Dec 11, 2014

Posted by in Stilul marilor profeti biblici

Șerban AXINTE – Nicolae Manolescu și rolul criticii literare

Unul dintre cei mai importanţi critici postbelici, Nicolae Manolescu are o operă foarte consistentă ce înglobează, pe lîngă numeroase volume organice, şi o activitate publicistică impresionantă. După tradiţia interbelică, multe dintre articolele publicate mai întîi în presa culturală şi-au găsit locul în diverse tomuri. Citită azi, publicistica lui Nicolae Manolescu din anii ’60-’80, se dovedeşte extrem de vie şi de actuală, pentru că există la autorul Lecturilor infidele o anumită inteligenţă a textului care interoghează materia supusă analizei şi o face să apară într-o cu totul altă lumină. Manolescu reinventează opera literară asupra căreia se opreşte, fără să o falsifice însă. Într-un articol publicat iniţial în „Luceafărul” şi reluat în manieră amplificată în Pseudopostfaţa volumului Lecturi infidele, actul critic este definit în primă instanţă drept un răspuns la întrebarea ce este literatura? Cum aceasta nu ar exista „obiectiv”, ea trebuie recreată, dovedită, comunicată într-o manieră care să-i pună de fapt în evidenţă cele două realităţi subsumate. Prima ar conserva iluzia datelor ei obiective: ritmul, rima, aspectul metric, subiectul romanului, strofa, capitolul. Simpla analizare a acestor date nu ar constitui adevărata vocaţie a criticii literare, cea interesată de realitatea nevăzută a operei: „Marea operă este o hierohlifă. Înfăţişarea ei plauzibilă e doar un semn, o convenţie: sugestia unei existenţe interioare latente, care, spre a deveni activă, reclamă percepţia estetică. […]. Critica e posibilitatea de a „inventa” această realitate infinită a operei”[1].

Odată pronunţată respectiva definiţie, este imediat sancţionată „critica tradiţională”, care ar fi „explicativă”, deci limitativă, neputînd convoca astfel – prin barierele autoimpuse – elementele ce compun opera la modul subtil. Infidelitatea lecturii este pentru Nicolae Manolescu o calitate intrinsecă a criticii ce funcţionează în sprijinul ideii de potenţialitate, de noutate a privirii, de prospeţime a receptării: „Critica e condiţionată de infidelitatea lecturii, este, cu alte cuvinte, o lectură infidelă. O lectură care nu urmăreşte să explice opera […], dar să o „justifice”. Criticul convoacă toate elementele care fac posibilă opera. În aceasta constă sensul creator al criticii”[2].

În replică explicită la adresa consideraţiilor lui Nicolae Manolescu despre posibilităţile criticii literare, Eugen Simion examinează metodic conceptul de critică modernă cu intenţia de a lămuri din condiţiile generale ale disciplinei. Nevoia de teoretizare, de problematizare continuă trebuie să spargă „conformismul de opinii”, prejudecata că adevărurile au fost deja stabilite. Discuţia despre posibilităţile criticii este cazul să înceapă, crede Eugen Simion, nu atît prin a propune răspunsuri la întrebările esenţiale ale literaturii – s-ar risca tocmai pierderea esenţialului prin hăţişul chestiunilor generale – iar absolutizarea funcţiei creatoare a criticii ar diminua alte funcţii elementare, necesare în actul judecăţii critice. Nu trebuie să se piardă din vedere adevărul că „opera există obiectiv, indiferent de condiţia critică şi că ea nu trebuie justificată, din moment ce nimeni n-o contestă ca valoare, ci numai tradusă în intenţiile ei intime, supusă analizei sistematice, pentru a-i explica originalitatea, viabilitatea, nervurile ideologice şi psihologice în trupul ei de marmură. Fiecare epocă caută puncte de contact şi înţelesuri vii în capodoperele literaturii şi această permanentă confruntare constituie condiţia de longivitate a operei”[3].

Aşadar, spre deosebire de Nicolae Manolescu, Eugen Simion crede că funcţia explicativă e absolut necesară în condiţiile unei literaturi în afirmare, dar supusă riscului confuziei de valori. Existenţa numeroaselor căi de a ajunge la literatură nu este tăgăduită, dar ceea ce pare să conteze aici, pe lîngă judecata critică, e efectul analizei, dacă a fost sau nu intuită „nota particulară a operei”. Observaţiile ce vin dinspre stilistică pot coexista cu cele ce rezultă din investigaţiile psihologico-sociologice şi cu răspunsurile analizei simbolurilor fundamentale. Procedînd la o trecere în revistă a noilor metode de abordare a literaturii: metacritica, psihocritica, critica tematică şi structuralistă[4], Eugen Simion vorbeşte de fapt despre opţiunea criticii pentru „comprehensiunea largă” facilitată de armonizarea criteriilor. Critica ar evolua „sub semnul diversificării de stiluri individuale, năzuind să fie într-un înţeles special al noţiunii, o critică totală, completă, esenţială”. Ea trebuie să se dezbare de prejudecata criteriului unic, rămînînd fidelă obiectului operei ce reclamă particularităţi complexe şi specifice de la caz la caz. Ca şi preopinentul său, ia în discuţie „realitata ascunsă a operei”, universul ce „a scăpat intenţiilor creatorului”, rolul criticului fiind acela de a ajunge la această realitate, de a restitui sensul acelui univers prin mijloace diverse şi complementare: „criticul modern trebuie să tindă spre totalitate, spre comprehensiunea largă, substituindu-se cum cerea Ibrăileanu, celor mai diverse formule, pentru a le putea judeca din punctul lor de vedere. […] examenul unei opere nu poate fi decît global, complet şi din orice direcţie te-ai apropia de simbolurile fundamentale trebuie să ajungi la ele, folosind toate datele creaţiei.  «Tehnica» diferă, de la un critic la altul şi nu are valoare decît în condiţiile impuse de un talent incontestabil” [5].

Polemica făţişă cu Nicolae Manolescu îi oferă lui Eugen Simion ocazia de a-şi exprima dezacordul cu acea critică unilaterală care, după modelul foiletonului impresionist caută calitatea dominantă a operei reuşind însă doar să creeze „o altă operă pe marginea celei reale”. Riscul îndepărtării de obiect e necesar a fi îndepărtat printr-o judecată finală pregătită minuţios prin analize multiple, cît mai puţin speculative.

În replică, Nicolae Manolescu respinge acuzaţia adusă de Eugen Simion conform căreia ar fi partizanul unei critici unilaterale, nuanţîndu-şi totodată punctul de vedere. Admite existenţa unor metode multiple de abordare a operei literare. Mai mult, vorbeşte despre un dublu proces prin care trece domeniul luat în discuţie: unul de „ştiinţifizare” (critica matematică, statistică etc) şi altul de autonomizare. Manolescu susţine că metodele exacte, dincolo de rolul lor prin care practic îşi legitimizează existenţa „ameninţă critica în fiinţa ei adîncă”, provocînd-o indirect să se elibereze de „servituţile tradiţionale” şi să se dezvolte autonom. Posibilitatea criticii, cea care pare a-l interesa cu precădere, este aceea care refuză subordonarea la literatură, fiind nu „umbra operei”, ci conştiinţa ei. Obiectul respectivei critici nu ar fi opera ca structură analizabilă, ci procesul implicit declanşat de ea, viaţa ei deschisă. Nu ar mai exista practic interes pentru structurile închise. Criticul nu ar mai înţelege raportul dintre autor şi creaţie ca pe o oglindire, ca pe o transfigurare. El ar vedea o geneză continuă, o transformare reciprocă: „se dezvăluie acum criticii viaţa moleculară o operei: cei care se aşteptau să descopere structuri constante, cristale, dau peste nişte forme surprinzătoare de viaţă interioară. Opera nu e niciodată finită […] ea e un proces, o mişcare permanent eşuată în drumul spre această formă finită. În acest sens putem zice că opera nu există obiectiv. […] Dintr-un examen al elementelor care compul opera, critica devine un examen al acelora care o fac posibilă, dintr-o meditaţie asupra ei, o meditaţie asupra posibilităţilor ei. În sfîrşit, din studiu al operei ca realitate dată, critica devine o filosofie a creaţiei”[6].

Dintre genurile criticii, cronica de întîmpinare rămîne una dintre cele mai populare şi mai de efect modalitate de investigare a textelor. Asupra acestui subiect, Manolescu s-a aplecat în mai multe rînduri, dar, reprezentativ rămîne un text din „România literară” din anul 1983. După ce propune unele delimitări între istoricul literar, teoreticianul literar şi eseist, Nicolae Manolescu se arată în totalitate partizanul cronicii de întîmpinare, căreia îi aproximează şi natura: „E probabil singurul domeniu în care mă simt gată să apăr pînă la capăt « tradiţionalismul ». Nu am nici o simpatie pentru succesul necritic al unei cărţi, căci cred că revine cronicarului (criticului, în general) datoria de a educa pe cititor şi nu invers. […].« Tradiţionalismul » cronicii nu se reduce însă doar la apărarea criteriilor specifice de valoare, ci la un anumit limbaj. […] cronica este şi va rămîne, indiferent de evoluţia restului criticii, o specie „empirică”. Metodele noi au pătruns şi în cronică, în măsura în care ea a putut profita de pe urma precizării unor noţiuni, a eficienţei mai mari a unor instrumente; dar niciodată cronicarul nu va putea înlocui gustul lui momentan, impresia primă de lectură, cu toată savoarea ei incertă, prin analize de tip stilistic, tematist, psihanalitic ori mai ştiu eu ce”[7].

În concluzie, aş mai adăuga doar că, exercitată pe mai multe decenii, critica manolesciană se dovedeşte a fi una dintre cele mai provocatoare forme de investigare a operelor literare, constituindu-se chiar într-un model pentu generaţiile mai tinere de critici literari.

 

[1] Nicolae Manolescu, Lecturi infidele, 1966, Bucureşti, Editura pentru literatură, p.184.

[3] Eugen Simion, Metamorfozele criticii, „Gazeta literară”, nr. 8, 1966.

[4]Sînt amintiţi criticii Gaëtan Picon, Charles Mauron şi Jean-Pierre Richaud

[5] Eugen Simion, Metamorfozele criticii, „Gazeta literară”, nr. 8, 1966.

[6] Nicolae Manolescu, Critica? O meditaţie asupra posibilităţii operei, „Gazeta literară”, nr. 22, 1966.

[7] Nicolae Manolescu, Rolul cronicii literare, „România literară”, nr. 33, 1983.

Revista indexata EBSCO