Dec 11, 2014

Posted by in Stilul marilor profeti biblici

Antonio PATRAȘ – Literaturã și politicã. Peștele în apã, peștele pe uscat

Nu mai ţin minte cînd am citit prima oară un text scris de Nicolae Manolescu. Voi zice drept urmare şi eu, îngînîndu-i pe junimiştii de odinioară, că originea acestei experienţe formatoare în biografia mea intelectuală se pierde în negura timpului. Numele îmi era cunoscut din copilărie, cînd nu aveam habar de critica literară dar ascultam împreună cu bunică-mea emisiunile Monicăi Lovinescu de la Radio Europa Liberă. Bunica tuna şi fulgera împotriva comuniştilor ce-i confiscaseră proprietăţile agonisite cu trudă înaintea războiului şi nu se sfia să emită judecăţi negative asupra lui Ceauşescu şi a scriitorilor aserviţi regimului. Pe Eugen Barbu nu-l putea suferi („Ăracătă spurcăciune!”, zicea cînd îi auzea numele), şi nici pe ceilalţi, deloc puţini, cu care se războiau vitejeşte domnul Manolescu şi prietenii săi de la „România literară”. Ca atare, înainte chiar de a fi învăţat să citesc şi să scriu, îmi formasem o părere foarte precisă despre captivitatea politică a literaturii, despre politică în genere, şi nici chiar pînă în ziua de azi n-am izbutit să-mi însuşesc una nouă. Iar după ce am intrat la şcoală şi începusem să fac comentarii pe marginea textelor, autoritatea criticului mi se impunea atît de indiscutabilă, încît ori de cîte ori ajungeam să-l citez (ceea ce mi se întîmpla foarte des), aveam convingerea că nimeni nu m-ar mai putea contrazice.

Drept e că pentru mine şi cei din generaţia mea, care am mai prins comunismul pînă la sfîrşitul liceului şi începutul facultăţii, autorul Istoriei critice a literaturii române era un personaj de legendă, cu un prestigiu intelectual şi moral fără pată. De aceea, cînd a luat fiinţă Partidul Alianţei Civice ne-am bucurat nespus, sperînd ca marele critic să devină preşedintele României. Ne gîndeam cu toţii la Vaclav Havel şi la Cehoslovacia şi credeam că Manolescu e, pentru noi, o alegere similară. Opţiunea aceasta nu se justifica doar etic, ci şi estetic: ascultîndu-l vorbind cu diverse prilejuri (ce încîntare!), văzîndu-l apărînd la televizor (ce distincţie de gentleman fără cusur!), începeam să visăm la posibilitatea noocraţiei, a acelei republici guvernate de intelectuali imaginate cîndva şi de Camil Petrescu. N-a fost să fie. Minciuna, limbajul de lemn şi mitocănia au sufocat în continuare politica românească.

De întîlnit l-am întîlnit întîia oară în carne şi oase abia peste 10 ani, cînd a venit la Iaşi să vorbească unui alt tip de electorat, acela al scriitorilor pe care îi apărase în vremi de restrişte şi cărora spera să le cîştige votul în mod legitim, fără nedemne genuflexiuni. Nu uit prelegerea de la Casa Pogor, cu un titlu inspirat de studiul lui Harold Bloom proaspăt tălmăcit în română (Canonul occidental. Elegie pentru estetic), cum nici speech-ul de la Universitate, în care sancţiona dur ideologia generaţiei ’27 (Eliade, Noica, Cioran) de pe poziţiile raţionalismului laic, de nuanţă liberal-burgheză. Din păcate, pledoaria pentru esteticul pur şi pentru valorile europene pare să fi avut atunci încă şi mai puţin cîştig de cauză ca-n trecut. Mărturisesc că m-a impresionat puternic intransigenţa oratorului, hotărît mai degrabă să piardă pe mîna sa decît să cîştige făcînd concesii auditoriului. La Iaşi, în locul unde fiinţase Junimea, atitudinea vădit antipopulistă a lui Manolescu amintea izbitor de inconcesivitatea politică a lui P.P. Carp, de personalitatea căruia îl apropia mai presus de orice stilul, în aparenţă cinic şi arogant, în esenţă însă de mare elevaţie morală, o morală stoică (dintr-o confesiune am aflat că Marc Aureliu se numără printre preferaţii criticului), mizînd pe consecvenţa în vorbe şi fapte, iar nu pe flexibilitatea pragmatică, pe adecvarea isteaţă la împrejurări.

Aşadar, deşi cel mai maiorescian dintre criticii noştri, criticul canonizator par excellence, Nicolae Manolescu (în care Virgil Nemoianu vedea la un moment dat „un posibil Guizot al românilor”) nu s-a dovedit nici pe departe la fel de „olimpian” precum ilustrul antecesor, semănînd ca formulă stilistică şi temperamentală, repet, mai mult cu liderul politic al junimiştilor, cu boierosul şi colericul Carp, ce n-a vrut în ruptul capului s-asculte de glasul străzii şi n-a renunţat la principii de dragul succesului imediat (cum a renunţat bătrînul Maiorescu, sacrificînd prietenia de-o viaţă pentru o funcţie). Aşa se explică, zic eu, nu doar retragerea din politică atunci cînd aceasta devenise un joc tranzacţional între partide fără identitate doctrinară, ci şi refuzul criticului de a-şi revizui opiniile şi de a intra în dialog cu generaţiile mai noi, sensibile la alt tip de ideologie şi, implicit, la un gen diferit de critică literară, una de factură contextualizantă, sociologizantă, iar nu estetică în sens strict. Reevaluarea pozitivă a marxismului şi a orientării sociologiste de către junii care n-au cunoscut comunismul i-a părut criticului şaizecist o eroare, respinsă cu argumente colorate subiectiv de propria biografie (nu doar) intelectuală. Dar nici tinerii critici n-au reacţionat în spiritul dialogului, sancţionînd mult prea radical şi fără nuanţă opera de bilanţ (Istoria critică…) a unei personalităţi faţă de care nici nu se cade să ai dreptate, cum bine spunea fericitul Steinhardt referindu-se la numele unui alt critic strălucit din trecut. Şi uite aşa, odată încălcat protocolul, nici polemica mult aşteptată n-a mai fost cu putinţă. Fiindcă protocolul nu-i doar un moft, o formă goală şi inautentică, ci expresia codificată a respectabilităţii, civilităţii, politeţii („ca armă”) şi bunului simţ, adică a raţionalităţii vieţii şi a valorilor burgheze pe care Nicolae Manolescu le-a apărat mereu, încredinţat că numai acestea pot ţine piept la ceea ce Jean Paulhan numea, într-o carte celebră cîndva, „teroarea în litere” („La Terreur dans les lettres”). „Sînt convins că numai raţiunea ne fereşte de violenţă şi de agresivitate”, scria criticul cu gustul amar al experienţelor consumate într-una din puţinele sale confesiuni.

Cu teroriştii de ieri şi de azi s-a răfuit Manolescu mereu, clamînd ori de cîte ori a avut ocazia reîntoarcerea la Maiorescu, criticul de la care şi-a însuşit atît discursul normativ-apodictic, de clasică eleganţă (Gherea îl numea „judecătoresc”), precum şi maniera impersonală de a discuta despre cele mai abstracte idei, despre „operă” ca realitate autonomă, fără legătură cu „societatea” ori biografia scriitorilor – căci numai opera trebuie judecată, iar nu persoana. Pe de altă parte, Manolescu însuşi spunea în teza sa de doctorat (Contradicţia lui Maiorescu), în acord cu opinia comună, că liderul junimist n-ar fi practicat decît o „critică latentă”, bazată pe exemplificare, pentru a-şi revizui mai tîrziu afirmaţia şi a dovedi cu exemple concrete natura analitică a criticii maioresciene. Departe de a fi fost „latentă”, precizează ulterior Manolescu, critica maioresciană recurgea deseori la fel de fel de contextualizări, ceea ce înseamnă că e nedrept să acordăm lui Gherea, promotorul criticii aşa-zis „ştiinţifice”, nişte merite necuvenite. După cum sesizăm, revizuindu-şi părerea, criticul şaizecist nu voia doar să înlăture o prejudecată: scopul reinterpretării lui Maiorescu a fost acela de a-i crea un prestigiu de critic complet, pe care exegeţii anteriori (inclusiv cel mai admirativ dintre ei, E. Lovinescu) i-l refuzaseră, recunoscîndu-i numai rolul de întemeietor, de deschizător de drum.

De la Maiorescu ne-ar fi rămas, zice-se, mai mult un model de personalitate (goetheană) decît o operă desăvîrşită. Însă critica maioresciană nu trebuie judecată în sine, numai ca manifestare a unui discurs specializat (deşi este şi aşa ceva), ca operă fragmentară şi ocazională, ci trebuie înţeleasă în corelaţie cu activitatea oratorică şi didactică, cu profesoratul, avocatura şi politica. Cînd scria manuale sau compunea cu migală discursuri (în timpul vieţii a publicat nu mai puţin de cinci volume însoţite de laborioase prefeţe), Maiorescu n-avea sentimentul că pierde timpul, cum credea, ca atîţia alţii, tînărul său prieten Duiliu Zamfirescu. Exemplul maiorescian l-a mobilizat şi pe criticul şaizecist, căruia nu i s-au părut inutile nici profesoratul, nici acţiunea politică sau administrativă, bătălia pentru autonomia esteticului dovedindu-se a fi în ultim resort manifestarea particulară a liberalismului său doctrinar – „Cred în autonomia esteticului după cum cred în necesitatea separării puterilor în stat”, spunea Manolescu într-o împrejurare oarecare, făcînd lumină deplină şi în această problemă. În concluzie, e bine să reţinem că toţi criticii care susţin autonomia esteticului îşi asumă voluntar sau involuntar şi o atitudine politică, dezimplicarea vizînd în cazul de faţă exprimarea polemică a individualităţii, a gustului personal, în contextul emergenţei pe scena istoriei a omului-masă şi a profeţiilor ideologice aferente.

Cu ceva timp în urmă, la alt moment aniversar, autorul Contradicţiei lui Maiorescu publica un volum de memorii (Viaţă şi cărţi. Amintirile unui cititor de cursă lungă) în care mărturisea că scrisul a constituit forma specifică de afirmare a propriei personalităţi în mult mai mare măsură decît cititul. Nici nu se putea altminteri, avînd în vedere profilul dinamic al unei asemenea personalităţi, pentru care lectura a fost totdeauna un mijloc, nu un scop. Lectura de dragul lecturii, mai ales lectura romanelor, e îndeletnicire de amator (vezi şi prefaţa la Arca lui Noe), un critic de vocaţie preferînd totdeauna altfel de cărţi, care să îndemne la reflecţie, iar nu la visare cu ochii deschişi. Contemplativitatea în exces nu se potriveşte cu personalitatea omului de acţiune, căruia îi plac jocul, competiţia. Or, tocmai spiritul acesta concurenţial, deschis către dialog şi comunicarea eficientă, l-a făcut pe Nicolae Manolescu să scrie cronică literară trei decenii la rînd, şi acelaşi spirit l-a îndemnat să intre apoi în politică (Maiorescu n-a procedat la fel?), ducînd competiţia pe un plan încă mai general, al întregii societăţi, în raport cu care comunitatea scriitorilor/ cititori nu reprezintă decît o infimă parte. Nici nu m-am mirat, prin urmare, aflînd că autorul Istoriei critice… nu regretă anii petrecuţi în politică, experienţă care l-ar fi ajutat să-i înţeleagă cu adevărat pe scriitori (oameni la fel ca toţi ceilalţi, nici mai răi, nici mai buni), determinîndu-l să citească literatura cu nişte ochi mai comprehensivi decît ai specialistului.

Favorizînd deci cunoaşterea profundă a oamenilor şi a lumii din jur, politica i-a deschis criticului calea către esenţe, către o perspectivă canonic-ierarhizantă asupra literaturii şi vieţii – dovadă cele cîteva secvenţe autobiografice de la sfîrşitul volumului sus menţionat, unde se relatează diverse episoade sentimentale din complicata şi nu rareori dramatica lui existenţă. Lectura acestor pagini ne îndreptăţeşte să constatăm că una şi aceeaşi personalitate se manifestă identic în critică, politică şi amor. Pe scurt, în pofida multor aparenţe înşelătoare (aroganţa, răutatea, cinismul), Manolescu pare să fi fost un om al datoriei înainte de toate şi un familist convins, un sentimental dornic de afecţiune şi un iubitor de confort şi tihnă burgheză, memorialistica domniei sale ilustrînd o ipostază clasică a umanităţii, între viaţă şi cărţi, şi a unei înţelepciuni proiectate testimonial, sub specie aeternitatis.

Şi dacă finalitatea oricărei culturi o reprezintă civilizaţia (Lovinescu dixit!), atunci exercitarea criticii literare, activitate vizînd selecţia de valori şi educarea gustului public, n-are la rîndul ei o finalitate politică, socială? Sigur că da. E vorba, cred că s-a înţeles, de configurarea canonului estetic al unei literaturi, singura formă de „politică” accesibilă finalmente criticului ce-ar fi sfîrşit sufocîndu-se altfel, în cealaltă politică, asemeni peştelui pe uscat. Canonul literaturii române s-a făcut după chipul şi asemănarea lui Nicolae Manolescu. Criticul.

 

 

Revista indexata EBSCO