentaţii abuzive, incontrolabile. E lumea cărnii, a concretului senzorial cea în care autoarea îşi consumă viaţa, nu a cărţilor, a poveştilor sau a visului. Nimeni n-a mai relatat aşa ceva în proza românească de după 1989. E nevoie de putere pentru a duce cartea la capăt (eu însumi făcînd multe pauze pe terasă pentru a putea suporta): dar, cu siguranţă, ne aflăm în faţa unui prozator autentic, de mare calibru, obiectiv cu sine şi cu ceilalţi, ferit – cel puţin la acest nivel – de orice pericol de ficţionalizare.

 

Venetíca (2014) vine, însă, cu un scenariu romanesc ce trebuie construit, pe care nu ţi-l dă de-a gata viaţa, deşi o anumită atmosferă autobiografică pare să traverseze totuşi paginile sale, acolo unde ni se prezintă sufletul unei femei transformate de către un sat într-un paria, cu întreaga orchestraţie malefică pe care excomunicarea nedreaptă, escaladantă, o susţine. Tema e rurală, tot sudică, aşa cum ne sugerează geografia locului şi tipologia nevrotic-iraţională a protagoniştilor. Costel e un uriaş blînd, însingurat, trăitor într-o casă aflată la marginea satului – asociată cu fel de fel de premoniţii funeste –, împărţit de transhumanţă între munca văratecă pe care o prestează în Bărăgan şi odihna hivernală de acasă. Iscodit de femei fiindcă e arătos – o verişoară de-a lui, deja căsătorită, face o pasiune mistuitoare pentru el –, Costel pune capăt fantasmelor feminine în momentul în care o aduce în sat pe Ica (de la Venetica), tînără, frumoasă, dar rece, senzaţia de frig şi de straneitate pe care o transmite coalizînd iraţional tot satul împoriva ei. Oamenii îşi activează într-o primă instanţă aprehensiunile funeste legate de casa de la marginea satului, transformînd-o apoi pe venetică într-un ţap ispăşitor pentru toate relele care bîntuie localitatea. Catalitic funcţionează, cum e şi firesc, femeia mistuită de pasiunea pentru Costel, căreia ea nu îi poate da glas, dar care, fireşte, se află, soţul ei refugiindu-se în alcool şi, ulterior, în destrămare.

Descrierea însingurării Icăi – chircire fizică, neplăcută, crispată într-o singurătate pentru care ea nu are nici o vină – e foarte bine realizată de către autoare, în stilul neconcesiv cunoscut, cu care ne obişnuise şi Visul. Adică, ambiguu sub aspect psihic, fiindcă venetica nu luptă împotriva destinului care o asupreşte, nu caută solidarităţi sau explicaţii, ci alunecă resemnată într-un soi de voluptate victimară înăbuşită (între altele şi în alcool), procesul de disoluţie fiind remarcabil nuanţat şi lucrat de către autoare. Romanul îşi pierde însă naturaleţea atunci cînd se grăbeşte înspre final. Ceva din Baltagul lui Sadoveanu se insinuează vag printre rînduri: aşteptîndu-şi în zadar soţul în prag de iarnă, cînd acesta obişnuia să se întoarcă de la munca din Bărăgan, Ica pleacă să-l caute, nu-l găseşte nici atunci cînd revine acasă, după cîteva luni „ostoite” pe la rude, cadavrul în putrefacţie al lui Costel fiind descoperit într-un tîrziu de copii la marginea satului, în preajma unei fîntîni unde Ica obişnuia sa adaste.

Acuzată pe nedrept de comiterea crimei (e ciudat că ea nu invocă mărturia rudelor care o găzduiseră în Bărăgan), Venetica face 14 ani de puşcărie, revenind spectral in sat după eliberare, pentru a-şi reocupa casa, devenită între timp o ruină. Stigmatizată pentru omucidere, îşi continuă marginalizarea victimară, pînă cînd Nelu, fostul soţ alcoolic al femeii care se îndrăgostise de Costel nu-i mărturiseşte în pragul extincţiei că fărădelegea a fost comisă de el. Uşurinţa cu care pricăjitul criminal îl sugrumă pe uriaşul Costel – care „mută munţii” – e neverosimilă. Iraţionalul erotic intersectat al romanului sugerează cîteva piste epice substanţiale, bine lucrate fiind excomunicarea personajului şi relevarea tandreţii conjugale dintre Ica şi Costel. Însă, detenţia de 14 ani e doar expediată. Venetíca deschide în mod incitant cîteva scenarii narative pline de promisiuni, pe care se grăbeşte apoi să le închidă logic, fără să le fi şlefuit îndeajuns. Etalonul valoric incontestabil rămîne Visul: să sperăm că e o ştachetă peste care Liana Mânzat va fi în stare să sară şi de acum înainte.

 

Revista indexata EBSCO