Dec 11, 2014

Posted by in Autori

Emanuela ILIE – Ovidiu Genaru. Graffiti. Afișe. Insomnii

Oricît de greu de crezut ar părea pentru cine îi cunoaşte energia poetică la fel de vie, de sclipitoare ca întotdeauna, de la debutul editorial cu Un şir de zile (Bucureşti, 1966) al lui Ovidiu Genaru s-au scurs aproape şase decenii. Răstimp în care poetul, prozatorul şi traducătorul băcăuan – în actele civile Ovidiu Bibire – şi-a pus semnătura pe o serie de cărţi de bună şi foarte bună calitate, între care: Nuduri (Bucureşti, 1967), Week-end în oraş (Bucureşti, 1969), Ţara lui Pi (Bucureşti, 1969), Patimile după Bacovia (Bucureşti, 1972), Goana după fericire (Bucureşti, 1974), Madona cu lacrimi (Cluj Napoca, 1977), Iluzia cea mare (Bucureşti, 1979), Poeme rapide (Iaşi, 1983), Am mai vorbit despre asta (Iaşi, 1986), Orient, pardon! (Bucureşti, 1999), Trandafiri cu venele tăiate (Bucureşti, 2008) ş.a. Majoritatea, volume de poezie autentică, vibrantă, inteligent construită, dar perfect capabilă să declanşeze emoţii dintre cele mai profunde. Într-o cronică publicată acum patruzeci de ani în „Romȃnia literară”, Lucian Raicu observa exact calitatea cea mai rară a acestei poezii, anume aceea de a „se păstra aproape fără abatere în marginile lirismului. Răceala construcţiei, autocontemplarea ironică, pregătirea din vreme a tipicelor sarcasme lasă teafăr fiorul”. Calitate într-adevăr foarte rară, pe care Genaru a ştiut să şi-o conserve intactă peste ani. Cea mai bună dovadă este chiar proaspătul op Graffiti. Afișe. Insomnii, Editura „Ateneul Scriitorilor”, Bacău, 2014, pe care scriitorul ni-l oferă la ceas aniversar (pe 10 noiembrie împlineşte 80 de ani de existenţă întru poezie!). Prilej de a reflecta, din nou, asupra unor teme existenţiale şi poetice dragi, dar şi de a-şi recunoaşte (ca întotdeauna, cu amară luciditate sau cu autodetaşare ironică) unele sensibilităţi biologice acutizate în vremea din urmă.

Emblematic, volumul se deschide cu un poem intitulat Graffiti ilicit, în care se devoalează funcţionalitatea poetică a graffiti-ului şi se recunoaşte, deşi prin ricoşeu, miza de adîncime a întregului: „Nu ţi-a plăcut că urbea e plină de mîzgălituri pe ziduri./ Mie da./ Croncăneli ale nopţii oraşul gîndeşte/ oraşul e om sub acoperire cifruri limbaje/ şi chiar şi filosofări de doi lei/ conspiraţia şi pînda./ Fără pansamente fără iod cu acizi/ cu incizii adînc distilate graffiti povestesc/ alchimiile întunericului lumina putrefactă din tomberoane din care exultă alcoolul îngerilor. Sau crima./ Sau obielele frumoasei adormite cînd scriam prin latrine îmi place de tine Maria şi aş vrea să te pierd./ Pentru că în unii se naşte sluga şi-n alţii/ răsare stăpînul/ cărările sînt controlate de cîinii electrici.// Te faci că nu vezi nu auzi născocirile profunzimilor/ tale: specia se oglindeşte/ Graffiti lezează în plex binele public graffiti şi vindecă./ Graffiti e internetul frustraţilor/ Fragmente iluminări şi asistentul meu Zorro motanul/ nocturn care-mi toarce subconştientul.” Precum celebrul corelativ obiectiv al lui T. S. Eliot, fiecare graffiti, afiş ori insomnie, fiecare fragment sau iluminare din carte nu face altceva decît să re-compună şi să restituie formula unor emoţii particulare, adică, în termenii poetului băcăuan, „cifrul”, „limbajul” specific propriei alchimii interioare. Evident, catalizatorii aparenţi ai arderilor/ combustiilor poetice sînt dintre cei mai diverşi, aşa încît poemele se prezintă într-o varietate de forme, de la Procese verbale de existenţă la Insomnii şi Dorinţe de tot felul, de la ilustrate cu Floare de cîmp sau Floare de vişin la pasteluri crepusculare, în sfîrşit, de la schiţe de portret colectiv la amare arte poetice, atribuite, desigur, Ultimului mohican liric. Cîteva dintre Afişe înregistrează, ca în treacăt, mizeriile urbane cele mai comune sau tarele obişnuite ale pseudo-umanităţii care orbecăie prin funestul „tîrg/ cu bordeluri şi bodegi acre unde bei ca să uiţi/ unde nu poţi lega o vorbă cu nimeni/ cu nimeni din pricina zgomotului asurzitor al banilor/ într-o mahala mirosind a lavandă turcită/ bîrfitoare crăcănată credulă hîtră şi bocitoare/ sarcastică peticită cu cai mascaţi liliachie virgină amînată în care laptele s-a covăsit” etc. (Graffiti strada Bacovia nr. 13) Altele punctează maladiile culturale de dată recentă, deşi denunţătorul apelează la formule de sorginte avangardistă: „Atunci/ topiţi bibliotecile să facem din ele iar păduri” (Înapoi). Un Afiş cu prieteni fixează o mică serie poetică de elită, în care autorul se include cu ştiuta autoironie: „Chiloţeii tanga imprimaţi cu versuri de nichita/ pe faţă pe verso/ reliefează un/ iepuraş parfumat cu brumaru./ Un păhărel cu alcool mureşan doar aşa/ ca să-i sticlească ochii swarovski./ Ceva flori de cîmp în sutienul de firmă Genaru.// O recunosc/ este deja plictisită. Citind pe plajă jurnalul seducătorului.// Puah ce anacronic!” etc. etc.

Combustia de maximă intensitate sau, dacă vreţi, cea mai puternică emoţie particulară este însă transmisă în seria de texte unde poetul coboară în propriul Adînc, numai pentru a împlînta cuţitul adevărului netrucat despre sine: „Lumea-i cuprinsă în inima mea adînc în inima/ mea şi nu pot s-o deschid/ decît cu cuţitul”. Efectul (să îl numesc, în lipsa altei sintagme potrivite, efect de sîngerare), vizibil fie doar la cusături, fie pe toată ţesătura poetică lucrată cu migală, este provocat, de fapt, de certitudinea degradării biologicului. Unele poeme închid în formule aspre o întreagă strategie a refuzului ori a amînării, egal febrile, în ciuda tonalităţii jucat indiferente sau ironice: „într-un amurg agonic/ omul cu glugă poate să mai aștepte” (Proces verbal 29 sept. 1979). Ori: „Mai păsuiţi-mă. Am întîlnire cu un vers biblic” (Afiş 1). Şi încă: „Senectute tu nu mai ai lacrimi. Doar margine./ Ziduri concentrice cu frize îngereşti./ Senectute nu te culca odată cu somnul. Nu te sfii/ să mai bei lapte din flori” (Acolo). Puţine dintre texte sîngerează abundent, parcă din toţi porii poetici, indiferent dacă formula confesivă este afirmativ sumbră, ca în Întuneric progresiv şi Sarea senectuţii, sau doar interogativă, ca în Graffiti 80: „Miresme care oxidaţi un sînge tînăr veniţi de unde?/ Despre efectul straniu al depunerii vîrstei/ în ateroame ce se mai ştie?/ Sînt zilele sleite? Polenul zorilor care s-au dus?/ Să fie straturile experienţei? Un sit uman?/ Sau poate-i arhivarea migăloasă a morţii?/ O căptuşeală a înţelepciunii?/ Tuneluri înfundate cu cafele şi ţigări?/ O fi haznaua biblicei nimicnicii?” Indiferent dacă sînt scrijelite în tuşele acrimoniei sau în cele ale întristării, frumuseţea crudă a acestor Graffiti. Afişe. Insomnii este indiscutabilă.

Revista indexata EBSCO