Dec 11, 2014

Posted by in Stilul marilor profeti biblici

Constantin DRAM – Vocea lui Manolescu

Poate că şi subiectul nostru, adică toate cărţile pe care le-am citit, s-a depărtat de noi în timp ce teoretizam, ca umbra de o pasăre ce se înalţă. Iată, umbra a rămas neschimbată, tremură acum peste drumuri şi grădini. Dar seamănă cu pasărea tot mai puţin; modelul şi copia nu se mai ating ca atunci cînd pasărea îşi înfigea ghearele în ţărînă. Critica induce, astfel, în eroare… (E .M. Forster)

Înaintea oricărei cărţi se află o carte: la sfîrşitul oricărei cărţi tot o carte. Un text izvorăşte din altul şi produce altul. Imaginaţia ultimului Sadoveanu e livrescă fiindcă e o imaginaţie a cărţii, nu a realului, a textului, nu a vieţii; fiindcă interpretează viaţa ca pe un text nesfîrşit. (Nicolae Manolescu)

 

Scriitorii (măcar aceia care merită întru totul acest nume) nu ar trebui să cunoască purgatoriul numărării anilor, fie şi pentru faptul că ei sînt asociaţi, mai degrabă, cu cărţile din bibliotecă. E de reţinut aici o relatare despre Sadoveanu, din care aflăm cum reacţionează fetiţa sa (viitoare scriitoare şi ea, mai tîrziu), atunci cînd află că musafirul tatălui ei din bibliotecă se numea Brătescu-Voineşti…adică numele respectiv era asociat cu o persoană în carne şi oase, în timp ce ea credea că acel nume se leagă doar de nişte volume adunate pe nişte rafturi.

Cînd, în 1976, Nicolae Manolescu publica Sadoveanu – Utopia Cărţii, la Editura Eminescu, (pentru ediţia I), opera sa se afla, sugestiv, între Introducere în opera lui Al. Odobescu şi Teme 3. Publicase, pînă atunci, titluri care făcuseră din el un nume de primă mînă în critica românească: Literatura română de azi (în colaborare), Lecturi infidele, Metamorfozele poeziei, Teme 1 şi Teme 2. Cartea despre Sadoveanu însemna însă altceva: în primul rînd, puterea de a impune un model propriu de receptare a unuia dintre cei mai importanţi scriitori români, un Sadoveanu totalmente încadrat manolescian, prin acea utopie a cărţii în care se adună, ca într-un creuzet magic, atît forma ultimă, distilată a filosofiei existenţiale, cît şi liniile de forţă ale unei literaturi ce se regăseşte în utopia livrescului; în al doilea rînd, avînd în faţă o bibliografie impresionantă despre autorul Baltagului, Nicolae Manolescu reuşea să definească şi să releve particularităţile vocii sadoveniene, marcă unică în proza românească, depăşind simplele comentarii impresioniste şi nelăsîndu-se nici forţat tendenţios de instrumentarul criticii structuraliste, foarte prezent, de altfel, în analizele anilor ‘80 în mai tot ce însemna critica literară. Tot atît de adevărat este şi faptul că vocea lui Nicolae Manolescu se impunea, definitoriu în cultura română, (şi) prin această carte ce propunea o utopie, în ani în care refugiul în literatură putea suplini, frumos şi seducător, celelalte oferte (necunoscute, de altfel, în mare parte) ale vieţii reale.

Prin urmare, modelul cărturăresc era şi atunci, pe vremea redactării seducătorului eseu critic manolescian, ca şi pe vremea cînd Sadoveanu proiecta Divanul persian, o soluţie, un refugiu înţelept; la începutul Divanului, acest fapt era astfel sintetizat de un autor care avea să aibă prilejul cumplit de a-şi vedea cărţile arse şi de a scăpa, cu greu, el însuşi (e drept, fiind şef de lojă masonică) de pedeapsa ce i-o rînduiseră legionarii: „Zilele ce trăim acum noi, fiii Europei, sînt tot atît de aspre ca şi zilele de demult.”

Privind dinspre azi către cele două atunci, în curgerea lor naturală (de la Sadoveanu către Manolescu), evaluarea utopiei livreşti va fi şi mai mult resimţită ca atare: poate niciodată mai mult ca în aceste zile, din 2014, cînd „se întîmplă că preţul ei străluceşte iar”, după cum se arată în aceeaşi „înainte cuvîntare” a capodoperei sadoveniene, valabilă atunci, ca şi acum, din nefericire.

Acum, privind din partea celui care acum a recitit şi scrie aici despre acel Sadoveanu criptat/ decriptat de (mai) tînărul, de atunci, Nicolae Manolescu, pot alege, cu aceeaşi plăcere distilată pe parcursul a aproape patru decenii, iluzia căderii în utopie.

Avem de a face cu eseu critic ce cuprinde opt capitole, din care, deliberat, pentru facilitarea lecturii, au fost omise trimiterile stricte, fiind preferată metoda înşiruirii finale, pentru fiecare capitol, a surselor complete după care s-a făcut informarea. Primul capitol (filosofia) pune şi problema metodelor şi a sistemului critic: „Visez o carte de critică în care constituirea textului critic să fie simultană cu reconstituirea textului literar, naşterea unuia cu renaşterea celuilalt, sinteza cu analiza, teoria cititului cu o practică anume a scrisului, o carte care să fie totodată un studiu şi o antologie, familiarizînd pe cititori cu o operă şi cu explicarea ei; selecţie spre a învedera ansamblul şi idee de ansamblu spre a motiva selecţia; citire şi citare. Căci, în sfîrşit, unghi de vedere, ipoteză, renunţare etc. nu sînt totuna cu ignorare şi, ca să aleg, am citit şi recitit opera lui Sadoveanu, de-a lungul a cîţiva ani, uitînd-o şi regăsind-o de cîteva ori.” Tot aici, se afirmă disjunctiv că în universul sadovenian nu există idealuri, ci nostalgii; de asemenea, confirmîndu-se acel primat al povestirii la Sadoveanu, criticul relevă că romanul exprimă spiritualitatea lumilor stabile şi ritualizate, pe cînd spaţiul relevat de povestire rămîne, definitoriu, poetic. Dar, vorbind de utopia filosofică şi socială, cea care nu se poate realiza decît prin intermediul unei utopii a literaturii (adică atunci cînd idealului unei lumi omogene îi corespunde idealul unei arte omogene), Nicolae Manolescu găseşte spaţiul nimerit pentru a introduce problematica în sine a cărţii de faţă: „În acelaşi timp însă, apare în Divanul persian şi idealul statului raţional, de filosofi guvernînd cum au visat iluminiştii: şi el conduce la Utopia Cărţii. (Ce straniu şi tragic lucru: marele Sadoveanu visa la o utopie a cărţii tocmai într-un timp cînd cărţile lui – şi ale lui Th. Mann, şi ale altora, la care l-am raportat – erau arse în piaţa publică ori despicate simbolic cu toporul de către cei cărora, auzind cuvîntul cultură, le venea să scoată pistolul!) Spre deosebire de utopia vîrstei de aur, utopia cărţii este o utopie devenită conştientă de ea însăşi.”

Un următor capitol (universul) îl desparte pe marele prozator de viziuni sentimentale specifice precursorilor minori, Manolescu apropiindu-l de percepţia profundă şi poetică a lui Tolstoi; inventariind, în acelaşi spirit al citirii/ recitirii/ construirii/ deconstruirii textului, criticul numeşte cele trei modele fundamentale ce compun universul existenţial sadovenian: omul primitiv (trăitor în mediul natural firesc), ţăranul văzut într-un univers idealizat şi ultimul sau cel dintîi – modelul cărturăresc, cu o fază abstractă şi filosofică, avînd sursele în meandrele gîndirii secolului XVIII, cînd se avansa posibilitatea existenţei unei lumi raţionale.

În capitolul arta, dincolo de dihotomia operatorie nuvelă/ povestire, Nicolae Manolescu numeşte coordonate majore ale scriiturii sadoveniene şi avansează hotărîtor în definirea acelei mărci specifice, unice în proza românească, vocea sadoveniană. Tipurile de povestire sadoveniană sînt relevate prin asociere cu acea „voce” sadoveniană, iniţial, în primele trei tipuri de povestire, intermitentă, asociată însă cu deplina maturitate. Acum, mai cu seamă după 1928, se definitivează al patrulea tip de povestire, cea care transformă autorul în suprapersonaj şi care face ca limbajul sadovenian să devină „limbaj esenţial”. Nicolae Manolescu fixează acum ceea ce însuşi specificul marii arte a prozatorului: „În majoritatea povestirilor maturităţii, această voce placid-amară, pătrunsă de o muzicală sentimentalitate, e substanţa din care se modelează totul: evenimente, peisaje, oameni, mişcările şi vocile lor”, respectiv: „Prin vocea pe care am încercat s-o pun în evidenţă, înţeleg tocmai această vorbire substanţială din care ia naştere, ca dintr-o emisie de unde, viaţa operei. Nu încape nici o îndoială, pentru cine îi citeşte cărţile în ordinea apariţiei, că Sadoveanu a tins de la început către acest stil: din ce mai dens, mai material, mai senzual.”

Ca şi viaţa, textul este infinit, glosează criticul, întîlnindu-se, de această dată, cu epilogul mult cititului şi citatului Divan persian.

Ritualul povestirii, funcţiile povestirii, eterogenitatea şi inegalitatea volumelor de povestiri sadoveniene au (mai) făcut subiect de discuţii, frecvent în critica sadoveniană. Propunînd propriile-i modele de analiză a acestora (în capitolul povestirile), criticul statuează, pentru totdeauna, volumul Hanu Ancuţei drept „capodopera de la răscruce”. Aici se regăsesc elementele povestirilor anterioare (lumea ţărănească, natura, idilicul, legenda, oralitatea). Marea calitate a unei arte ridicate la un rafinament superior este chiar simplitatea ei. Dar, ceea ce se afirmă foarte rotund, ţinînd de demersul general al cărţii manolesciene, sînt următoarele: „Instituţiile din Hanu Ancuţei sînt rodul acestei deformări livreşti, pe care imaginaţia sadoveniană o va impune mereu de aici înainte istoriei, locurilor şi oamenilor din care se inspiră.”

O analiză foarte minuţioasă a romanului românesc, cu întrebări şi răspunsuri pe măsură, în capitolul cu nume sugestiv, de ce nu avem roman. Supremaţia romanului social era, pe atunci, proclamată de majoritatea criticilor; cît îl priveşte pe Sadoveanu, acesta începe să scrie romane mai cu seamă după primul război. Observaţii de forţă: Sadoveanu nu e Sadoveanu în romanele mici (a se vedea pariul cu Ibrăileanu faţă de un roman cu autor de nerecunoscut, Oameni din lună ), cărţile sale numite roman nu mai seamănă cu cele clasice, critica refuzînd chiar să numească Ostrovul lupilor roman, eticheta cea mai sugestivă e, pentru aceste scrieri, „romane ale sfîrşitului de veac” (o lume se sfîrşeşte şi alta îi ia locul), aceste romane sadoveniene pot fi considerate „teziste”, iar personajele sale se comportă, adesea, contrar logicii interne. Sînt şi cîteva analize, probe de virtuozitate critică, pe romane precum Demonul tinereţii, Locul unde nu s-a întîmplat nimic, Baltagul.

Sadoveanu e (ca şi Thoreau) un utopist, afirmă Manolescu acum aproape patru decenii, „deoarece crede în putinţa revenirii în acel cosmos natural primar, unde se munceşte numai de plăcere şi doar spre a se asigura strictul necesar.” Capitolul cu titlu din istoria noastră literară (pseudokynegeticos) priveşte povestirile cu „vînători şi pescari” care nu au identitate, afirmă criticul, cu faimoasele descripţii ale naturii, ce impune mai cu seamă prin număr de vieţuitoare, natură pe care el o vede tratată sadovenian din două perspective tematice: o temă a poeziei naturii şi o temă a imaginaţiei (adică a literaturii, aici intrînd o operă precum Povestirile de la Bradu-Strîmb).

Într-un alt capitol, tot cu titlu de istorie a literaturii (descrierea moldovei), întîlnim o analiză şi o încadrare a romanelor istorice, romane care, de fapt, arată criticul, impun două mari teme: aceea a instabilităţii (a paradisului devastat), respectiv a mitului vîrstei de aur (epoca ştefaniană). Fastuos şi emblematic modul în care este comentat periplul abatelui francez Paul de Marenne prin Moldova, începînd cu intrarea acestui sol aristocrat într-o ţară a paradoxurilor, a nesiguranţei, dar şi a unor rafinamente nebănuite.

Capitolul final şi titular (utopia cărţii) este acela al volumelor favorite (Creanga de aur, Ostrovul lupilor, Divanul persian) şi al comentariilor pe măsură. Filosofia lui Breb este, cum altfel, filosofia autorului romanului, iar „utopia dacică” (în expresia lui Paul Georgescu) o marcă de neocolit: „Socotind limba ca un factor important în comunicare, am totuşi încredinţarea că trebuie să ne căutăm pe noi înşine mai în adînc şi mai în trecut, cînd cîntecele şi legendele traduceau cu alte vocabule acelaşi sentiment. Pot spune că neamul nostru se trage de la Roma, dar mai cu seamă de la Carpaţi.” Sînt cuvintele autorului dintr-un articol intitulat Ochiul care rîde, totodată însă şi cuvintele puse în gura profesorului Stamatin, personaj de la începutul romanului Creanga de aur, cel care crede cu temeinicie în existenţa unei civilizaţii daco-getice anterioare celei romane. Sînt paginile cele mai pline şi mai aplicate ale fermecătorului eseu critic manolescian, reuşind performanţa absolută de a-l re-propune pe Sadoveanu şi de a propune, simultan, o mare voce critică. Statuînd formula utopiei cărţii, Nicolae Manolescu trimite, conceptual, spre literaritate şi stilizare, spre scriere şi transcriere, arătînd că înlocuirea exprimării orale cu varianta stilizată, ca marcă definitorie a vocii, a patinei sadoveniene, este începută de la Hanu Ancuţei şi condusă apoi măiestrit spre Divanul persian, capodoperă despre care s-a scris prea puţin şi pe altă direcţie.

„Stilizarea e totdeauna o formă de literalitate, ca şi livrescul.// Aici sfîrşeşte utopia sadoveniană a cărţii: la litera ei”.

Nicolae Manolescu a fixat, în opt capitole de o eleganţă critică aparte, vocea lui Sadoveanu, ca formă unică de rostuire scripturală în literatura română; în acelaşi timp, cu eleganţă şi aplomb bine motivat, şi-a rotunjit, definitiv, propria-i voce.

Cărţile unui autor pot fi tot atîtea ipostaze ale sale sau, în altă situaţie, doar piese dintr-un joc de puzzle ce ar putea conduce la compunerea finală a înfăţişării. În ceea ce mă priveşte, îmbrăţişez mai degrabă prima variantă şi cred că pentru Nicolae Manolescu ipostaza cea mai potrivită este Utopia Cărţii.

Oricum, nu mai are cale de întoarcere, fiecare arc de cerc dintr-o adunare frumoasă de ani motivînd această afirmaţie.

Revista indexata EBSCO