Dec 11, 2014

Posted by in Actualitatea literara

Ștefan BORBÉLY – Ionuț Caragea – Cer fãrã scãri

Ionuţ Caragea – Cer fără scări, editura eLiteratura, 2014 (ediţie bilingvă – română şi franceză)

Nu-l cunosc personal pe autorul volumului de faţă, ceea ce înseamnă că portretul interior pe care voi încerca să-l schiţez e construit exclusiv pe baza poeziilor pe care el le scrie. Rar se întîmplă să ai parte de un asemenea privilegiu; în general, eul fizic interferează abuziv cu cel poetic, şi nu de puţine ori chiar ajunge să-l ecraneze sau să-l înlocuiască. Nu e şi cazul rîndurilor de acum, născute oarecum dintr-un pariu personal cu o bătaie mai lungă: ştiam că Ionuţ Caragea publicase multe volume pînă acum (cel de acum, Cer fără scări, este al 27-lea, dacă am numărat bine!), citisem ciclul SF scris de el despre Uezen şi, mai ales, volumul său dedicat literaturii virtuale aparţinătoare „generaţiei” Google şi eram curios să fac cunoştinţă în mod direct cu unul dintre cei mai atipici literaţi de care dispune în prezent România. Un personaj complex, egocentric şi orgolios, cu o retorică lirică şi autoscopic-eseistică pe măsură. Ne-am tot obişnuit cu poeţi modeşti, sau cu unii care mimează smerenia în versuri gîtuite, ca pe un exerciţiu de autoflagelare publică. Caragea nu face parte din nici una dintre aceste categorii, scriind cu preţul unei singurătăţi dobîndite prin repudiere. „N-am nevoie de ceilalţi/ pentru a înălţa alte temple în mine” – consemnează el la un moment dat direct şi semeţ -, sfidările putînd fi multiplicate, semn că e vorba de o obsesie: „oamenii sînt tot mai departe de mine/ şi mă ridic zi de zi pe un piedestal de cuvinte…”, sau: „nu mă sperie numele voastre/ cît sînt încă în viaţă nu am nevoie de voi.”

De la avangardiştii impenitenţi sau de la Geo Dumitrescu (Libertatea de a trage cu puşca) n-am mai citit asemenea provocări, care pot stîrni exasperare într-o cultură betonată de cuminţenie. Să risipim din start prezumţia că exuberanţa de adolescent perpetuu vine, aici, dintr-o naivitate megalomană; dimpotrivă, poetul e conştient de eventuala percepţie ambiguă a energiei egolatre pe care o degajă, şi o denunţă din capul locului: „mi s-a reproşat că sînt prea plin de mine, că mă cred genial” etc. Coregrafiile sale igienice matinale, maniacal ajustate, anunţă deloc ironic „evoluţiile” ceremoniale de peste zi: „azi trebuie să fiu mai frumos/ poate mă întîlnesc cu sublimul”. Născut pe Google, ştie că alienarea prin diseminare electronică e boala epocii noastre: „fericirea noastră e doar un cobai/ pe care experimentăm clickuri”. Scrie versuri, excesiv şi hipertrofic, ca pe o dedicaţie pentru Dumnezeu, în spaţiul intermediar diafan (pe care grecii îl numeau aither) dintre oamenii care s-au terminat şi divinul care n-a început încă. Însuşi titlul volumului vine din această ipostaziere: „Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj/ într-un cer fără scări.”

Nu întreg volumul este aşa, fiindcă, pe alocuri, această semeţie de bard cosmic liber, decomplexat, e întreruptă de accentele modernităţii negative. „Sînt singur ca un mort pe fundul apelor tulburi”, scrie poetul; într-un alt loc: „ne doare absenţa…”, sau: „scriu poemul trist al stepelor…”. Tenebrele – consemnează el altundeva – sînt „marea problemă a acestei planete”, context în care calea poeziei e echivalată cu calea suferinţei. Cîteva autoipostazieri christice duc şi mai mult apa la moara acestor echivalenţe decantate din recuzita răsuflată a modernismului anxios, negru, însă, mult dincolo de ele, autenticitatea poeziei lui Ionuţ Caragea trebuie căutată la nivelul pozitivului „numinos”, nu la acela al fisurilor din lume sau al crevaselor nimicitoare. Profund religios, poetul ştie că lumea e „rotundă”, fiindcă exprimă plenitudinea de sine a lui Dumnezeu, care se oferă oamenilor prin intermediul revelaţiei: „la fiecare pas te opreşti şi admiri/ o minune care înainte ţi se părea o banalitate”.

Căutarea „fericirii” devine, în acest sens, un laitmotiv al volumului; ea nu se găseşte însă aiurea, în teritorii inaccesibile omului, ci în excepţionalul mirific al fiecărei zile, în „simplitatea” frumoasă, epifanică a clipei. Nu anahoretismul îl duce pe Caragea într-acolo, nu coregrafia studiată, stilizată a smereniei (prezentă în sute de volume de poezii editate la noi în ultima vreme), ci orgoliul potenţat estetic: la o lume frumoasă, creată de un Altul, nu se poate ajunge decît prin intermediul unei lumi de asemenea frumoase – lumea poeţilor, a creatorilor de frumuseţe. Nu suferinţa trebuie să i-o arăţi lui Dumnezeu, pentru a merge în întîmpinarea Lui, nu rănile şi nu mizeria, ci vocaţia ta de curăţenie, de pozitivitate şi de sublim, în care sordidul nu are ce căuta. E o altă percepţie a transcendenţei, aici, mai apropiată de artă, de capacitatea omului de a crea valori superioare, decît de umilinţă sau de rugăciune.

Voinţa de a fi poet şi de a scrie poezie dobîndeşte, astfel, la Ionuţ Caragea, un înţeles soteriologic. Nu unul stereotipizat, însă, de cucernicie creştină, ci unul ghidat de orgoliu: doar cel capabil să se înalţe peste sine şi peste oameni va fi cu adevărat liber şi va înţelege Sensul. Perspectiva e atipică, poate stîrni polemici şi stîrni sprîncene ridicate; dar e perfect logică, fiindcă e apanajul celor puţini şi al unui om care a înţeles – prin intermediul multor cărţi pe care le-a publicat pînă acum – că a merge pe o cale proprie e infinit mai important decît s-o iei prin glodul călcat de ceilalţi.

 

Prof. Univ. Dr. Ştefan Borbély

 

Revista indexata EBSCO