Nov 15, 2014

Posted by in Consemnari

Vasile IANCU – Fata cãruţaşului

Sfîrşitul de an n-aduce nici o speranţă. Au murit toate?, se întreabă cîteodată. Decembrie mohorît, zăpadă puţină, murdară, pămînt dezgolit, ceaţă apăsătoare, mizerie, umezeală în case, în instituţii, magazine. Decembrie canceros. Mai sînt cîteva zile pînă la trecerea, în fond, convenţională, într-un an nou. E singur. Iuliana, în vacanţă, a plecat să-şi vadă părinţii. Peste două ore trebuie să dea textele pentru numerele următoare. E şi ultima şedinţă redacţională din aceste nefericite 360 de zile. Cu palide pîlpîiri de lumină. A ciocănit, la maşină, trei articole scurte şi-apoi e liber. Ciudată coincidenţă cu starea lui sufletească de-acum: reia lectura „ Cînturilor lui Maldoror”, de astă dată, filă cu filă, cu zăboviri şi notaţii. Cînturi încărcate de tristeţi, deznădejdi, furii, cruzimi, imagini absurde. Aşa cum au fost, probabil, mai toate anotimpurile acestui straniu om al cărui chip e doar închipuit. Nu s-a nimerit măcar un desenator ambulant să-i creioneze înfăţişarea. A plecat cu ea în neant. Noroc de tatăl tînărului scriitor, consulul Francois Ducasse, la Consulatul Franţei din Montevideo, care, se spune, strînsese oarecare avere, şi i-a finanţat editarea operei, dar şi existenţa pariziană. Probabil, aşa ne-au rămas şi cînturile lui amare, ironice, parodice, cinice, rareori, lirice, aforistice, moraliste, revoltate, polemice, crude, violente. Scenele atroce din regnul animal se regăsesc – ne trimite poetul – şi-n rîndul gros al bipedelor vorbitoare. Vorbitoare, de ce? Dincolo de sensul parodic-amar al acestor pagini colcăind de ferocităţi umane, lumea în care trăieşte, şi el, Iustin Vălureanu, e ca o junglă. Nu găseşte deloc gratuite – dimpotrivă – scenele imaginate de enigmaticul, ciudatul Isidor Ducasse, care-şi ia numele aristocratic Lautreamont.

O vagă speranţă, ca un muc aprins de lumînare, în bătaia parşivă a vîntului siberian, vine dinspre Polonia Solidarităţii. Dar, teribilă disperare la mulţi dintre români – le ascultă aluziile şoptite, vocile înăbuşite de ură: văd salvarea anilor ce le-au mai rămas de trăit de la eternul nostru inamic din Est. Care numai binele şi libertatea nu ni le-au dorit. De vreo şapte ori s-a înstăpînit pe ţarinile noastre, doar-doar, le va înghiţi şi rusifica pe vecie. Cumplită întunecime a minţii: să aşteptăm ultima nădejde în baioneta rusului moscovit, mînat în luptă de pofte cuceritoare. Aici ne-a adus dictatorul paranoic, în pofida naţionalismului său iraţional, de paradă ideologică.

Păşeşte pe culoarul lung, întunecos, ca şi cum s-ar duce la un priveghi, către sala mare a redacţiei, cu opt birouri, unul din ele fiindu-i destinat ca o povară pentru cine ştie cîtă vreme. Înainte de a intra, aude rîsul zglobiu, contaminant, al acelei tinere femei, menite, parcă, să înveselească planeta cu efuziunile sale. Pare fără griji. Joacă teatru cu veselia ei?, se întreabă. Cîteodată, are atîta amărăciune pe chip, încît şi vorbele îi curg ca smoala otrăvită. Femeie inteligentă, ştie să-ţi spună, dacă vezi dincolo de pojghiţa apei adînci, că nu crede nici ea în entuziasmele ei, însă asta-i piesa… Hai să ne prefacem că ne merge bine, chiar excelent, şi ai să constaţi că putem suporta comedia asta fără final. Fata căruţaşului, dintr-o mahala a oraşului nordic, unde, în zonele centrale, erau case mari, cu stil, boiereşti, aristocratice, mă rog, multe din ele cu chiriaşi ai vremurilor noi, proprietarii intrînd în neantul istoriei, fata asta nu-i deloc obedientă. Ba, are firea copilei răzvrătite care, la şcoală, mai ales, în cel mai vestit liceu, unde a intrat pe capul ei a văzut, frustrant, diferenţele, şi păşeşte tenace pe trepte nebănuite. Ce-i drept, pînă acum şi-a folosit frumos creierul şi farmecul. Deseori, şi cuvintele. E nostimă, iar conversaţiile cu ea sînt, totuşi, relaxante, dar şi provocatoare. Versatilă, trece lesne de la un subiect la altul cu o lejeritate nesupărătoare. Îşi flutură pletele negre, bogate, sîrmoase – te aştepţi să vezi scîntei din foşnirea lor –, îşi roteşte, şăgalnic, ochii mari, căprui, cu reflexe verzi-cenuşii, adumbrite de sprîncene groase – uneori, are, parcă, în faţă sora geamănă a Irenei Papas, în gloria ei matură –, cu buzele ei pline, senzuale, fremătînd de nerăbdare, toate astea îi dau impresia că pune la cale o şotie secretă, nemaipomenită. Nu prea înţelege ce a mînat-o pe această diavoliţă să contracteze mariajul cu Tudorel cel urîţel. Avea, desigur, socotelile ei.

– Îmi pare bine că te văd, îi zice. Tudor Coroianu se înnegreşte şi mai tare. Deocamdată, în hangarul redacţional nu sînt decît ea, Marijana, Tudor şi prietenul lor comun, Mişu Porumb, un tînăr care arborează mai tot timpul, pe faţa lui ca o lună plină, o părere de surîs zeflemist, adică, să nu-mi spuneţi mie că…

– Ştii ce-am descoperit zilele astea, citind romanul lui Evtuşenko? Chiar le povesteam băieţilor…

– Ia, zi, ce-ai mai descoperit?

– Că la noi nu e posibil să se întîmple ceea ce se întîmplă în lumea intelectualilor sovietici.

– Gîndeşti şi tu ca secretarul ăla din cece, îi răspunde Iustin Vălureanu. Ştii, probabil, povestea. Cînd a fost întrebat de şeful său absolut, la vizionarea unui film sovietic, pare-mi-se „Moscova nu crede în lacrimi”, de ce filmul românesc nu tratează o temă ca aceea, din viaţa ruşilor obişnuiţi, cu dramele lor, secretarul i-a răspuns: N-avem problemele lor, tovarăşe secretar general. Las-o baltă, Marijana. Scriitorul rus fabulează şi ne dă sentimentul că în Uniunea Sovietică e altfel decît prin alte părţi. Adică, vezi Doamne, în patria sovietelor libertatea, în primul rînd, libertatea de gîndire, zburdă de la Nistru pînă la Vladivostok. În aceeaşi logică, te-ai întrebat cum e posibil ca poetul Evtuşenko să facă turnee pe tot globul, scandîndu-şi versurile, în vreme ce alţi scriitori îşi petrec zilele în spitale psihiatrice? Sănătoşi la cap fiind… Să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului: Evtuşenko e un mare talent, din galeria strălucită a siberienilor. Dar în romanul de care vorbeşti, cu mare succes la public, cele mai frumoase şi verosimile pagini sînt tot alea în care sinceritatea prozatorului e dezvăluită în „dulcele ţinut al poamelor”, ţinutul din valea fluviului Angara, nu în dezbaterile dintre buni şi răi, între americani şi sovietici, cam simpliste în opinia mea. Cumva maniheiste, aceste dezbateri.

În sală au intrat doi băieţi de încredere: unul are notate într-o agendă groasă numeroase bancuri cu Bulă şi le spune, nonşalant, ca pe Tatăl nostru, celălalt, amicul pontagiului cu program, e prezent mai mult la Miliţie, gard în gard cu Securitatea, decît în redacţie. Culege ştiri sau dă informaţii? Pesemne şi una, şi alta. Au pus punct discuţiei. Prudenţa e mama libertăţii, atîta cîtă este, ce naiba vrem, şi a slujbei la ziar. Nimeni nu ştie dincotro bat primejdiile. Bănuieli sînt. Marijana a venit în această redacţie de cîteva luni. Îşi terminase şcoala de jurnalism la „academia” partidului, după un stagiu de gazetăriţă la ziarul din oraşul nordic. L-a urmat pe Tudorel. O familie trebuie să fie unită. Şi, dacă se poate, exemplară pentru sistemul moralist-ipocrit. Există şi un cod al eticii comuniste. Codul bunelor maniere a fost aruncat la coş. Ce faci în taină e numai treaba ta. Totul e să nu se afle „sus”, să nu ajungă la urechile care veghează la puritatea moralei politice. Pentru nomenklatura elitară, pentru dulăii cei puţini, sînt alte reguli. Dacă îl pune dracul, că numai ucigă-l toaca poate să îmbîrlige lucrurile, pe vreun redactor să scrie despre dezmăţul vreunui activist din nomenklatură şi să aibă şansa să fie şi publicat, adio presă! La Pocreaca ţi-e sorocul. Satul ăsta, din Moldova de mijloc, către care se ajunge străbătînd noroaie, era etalonul pedepsirii intelectualului indezirabil. Iluziile presei adevărate, oneste, întrezărite pe la sfîrşitul deceniului şapte şi începutul celui următor, se risipiseră ca şi cum n-ar fi fost. Tot veneau şi veneau indicaţii şi decizii care înţărcuiau orice posibilitate de a-ţi exprima, cinstit, punctul de vedere. Ieşirea din labirint, cum suna titlul unei cărţi, semnate de un aşa-zis reformator al presei româneşti în comunismul poststalinist, se dovedise praf în ochi, demagogie greţoasă. Nomenklaturistul e de o aroganţă şi poftă de putere emblematice pentru lupii tineri. Se spune – sursele sînt diverse – că el e fabricantul cuvîntărilor şefului suprem. Lustruite, lustruite, însă colcăind de ideologie dirijistă, de sloganuri proletare, ieşite parcă din nesecatul izvor troţkist. Că şi Leon Bronstein, altfel, talentat ziarist şi cel mai competent organizator al Sovietelor, inclusiv, al Armatei Roşii, repeta obsesiv că nu există dreptate în afara partidului bolşevic. Unic şi infailibil.

Pe fata cea şcolită a căruţaşului Procopie o cunoscuse la nunta ei şi a lui Tudor Coroianu. Atunci, erau, toţi, în oraşul de la miază-noapte, la ziarul unde visau să reconstruiască o altă lume. O nuntă foarte restrînsă, săracă, dar splendidă în sentimente, în apartamentul lor cu două camere, abia repartizat tinerilor însurăţei, prin bunăvoinţa doamnei Brătuleanu. Şi nu în calitatea ei de secretar general de redacţie, ci în aceea de nevastă a şefului propagandei, învăţămîntului şi culturii. Om puternic în judeţ, Florin Brătuleanu, un activist ce se voia primenitor în gloata aparatnicilor proletcultişti, purces, se zvonise, din valul generaţionist al lui Popescu-Dumnezeu, ştabul presei româneşti. Mare privilegiu, apartamentul ăla. Adunaseră acolo cîţiva prieteni din redacţie, redactorul-şef, părelnic, bonomul Horia Filipescu, ferească sfîntul să-l fi supărat cu ceva, soţii Brătuleanu, invitaţii de vază, nici n-au stat decît vreo oră şi ceva, cîteva neamuri de-ale lui Tudor. Cu excepţia unui frate cam zurbagiu, un fel de metodist la casa de cultură, altminteri, sprinten la minte, jucînd rolul de cavaler de onoare la sindrofie, Marijana nu avea pe altcineva dintre rudele sale. A aflat ceva mai tîrziu că tatăl acestei tinere şi fermecătoare doamne e cărăuş. Cîştiga, cică, destul de bine cu cei doi cai bine îngrijiţi şi cu harabaua lui. Îi spusese chiar Tudor Coroianu.

– Face cărăuşie cinstită: lemne, cărbuni, legume şi zarzavaturi de prin grădinile lipovenilor din mahala, mobilă. Orice. Dacă ai nevoie de transportat ceva, îmi spui şi te aranjez cu socru-meu. A avut cîteva hectare de pămînt în marginea oraşului, dar cînd a început colectivizarea, a cedat terenul la un Gostat, şi-a cumpărat cai de rasă bună şi o căruţă trainică şi a trecut la meseria asta. Din care şi-a purtat cei doi copii, pe Marijana şi pe frate-su, la şcoală. I-a dat la cel mai bun liceu din oraş. Ce-i drept, are şi o grădină mare din care scoate tot ce-i trebuie în cămară şi beci. O să te invit odată la socrii mei şi-ai să vezi că nu o duc prost. Se descurcă.

Înţelege de ce Tudorel ţine, parcă, să justifice originea socială a tinerei lui neveste. Nu e cazul. Cînd importantă e numai şi numai calitatea individului. I-a şi mărturisit părerea sa. Ca să-i liniştească cugetul, să fie clare lucrurile. Poţi veni dintr-o familie foarte înstărită, cu rădăcini aristocratice, să zicem, cu bibliotecă seculară în casă şi cu o solidă cultură a valorilor, şi tu, progenitură, să fii o lichea. Superficială, neapărat, cu ifose. Cînd Iustin Vălureanu şi-a cumpărat ceva mobilier pentru mica lui garsonieră, l-a cunoscut pe moş Procopie. Şi-a spus atunci, şi exact gîndeşte şi acum, că, pesemne, aşa şi-a crescut copiii şi chirigiul Ştefan din Delea Noua, mahalaua aceea din marginea Bucureştiului, numită şi Orzari, tatăl celebrului scriitor, avocat, orator şi demnitar Barbu Ştefănescu-Delavrancea. Părinţi cu glagore-n cap, vorba lui Creangă, care au investit şi ultimul bănuţ în odraslele lor. Chiar dacă nu se ştie nici odată care le este destinul. Sămînţa gloriei e un mare mister.

La petrecerea aceea maritală, simplă, fără nici un ceremonial, l-a întîlnit şi pe violonistul Cornescu, unul dintre puţinii oameni din nord cu care a legat o amiciţie constantă. Fusese invitatul tinerei doamne. Să creeze şi momente de muzică elevată, domnilor, cînd vă veţi sătura de rock-uri şi tangouri pasionante, le-a zis, zîmbind ironic, precum surîdea de obicei, cînd dorea să lase impresia că vorbeşte totuşi serios. Fata lui moş Procopie, puţin snoabă, cum sînt, de regulă, cei care descoperă mai tîrziu arta adevărată, rîvnea la cultura subţire. Îl ştia prea bine pe Cornescu, mai mare decît ea cu vreo trei ani, învăţaseră în acelaşi gimnaziu, erau din aceeaşi mahala. Băiatul vestitului lăutar Paul Cornescu o ocrotea pe Marijana, căutîndu-i în ochi prietenia. Cornescu Amoraş – cum îşi bat joc unii părinţi punîndu-le nume de botez ca acesta – făcuse liceul de muzică din oraş, apoi, Şcoala Populară de Artă. Timp în care îşi exersase harul în cea mai bună orchestră de la un restaurant select din Iaşi, graţie tatălui său, starostele lăutarilor din această urbe nordică, respectat şi cu relaţii în toată Moldova. Amoraş, însă, contrar dorinţei părintelui său,după o vreme, a dat concurs şi a intrat în orchestra filarmonicii, singura din tot nordul ţării. După un an, a fost aşezat pe scaunul primei viori. Se desprinsese de vechea tradiţie a familiei, preferînd o leafă modestă la stat. Dorinţa de a fi domn în arta cultă i se împlinise. Era convins de asta. Citea mult şi haotic. Vălureanu şi-a dat seama de voinţa acestui holtei de a recupera anii pierduţi în fumul şi zgomotul crîşmelor, în discuţii fără noimă. Înghiţea de toate, literatură, istoria artelor, istorie, chiar filosofie. Uneori, bravura îi mai juca feste, amestecînd, bunăoară, Renaşterea cu Barocul, Clasicismul cu Romantismul, despărţind net curentele, nedesluşind fireştile interferenţe, ca şi cum în anul cutare toţii pictorii, de pildă, debarcaseră din corabia romanticilor şi se aruncaseră, goi, în nava modernistă, ca şi cum într-un deceniu se epuizase orice adiere a unui val precedent. E adevărat, în istoria muzicii nu prea făcea asemenea confuzii. Dorinţa de ieşire din clanul ţigănesc al lăutarilor, fie el, acest clan, şi foarte bine cotat şi plătit, îl împingea către aceste lecturi diverse, adesea, nu prea bine digerate, care numai aparent nu-l ajutau în profesiunea de violonist. Adevărul e că Amo, bine înzestrat cu materie cenuşie, se încărca spiritual şi în acest chip. Şi vioara lui vorbea tot mai subtil despre toate aceste osteneli cu paginile tipărite. Conservatorul n-avea cum să-l mai urmeze. Ăsta era reproşul pe care i-l făcea lui taică-su. În conversaţiile prelungi cu Amoraş Cornescu, îndeosebi, după concerte, cînd despicau firul în patru, începea dialogul cu ultima carte citită. La acest restrîns banchet au discutat despre amintirile şi exegezele lui Petre Pandrea despre Brîncuşi. Proaspăta lectură a lui Amo. Îi rămăseseră la suflet două aforisme ale sculptorului şi i le-a spus, contopindu-le, ca şi cum îl defineau şi pe el: Artistul nu-i animal de lux, ci animal auster, şi misiunea lui este să producă bucurie. Şi a adăugat:

– … O bucurie adîncă, durabilă, cum numai muzica cultă o poate face. De aia am ales drumul ăsta. Puteam să cînt în cele mai bune orchestre de cafe-concert, de pildă, la cazinoul din Sinaia… Dar, nu, m-am ghidat după un instinct al meu. Citind maximele genialului oltean, mă regăsesc…

Cînd Iustin Vălureanu a scris, într-un rînd, o cronichetă muzicală la un concert în care Amoraş Cornescu cîntase, în duet, concertul pentru două viori de Bach, cu un recunoscut virtuoz român, invitatul de onoare al filarmonicii, la o aniversară, s-a bucurat ca un copil. Nu mai avea nici urmă de vanitate. Oricum, se ridicase destul de onorabil la înălţimea celebrului violonist. Invitat la un pahar de şampanie la restaurantul „Flora”, i-a mărturisit ca unui prieten devotat:

– Ştiai că maestrul, care mi-a făcut mare cinste de a fi alături de mine, în acest duo, este din neamul nostru? Şi tot dintr-o familie de lăutari vine. Ca şi un faimos jazzman, ca şi…

Începuse un fel de laudatio pro domo. Simpatic, Amo. L-a stimat şi mai mult pentru luminarea identităţii stirpei sale care, în pămîntul originar, se închina muzicii şi dansului, divinităţi supreme. Îi amintea de tovarăşul său de joacă din copilărie, Gică a lui Mărginică, botezat de părinţii săi, instrumentist polivalent încă din adolescenţă, în taraful ţigănesc din Valea Doamnei. Băiat orgolios şi cu demnitate. Nu l-a mai întîlnit de cînd a părăsit, definitiv, satul.

A revenit acasă, în apartamentul răcoros. E ceva mai senin. S-a eliberat de servituţile redacţionale. Şi nici nu mai respiră aerul încărcat cu de toate din hangarul cu opt birouri anoste. Atmosfera geroasă de-afară îi mai limpezeşte creierul. Singura încăpere în care poate citi şi scrie este bucătăria. Pentru că o încălzeşte cu binecuvîntata butelie, şi acest obiect atît de dificil de procurat. Deschide robinetul şi dă foc jetului de gaz din cuptor. Reia lectura „Cînturilor…”, operă imposibil de clasat. Unele pagini, pasaje au o obscuritate ciudată, îndemnîndu-l la asocieri grele de sensuri. Dar e impulsionat la desluşiri şi descoperiri rare de îndemnul poetului din ultimul cînt, al şaselea, după ce îşi aşează alături „călimara deschisă şi cîteva file de hîrtie nefăţuită” şi aşteaptă să dea la lumină… Ce? „Dramatice episoade de un implacabil folos!” Însoţit, desigur, de eroul său, Maldoror, care realiza că, „trăind prin peşteri şi adăpostindu-se prin locuri neumblate, călca regulile logicei şi făptuia un cerc vicios. Căci dacă, pe de-o parte, el înlesnea astfel dezgustului său faţă de oameni…” (trad. Taşcu Gheorghiu). Destul, îşi spune. La mizeriile insuportabile din vremea pe care o traversez, nu trebuie să mai adaug pesimismul, mizantropia. amărăciunile acestui prozator-poet, parcă, ivit de creuzetul dantesc. Mai bine zis, să nu mă las copleşit de misterele tentaculare ale textului.

…După trei anotimpuri, a răsărit şi ziua norocoasă pentru Marijana. Într-o toamnă, la mijloc de septembrie. Se deschidea noul an şcolar. Se anunţase că în tîrgul pierzaniei, la evenimentul anume creat şi umflat, va participa un secretar al Comitetului Central, după ce demnitarul comunist făcea acelaşi lucru, adică o prezenţă care obliga, şi la Iaşi. Era considerat cam al patrulea om în nomenklatura centrală. Marijana s-a oferit să scrie ea reportajul, mai cu seamă că, a subliniat, să se ştie, ca un atu imbatabil, trebuie să transmită, in extenso, a precizat cu fermitate vocală, un reportaj şi la ziarul central al tineretului. Colabora cu tenacitate la acest cotidian, unde făcuse şi practică într-ale jurnalisticii, cu speranţa că odată şi-odată îi va surîde norocul să plece în capitală. Şi el a sosit. Rinocerul-şef, oarecum surprinzător, i-a încredinţat, prompt, misiunea: „Eşti pe felia matale, tovarăşa Coroianu, i-a zis. Poţi lua delegaţie chiar de azi. Numai să veniţi iute la ziar – cînd o tutuia, cînd i se adresa cu pluralul politeţii, cînd îi zicea tovarăşa, cînd doamnă –, să aduceţi repejor materialul. Pe urmă, puteţi să-l transmiteţi şi la Jeminjibao”. Omul avea glumele lui. Şi, de cînd secretarul general al partidului, preşedintele republicii, comandantul suprem etc. stabilise relaţii excelente cu China, etalonul presei comuniste nu mai era Pravda, ci organul central al partidului asiatic.

Nu se ştie ce zonă sensibilă a personajului din nomenklatură a atins isteaţa fată a căruţaşului Procopie, cum l-a abordat, în ce împrejurări, cert e că, după două luni de la acest episod fast, a fost angajată la ziarul central. Se urcase în carusel. Mulţi dintre binevoitorii ei colegi îşi pun tot felul de întrebări: a urcat din punctul zero?; din goana căiuţilor?; sau spre final?; şi atunci cînd se va opri caruselul, unde se va mai cocoţa? Dar pe Marijana asemenea frivole interogaţii n-o ating cu nimic. Imperturbabilă, îşi urmează destinul neştiut.

Revista indexata EBSCO