Dec 31, 2014

Posted by in Actualitatea literara

Șerban AXINTE – Civilizația romanului și teoria epicului superior arhitecturat (I)

Mirela Roznoveanu propune într-un amplu eseu publicat iniţial în două volume[1] o teorie a romanului,  extinzînd  cîmpului referenţial al noţiunii de roman, punînd în discuţie totodată însăşi ideea de gen literar. Autoarea consideră că multe dintre textele intemeietoare ale culturii umanităţii precum Ramayana, Cartea morţilor, Iliada, Vechiul Testament sînt romane. O astfel de abordare nu putea să nu stîrnească reacţii critice categorice.  Liviu Petrescu, de pildă, cu toate că îi recunoaşte Mirelei Roznoveanu o anumită orientare în domeniul genologie romanului, afirmă că, în demersul său critic, autoarea „face apel, în mod precumpănitor, la o metodă şi la procedee prin excelenţă empirice, cu totul neindicate aici. În sfera genologiei, argumente de ordinul sensibilităţii sau al intuiţiei nu sînt de natură să facă, ele singure, discuţia să înainteze. Genologia reclamă mai degrabă o analiză de tip teoretic, o definire cît mai precisă şi mai diferenţiată a termenilor şi noţiunilor de bază. Or, după lectura lucrării de faţă, cititorul va rămîne cu mari perplexităţi, din pricina tocmai a definiţiilor atît de evazive pe care le elaborează autoarea”[2].

Liviu Petrescu trasează şi unele recomandări pentru abordarea mai convingătoarea a perspectivei propuse de Mirela Roznoveanu, perspectivă întemeiată pe afirmarea caracterului transistoric al formelor romaneşti. După părerea criticului amintit, mai utilă ar fi fost, ori o evidenţiere în cadrul textelor analizate a acelor trăsături ce ar putea trimite la o paradigmă a romanului, ori o reinterpretare a unor particularităţi considerate anterior (în mod eronat) ca aparţinînd altor forme literare ale epicului.

O reacţie critică mai în concordanţă cu reuşitele teoretice şi cu intenţiile exegetice ale Mirelei Roznoveanu îi aparţine lui Hristu Cândroveanu. Acesta nu s-a lăsat deloc convins că Ramayana¸ Ghilgameş sau epopeele bizantine şi renascentiste ar fi romane, dar atrage atenţia că autoarea nici nu şi-a propus totuşi să identifice în aceste opere mai mult decît nişte structuri romaneşti[3]. Discuţia noastră porneşte chiar din acest punct. În ce măsură existenţa unor structuri romaneşti în anumite opere literare poate să le confere acestora statutul de romane, în ciuda unor diferenţe specifice evidente. O foarte scurtă discuţie despre ideea de gen literar mi se pare utilă în acest moment.

Genul, o serie deschisă

Ideea de gen literar a fost definită în diverse feluri, dar toate accepţiunile îi indică statutul de agent al cunoaşterii sistemice, în ciuda specificului individual al operelor literare prin care acestea au de multe ori tendinţa de a nu se lăsa încadrate perfect într-o categorie anume[4]. Însăşi natura estetică a creaţiei e disidentă în raport cu convenţionalitatea şi rigiditatea unor taxinomii. Din acest motiv, această metodă de clasificare rămîne pur orientativă şi parţial în afara gîndirii estetice. Aşa după cum apreciază Adrian Marino, „orice grup de note literare comune cere un nume, o definiţie, chiar dacă denumirea va fi convenţională sau arbitrară. Odată fixat, „ numele” genului împlineşte o funcţie necesară : descriptivă, empirică, instrumental-practică, de orientare. Pe scurt, euristică”[5].

Critica fenomenologică înţelege genul ca pe o schemă de receptare a textului.  Îl implică, aşadar, mai mult pe cititor. Pentru că îi oferă acestuia un orizont de aşteptare confirmat sau infirmat de operele individuale într-o dinamică a identificărilor şi distanţărilor. Antoine Compagnon crede că acea concretizare realizată de actul lecturii este „inseparabilă de constrîngerile generice, în sensul în care convenţiile istorice proprii genului de care cititorul presupune că ar aparţine textul îi permit să selecţioneze şi să limiteze, dintre resursele oferite de text, cele pe care le va actualiza lectura sa. Genul, în calitate de cod literar, ansamblu de norme, de reguli ale jocului, informează cititorul despre modul în care va trebui să abordeze textul, şi îi asigură astfel înţelegerea”[6] .

Dacă genul se prezintă ca o serie deschisă[7] atunci de ce totuşi capodoperele tind să comunice între ele mai mult prin diferenţe decît prin asemănări? O variantă de răspuns ar fi aceea că elementele „de serie” ale operelor literare sînt la rîndul lor rezultatul unor permutări şi a unor procese de combinaţie a mai mulţi invarianţi. Contează întotdeauna ponderea pe care unii dintre aceştia o au în faţa altora. Chiar şi elementele de insolit prin intermediul cărora „seria” rămîne mereu deschisă rezultă din alchimia invarianţilor.

Peripateia,  particula romanului

Un gen este, pînă la urmă, o constrîngere a esenţei, o libertate supravegheată prin intermediul acelor invarianţi ce fac posibilă funcţionare sistemică a unor atribute de natură estetică.

Regîndind ideea de gen, Mirela Roznoveanu reduce numărul invarianţilor şi dă o pondere mult mai mare altora. Înţelege peripateia, „schimbarea neaşteptată a destinului”, „aşteptarea contrazisă de desfăşurarea evenimentelor”, drept punct de plecare al romanescului. Vede într-un opus al Dysnarrativia capacitatea fiinţei de a nara, care face posibilă aflarea unui sens al sinelui şi al unui sens despre ceilalţi. Această unitate minimală, peripateia, ar fi sîmburele ideii de naraţiune, cea care îşi află în roman cea mai amplă şi răspîndită reprezentare.

Cercetătoarea numeşte însă  romanul un epic superior arhitecturat ce păstrează în sine, acumulează şi cristalizează valorile unei civilizaţii, oferindu-le posibilitatea să se manifeste estetic şi după dispariţia respectivei civilizaţii. Concepţia se bazează pe o înţelegere a fenomenului estetic ca pe o succesiune de opere individuale ce există într-un spaţiu şi timp individualizat, dar şi ca un continuum spaţio-temporal de stări virtuale: „Înainte de a fi receptat, obiectul estetic creat sau necreat există ca o pură potenţialitate”[8]. Din acest motiv şi epicul superior arhitecturat pare a fi „acelaşi şi totuşi altfel pretutindeni”. Acelaşi pentru că poate fi înţeles, recunoscut şi valorizat din perspectiva gererală a culturii, altfel pentru că arhitecturile estetice ce conţin în ele însele memoria unor civilizaţii diferite nu se pot suprapune niciodată.

Autoarea îşi răspunde sieşi la întrebarea de ce acest gen ar avea în mod special capacitatea de a reînvia altfel odată cu fiecare civilizaţie. Romanul, ca orice alt sistem, ar fi compus dintr-o structură şi o arhitectură. Prima componentă ar fi formată din „elementele preexistente”: gramatica, unităţile imframateriei estetice, selectate şi actualizate în mod diferit în funcţie de fiecare operă în parte. A doua componentă, arhitectura, ar consta din funcţiile epice interne (alegorică, simbolică, profetică, iniţiatică, reflexivă) ce s-ar realiza prin intermediul personajelor a căror aventură s-ar dezvolta epic, cu pornire de la anumite intersectări şi rememorări destinate să realizeze în scriere o „polifonie temporală”: „Romanul este epic superior arhitecturat – în sensul organizării dinamice a funcţiilor sale interne şi externe în jurul unui dialog temporal purtat atît între personaje şi narator, cît şi între viziunea personajelor (exprimată prin acţiune, rememorare, reflexivitate) şi a celor ce relatează (comentariu auctorial), scriu textul (reflexie teoretică, istorică, naratologică) sau îl receptează (comentariul critic). Epicul se re-arhitecturează mereu altfel în fiecare cultură şi civilizaţie”[9] (Roznoveanu 2008: 28).

 

 

[1] Mirela Roznoveanu, Civilizaţia romanului. Rădăcini, Bucureşti, Editura Albatros, 1983 şi Civilizaţia romanului. Arhitecturi epice¸Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1991.  În anul 2008 autoarea publică varianta unificată şi revizuită a celor două volume: Civilizaţia romanului. O istorie a romanului de la Ramayana la Don Quijote, Bucureşti, Editura Cartex. Citările din studiul de faţă au în vedere ediţia din 2008.

[2] Liviu Petrescu, Bravuri genologice pentru uzul elevilor, „Tribuna”, nr. 20, p. 4.

[3] Hristu Cândroveanu, „Civilizaţia romanului”, „România literară”,  nr. 31, p. 9.

[4] Jean-Marie Schaeffer, Qu’est-ce qu’un genre littéraire?, Paris, Éditions du, 1989.

[5] Adrian Marino, Dicţionar de idei literare¸ Bucureşti, Editura Eminescu, 1973, p. 704.

[6] Antoine Compagnon, Demonul teoriei.  Literatură şi bun simţ, traducere de Gabriel Marian şi Andrei Paul

Corescu, Cluj-Napoca, Editura Echinox, 2007, p. 187.

 

[7] Adrian Marino, loc cit.

[8] Mirela Roznoveanu, op. cit., p. 26.

[9] Ibidem, p. 28.

Revista indexata EBSCO