Nov 15, 2014

Posted by in Varia

Nicolae SAVA – Curier de ambe sexe

În arhitectura  Sorţii  nimic  nu e mai trist ca o garsonieră… Acesta ar fi versul cu care eu l-aş îmbrăţişa pe poetul Nicolae Sava (n-am zis nemţean sau moldav, el  purtîndu-şi aura de poet în orice galaxie). Păstrînd proporţiile, m-aş referi asupra poetului coborît în urbea Pietricicăi din Vînătorii Neamţului, ca Nichita la Eminescu: toţi am vrea să plămădim poeme ca el, dar fără a-i îndura ofensele vieţii.  Adolescenţa şi tinereţea lui Nicolae Sava nu s-au pliat pe calapodul „planificat” al vremii, înfruntînd un registru rocambolesc de meserii brute: cărămidar, muncitor necalificat pe şantierele Capitalei, profesor suplinitor de matematică, hamal în portul Constanţa (aici, la 19 ani, a debutat cu poezie în revista „Tomis”), funcţionar de autobază, în smogul eşapamentelor ratelor din paleoliticul auto. Sub nouri de praf şi fum, repetînd în alt registru efortul sclavilor la înălţarea Piramidelor, în peisagiul dominat de gri-ul cotidian (răscolit de verdele abandonat pe povîrnişurile de-acasă), poetul s-a luat la trîntă (ne)dreaptă cu viaţa. Dintr-o asemenea suferinţă precoce, prin pervertirea sufletului sensibil de muntean, cum să nu se nască versuri autentic-răscolitoare? Sînt sute de poeţi narativi (chipurile, programîndu-şi lipsa de metafore), care-şi răstoarnă în fluviul nervos al Poeziei maldărul de cuvinte otova şi nu le reţii măcar o sintagmă memorabilă, mai de doamne-ajută. Le lipseşte tocmai acel inefabil, ce refuză prozodiei orice definiţie scolastică. Vor trece seculi (ce straniu şi cinic ni se consumă existenţa în decorul Timpului, care din prim-planuri ocazionale ne transformă în efemeride), dar acest distih al lui Nicolae Sava nu-şi va pierde din originalitatea ideatică: „De timiditate nici nu m-aş fi născut,/ aş fi lăsat pe altul în locul meu să vină”. Grăbitului contemporan îi este suficientă această expunere diamantină, uitînd că, în cadrul aceluiaşi poem, autorul, dacă tot n-a fost substituit, s-ar fi vrut un bărbat ca un toreador, un alpinist cu dezinvoltura şoimului, un temerar  trecînd marea înot „fără să-l doară deloc depărtările”. Nicolae Sava are în el gena rătăcitorului prin lume, dar după preumblările juneţei, s-a legat de catargul corabiei acostată în rada pieţii Precista. În garsoniera de ascet (singura întrebare cu care poţ să-l abordezi e „Ce mai taci, Nicolae?”), te va întîmpina „catapeteasma tablourilor de artă”, aşezate, din cauza foamei de spaţiu din alte timpuri, pe singurul perete disponibil, aflat la vest, mărginit de două corpuri de bibliotecă, deşelate de cărţi (ca odinioară hamalul de sacii de ciment) şi credinciosul calculator („tu eşti singurul meu prieten, care nu mă minţi niciodată”). După evenimentele din 1989, Nicolae Sava a părăsit hîrţogăria birocratică, pentru foşnetul cu alt sunet al ziarului (la urma urmei, tot esenţă din brazii tăiaţi  în pădurile natale). Nu se putea împăca doar  a fi mesagerul de ştiri, oricît ar fi fost ele de  spectaculoase, conform tiparului senzaţionalului căutat. Şi printre veşti judeţene, naţionale şi internaţionale, au apărut cele patru pagini culturale de vineri ale „Ceahlăului”,  evocînd personalităţi din Neamţ sau celebrităţi atrase de mirificile peisaje de aici (pictorul Bernea localiza intrarea în Rai pe undeva în preajma mănăstirii Agapia). Nu-i de colo să te lauzi, ca fiind „de-ai tăi”, cu Creangă şi Apunake de la Roznov sau cu autorul celebrisimei „Orei 25”, Constantin Virgil Gheorghiu, şi dirijorul romaşcan Sergiu Celibidache. Şi să fii vizitat deseori de Eminescu şi Sadoveanu, Caragiale şi Ibrăileanu… Nicolae a rămas mereu credincios poeziei, chiar dacă mimează o „dulce trădare”, cu volumul „Proză domnilor proză”. Din cele 8 volume de poezie ale unuia din fondatorii „Grupului de la Durău”, 7 au fost premiate (al optulea fiind o antologie). Introvertitul încearcă a-şi explica tăcerea cu care sfidează „Insolenţa nopţilor”: deşi fusese sortit îngerilor,  „hazardul a hotărît altceva. Mama/ a închis fereastra casei demult,/ nimeni să nu vadă tristeţea fiului ei de acum”. Măcar cei întîmpinaţi cu o tandreţe paternă de „Curierul de ambe sexe” sau olăcarul „Poştalionul cu vise”, la „poşta redacţiei” a unor reviste literare, îi „sînt datori cu o lacrimă”. Iar ţie, cetitorule, ţi se va părea că eşti autorul acestui distih, crud ca un destin: „am fost curat precum o dimineaţă clară/ dar m-am lumit…”

Revista indexata EBSCO