Nov 15, 2014

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cãrţilor

Traian Mocanu, Mielul de apă, Editura Cronica, Iaşi, 2012, 272 p. Postfaţă de Emanuela Ilie.

 

Poezia lui Traian Mocanu, aşa în general, din ceea ce crează el ca artist, dar şi aceasta din cărţile lui de poezie, ne arată un artist preocupat de forma, în mod special, a gîndurilor sale, dar şi de fondul lor.

Pe fondul acesta de negru, de ceţos, o ceaţă, uneori lăptoasă, alteori profundă, dar mereu plecînd din negrul ancestral, de profunzime în trecut, un negru, nu tenebros, ci mai degrabă luminos, acea lumină fantastică, acea lumină neagră, un negru uşor foşnitor, este pasta de gînd şi de idee din versurile sale, pasta care se poate observa, mai ales, în trăsătura fundamentală a picturii sale. Poezia lui Traian Mocanu nu se desparte nici un pic de pictura sa. Aş putea spune că poezia vine parcă în completarea picturii sale.

Şi Iluzia ontică în care criticul şi istoricul literar Ioan Holban remarca succint: „Contrastul de imagine pe care îl foloseşte cu voluptate” dar şi Mielul de apă unde Emanuela Ilie descoperă: „… scenografia metafizică, logica severă a compoziţiilor sau cromatica, în genere, sumbră” poetul Traian Mocanu, încearcă şi reuşeşte, să se re-descopere, pe sine, cel simplu, cel curat şi cel sincer şi să se re-definească aşa cum face şi în versurile: „eu, sălbaticul mîzgîlitor/ de hîrtie şi pînză”, dar o face într-un mod ironic, aproape sarcastic, pentru că aşa cum reiese şi din tabloul folosit drept copertă la cartea Mielul de apă, satîrul gîndului, al ideii în general, dar şi al culorii este mereu pregătit să-i sărute chipul. Cei doi critici literari care s-au exprimat despre cărţile lui Traian Mocanu remarcă , contrastul de imagine dar şi voluptatea de exprimare şi scenografia metafizică, logica severă a compoziţiilor şi cromatica sumbră. Aş spune că este, de fapt, vorba mai mult de o cromatică sobră şi nu una sumbră, o cromatică de fixare a gîndurilor într-un anumit univers. Traian Mocanu, fiind un artist de o sinceritate dezarmantă, nu poate fi, cred eu, sumbru. El priveşte lumea direct în ochi, fără sfială, pentru că, în naivitatea lui, crede că toată lumea este la fel de sinceră ca şi el, dar vai… mereu atîrnă deasupra capetelor acel satîr, gata să schimbe soarta şi rostul comportamentului uman, să pună în valoare şi latura mai puţin sinceră, mai puţin curat, mai puţin clară. Cenuşiul cu care este întîmpinat îl face să apeleze la culoarea neagră, atît în pictură cît şi în poezie.

În fond cred că acest volum Mielul de apă este compoziţia unui şir de constatări, un şir de scrisori provinciale de prietenie, scrisori în care destinatarul apare doar în iluzia ontică a poetului pentru că: „Spaţiul tranzit este locul/ paşilor trecători./ Spaţiul placă-turnantă este locul alegerii şi al ezitării./ Spaţiul, un ansamblu de goluri,/ ne conţine./El devine un spaţiu labirintic” ştiind că: „Sabin (este) pulverizat în sfera/ ecstaziei itinerante./ El a definit locul:/ El de-fineşte locul./ Un soclu al desăvîrşirii”.

Pentru el „Dorinţele, pasiunile nu reprezintă/ păcatele omeneşti în sine” ştiind foarte bine că: „Doar puterea constituie/ fericirea umană”. În starea de arhitect dar şi de edil, poeticeşte vorbind, în versurile lui Bahluiul îşi ţine coasa în mîini, Ciricul în alianţă cu Şorogarii deschide limba cu resort spiral spre Ţicău, iar la intersecţii, Ţiganca lui Băncilă vinde liliac, îmbrăcată într-o rochie de mătase.

Aşa cum spuneam mai sus, poezia lui Traian Mocanu este descriptivă, constatativă şi desigur extrem de picturală şi vede cum ”la Prigoreni trăiesc nişte paseri mici, adică prigoriile, chiar dacă la domnul Stancu plouă în fiecare zi şi văzduhul lui, al domnului Stancu, are un nume, iar la domnnul Mandache, nici că se putea altundeva, în curtea casei a născut o bibliotecă. Se spune că ar fi cea de la Alexandria./ O cheamă după botez Alexandra./ Din cînd în cînd legănăm arătarea/ între două pahare de vin,/ unul alb altul roşu./ Cam atît din Ţicău”. Aproape din fiecare poem al acestei cărţi se iveşte, cu timiditate, Şamanul din colţ, cel care strînge mîna întinsă pe eşafod. „Ies din scenă./ Unghia pe tencuială/ indică trecerea./ O imagine de sus revelatorie./ Ce este vis nostalgic, cromatic,/invocă absenţa!/ Movila, iniţiatic, urcă la cer/ inefabilul eşafod./ Constat, asta e tot”.

Se simte în poemele sale mai ales dar şi în tablourile sale o nostalgie dureros de acută, pentru copilărie, pentru locurile natale, pentru acele Dealuri ancestrale ale Cucutenilor unde mileniile se întrepătrund, unde artele se întrepătrund cu astrele, unde linia cosmică a vieţii prinde contur , un contur aproape imposibil de decodat unde: „Culorile uscate” sînt în căutarea „pînzelor uscate/ atîrnate pe pereţi” constatînd că: „Oasele mele putrede/ agăţate pe funie,/ deasupra mesei de carne,/ la ultima pomenire/ a cuvintelor”.

Poezia lui Traian Mocanu desenează rezonanţa cuvîntului în interiorul unei bile care nu poate fi altceva decît bila sufletului artistului cînd „Se scufundă bila în apă de tei” şi „de aceea cuvîntul e un corp întreg,/ tradus în alte semne sonore”. Toate acestea fac în aşa fel ca poetul să fie o fiinţă truditoare, o fiinţă muşcată de şarpele gîndului, muşcătură pe care încearcă să o transmită cititorului cu sinceritatea şi gravitatea necesare.

„Dincolo de suflet cată,/ o samă de cuvinte” el cată o samă de cuvinte care se întrupează în chip de poezie în aceste cărţi despre care am făcut, puţin vorbire, dar şi în tablourile pe care le-a creat, unele expuse aici altele înnobilînd colecţii personale sau publice, de aici şi de aiurea.

Am spus cîndva despre pictorul Traian Mocanu că are geniu, şi deşi nu mă pricep la genii, totuşi simt că în tablourile lui, dar şi în poeziile lui lumea, în totalitatea sa, are contururi cosmice, ceea ce poate fi realizat de cineva care are mai mult decît talent. Sper să se înşele cei, dacă or fi şi din aceştia, şi cred că sînt, şi cred altceva despre valoarea lui, şi să nu mă înşel eu care cred ceea ce cred despre Artistul Traian Mocanu.

O altă latură a activităţii sale creatoare este eseistica, fundamentul teoretic pe care se sprijină întreaga sa creaţie, dar despre această latură , cred că se vor exprima, pe viitor cei care vor avea posibilitatea să-i citească cărţile de eseuri.

Simt în întreaga sa creaţie, o adevărată ură, o adevărată furie creatoare ceea ce îmi întăreşte şi mai mult convingerea că nu mă înşel.

 

 

Ioan Dobreanu, Mărturisirea, Editura Papirus Media, Roman, 2013, 494 p. Prefaţă de Nicolae Dabija şi Gheorghe A.M. Ciobanu şi postfaţă de Doina Dobreanu şi pr. Cornel Paiu.

Construind un roman prin simularea unui jurnal descoperit de autor, aşa ca din întîmplare ( semn că întîmplarea nu mereu întîmplătoare), un jurnal format din mai multe caiete, Ioan Dobreanu construieşte de fapt un roman cu povestiri în povestiri. În primul rînd, după lectura acestui roman (care se citeşte, ce-i drept, cu mult interes) eşti extrem de interesat de soarta ulterioară a personajelor, ceea ce nu este deloc puţin lucru. Pe scurt, autorul îşi propune şi propune cititorului cunoaşterea pînă în detaliu a vieţii unui personaj dintr-o zonă a României ocupată de hortişti, de pe valea Mureşului, din satul Poiana, fuga lui din acel sat chiar în noaptea cînd satul a fost ocupat, după ce acesta, împreună cu un văr al său fugit la rîndu-i din altă localitate deja ocupată, apără un cîrciumar evreu care sfîrşeşte prin a fi omorît de către jandarmii hortişti,invadatori, care năvăliseră peste ţară, cu toate tarele şi obiceiurile lor. Cei doi îi dezarmează, la rîndul lor pe acei jandarmi şi apoi pornesc într-o lungă peregrinare peste munţi, spre Bucovina. Ajutaţi de oamenii locului, reuşesc să ajungă pînă într-o zonă mai puţin expusă pericolului, după care se despart. Bogdan Vidraşcu, acesta este numele eroului acestui roman, provine dintr-o familie de învăţători ardeleni, cu şcoala bine asimilată şi o educaţie frumoasă. După îndelungi peripeţii prin liceu, cu examenul la Facultatea de filosofie de la Cluj, şi apoi prin fuga din sat, ajunge la Vatra Dornei unde un preot ortodox, pe nume Silvestru Dragomir, care se ocupa de rezolvarea situaţiei transfugilor din Ardeal, îi oferă cele necesare pentru a se înscrie la facultatea de filosofie de la Sibiu, unde tocmai se refugiase universitatea clujeană, acolo unde fusese admis ca student, tînărul Bogdan Vidraşcu. Dar nici viaţa de student de la Universitatea din Sibiu nu este de lungă durată pentru că după terminarea anului I. Bogdan Vidraşcu se încorporează voluntar în armată şi ajunge în Basarabia, la Chişinău cu gradul de sublocotenent. Acolo îşi cunoaşte marea dragoste dar soarta îi este potrivnică. Femeia iubită, o mare artistă, dispare chiar în seara în care aceasta urma să-i mărturisească faptul că este însărcinată. Spre finalul romanului, cînd are loc reîntîlnirea lor, după aproape 50 de ani, află această veste şi anume că este tată dar şi faptul că înaintea acelei întîlniri a fost răpită de ruşi. Băiatul care îi este fiu şi-l cunoaşte abia cînd aceasta avea 49 de ani. Bogdan Vidraşcu se reîntoarce în ţară, îşi urmează studiile dar are un destin de calvar. Arestat , nici el nu ştie exact motivul arestării, îşi duce viaţa, cu chiu cu vai, după eliberare, ca profesor suplinitor, deşi era licenţiat în filosofie, într-un sat de lîngă Tîrgu Neamţ, la Vînători, pînă aproape de pensionare cînd, începe să i se recunoască meritele dar mai ales diploma, şi este angajat la liceul din oraş, ca profesor. După marea dragoste trăită la Chişinău mai are cîteva experienţe, dar amprenta acelei trăiri profunde l-a marcat pentru totdeauna. Autorul, Ioan Dobreanu, ne facilitează cunoaşterea unor medii intelectuale de marcă, a unor trăiri excepţionale, a unor medii deosebite prin acest masiv roman „Mărturisirea”. „Cu romanul „Mărturisirea, autorul îşi face intrarea în literatură dovedind o adîncă cunoaştere a psihologiei umane. Stăpîn pe mijloacele de expresie, de limbă, el construieşte încet dar cu siguranţă personaje, punîndu-le în situaţii din cele mai neaşteptate. Aproape că nu observi cînd trece de la naraţiune la descriere. Participă la bucuriile şi suferinţele personajelor, dovedind o sensibilitate revelatoare. Volumul poate fi citit ca un roman de dragoste dar şi ca unul de observaţie socială şi politică, al unei vieţi de familie atît de mult dorită, dar furată, de meditaţie asupra unei istorii vitrege şi de o fină analiză psihologică. Personajului principal, deşi îi este sortit un destin care nu iartă, el trăind experienţe ale unui timp nefast, nimic din ceea ce este uman, nu îi este străin. O excepţie pare însă evidentă, compromisul” spune în cuvîntul său Pr. Cornel Paiu, poet de sensibilă trăire lirică. Romanul Mărturisirea a lui Ioan Dobreanu se înscrie în categoria prozei memorialistice, proză emoţionantă şi luminatoare pentru unele timpuri atît de tulburi ca acelea pe care le-a străbătut eroul romanului.

 

 

Ion P. Iacob, Curcubeul turbionar, Editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2013, 80 p. Prefaţă de Daniel Corbu.

 

Un adevărat truditor la galerele cuvîntului, un sclav la Ocna de sare este Ion P. Iacob, cel care se ascunde în pian, pentru a-şi amaneta moartea, desigur, moartea pentru poezie, ştiind prea bine că din poezie nu se poate trăi ci se poate muri. În versuri tăiate abrupt, scurtissime cel mai adesea, surprinde faptul că: „iluzia e clară/ şi tăietura precisă// prin spărtura din cer/ văd/ lumea promisă”. „pe cîmpia devorată cu dinţi de hîrtie/ într-un timp fără spaţiu/ într-un spaţiu fără anotimp/ Lao Tze/ contempla pentru mine/ cadavrul unui cuvînt” scrie el într-un poem cu disperarea că „a părăsit teritoriile plolixe, pe calul mort”. Poezia lui Ion P. Iacob se întocmeşte, cu tenacitate, din fragmente de timp, de viaţă şi cu obiecte , ca dintr-un bazar cu vechituri, doldora de cărţi vechi, flori presate, flaşnete şi altecele netrebuitoare ca în poemul „Curăţenia de primăvară”. „Poetul se imaginează trăgînd la edec „fără pauză/ corbia asfinţitului” (frumos vers, nota noastră) sau „filtrînd esenţa luminii de absint direct din creier”, iar lumea înseamnă „o mie şi una de nopţi/ printre care m-am strecurat cu dexteritate (…) roţi de tortură minunate”….”Poetul mai este, după propria-i mărturisire, „semănătorul de mine/mine anti personal” spune poetul Daniel Corbu, purtînd pecetea rară a blestemului, asemenea unui budist însingurat în terifiante judecăţi fiinţiale, cu o atît de bine dozată alternanţă de abstract/ concret, cinic şi agonic, practicînd deseori un umor amar, bacovian., expresionist cu aplomb şi experimentalist la nivel de limbaj…”

Ion P. Iacob presimte, prin versurile sale că miracolul pe care îl aşteptă l-a găsit, şi nu l-a găsit oricum ci în haina de gală şi de surghiun a poeziei, aşa cum pe ocnaş îl găseşte muntele de sare în eterna lui peregrinare prin galeriile obscure ale timpului.

Un fals portret în plină singurătate încearcă să-şi contureze autorul atunci cînd scrie poeme cu titluri ca acestea: „Anti-biografie, Poetul obscur, Gîlceava poetului cu sine sau Despre poet, profet în ţara lui, unde pare parcă a se autoflagela în „patria cuvintelor” şi în Ţara metaforei”. Parcă e prea multă cerebralitate şi prea puţină trăire în astfel de poeme. Poetul Daniel Corbu îl acreditează prin această adevărată recomandare pe Ion P. Iacob cu titlul de poet al cetăţii şi asta nu e rău deloc, dar cu o singură condiţie ca în cărţile viitoare să se apropie mai mult de cititor şi să se îndepărteze de sine. Prevăd un drum destul de interesant pentru viitoarele sale cărţi şi să rămînă „Veşnic amant al simbolurilor esenţiale, poetul cultivînd viziunea tragică…”aşa cum profeţeşte Daniel Corbu.

 

 

Beatrice Ruscu, Creionul desculţ, poeme, Editura Premier, Ploieşti, 2014, 186 p.

 

O poezie spre ludic, spre jocul de-a copilărirea şi de-a copilăria, scrie Beatrice Ruscu în această carte de poeme, Creionul desculţ, în care, aşa cum spune, încă din primul poem: „îşi asumă mut şi orb cele mai virulente epitete” care „de cele mai multe ori dezamăgeşte,/ se scaldă în ape tulburi…”, călătorind în lumea imaginară, o călătorie posibilă doar în lumea inefabilă a copilăriei, acolo unde fiecare gînd este posibil, indiferent de ilogismul care ar putea fi lesne sesizat de cei maturi, se remarcă în această carte bucuria cu care ştie poeta să se implice şi să se transpună, din lumea celor maturi în lumea copiilor şi percepe, cu maximă fidelitate, „cum mîngîie sunetul la capăt de rînd/ ca paşii desculţi pe nisipul rece/ iată, o plajă rece este poezia nescrisă” (Creionul desculţ, p. 9). Ea, poeta, se visează „… c-o carte în mînă/ sub frunzarele reavăne să mă ascund/ şi foşnet de vîrfuri să cat/ prin pomi şi prin file.” De altfel Beatrice Ruscu, în poemul de pe coperta a patra se autodefineşte cu maximă precizie astfel: „În poemele mele libertatea/ ia formă de interlocutor incert/ bărbat, femeie, zeu, erou, semizeu sau ego/ acceptă şi refuză, vine sau pleacă/ hamletian e sau nu e şi se întreabă/ zîmbeşte sau tace, mai ales tace,/ îşi asumă mut şi orb cele mai virulente epitete…”. „Dacă metafora ar avea culoare/ aceea ar fi cu siguranţă albastru/ pătrunzător şi strigător la cer..” ne avertizează autoarea dînd astfel dimensiune infinită posibilităţilor de copilărire, extinzînd la maximum lumea inefabilă a copilăriei,acolo unde este posibil orice. În clipele da adevărate revelaţii, atunci cînd se rupe de lumea demitizării ea scrie un poem care este dedicat tatălui, poem intitulat Pentru tata (odă oximoronului), în care încearcă schiţarea unui portret sărind din ludic în nota gravă spunînd: „Ai purtat şi porţi toate războaiele lumii/ neîncetat, neîntrerupt, netulburat/ cu o constanţă supranaturală/ populezi planeta de eroi./ Cicatricele intimidează adversarul iar tu,/competitiv alegoric, ţi-oi fi zis că de numeri tot mai multe/ cu atît mai mare martiriul înspăimîntă./ E şi asta o filosofie, voluntară sau fortuită,/ un univers de bandaje strînse lejer/ aşa se face că devii înfiorător/ de blînd în fiecare luptă.” În această luptă cu metafora, în care poemele au libertatea în formă de interlocutor incert, poemele din cartea Creionul desculţ, de Beatrice Ruscu, învingătoare iese poezia, ca răspuns la întrebarea: „– Ce vrei, poezie sau proză?/ – Poezie am surîs,/ Dacă nu le pot avea pe amîndouă”. Deocamdată, Beatrice Ruscu, în această carte are parte de poezie, şi nu e deloc puţin lucru. Cu timpul, se poate ajunge şi la proză, dar nu ca o trădare a poeziei ci ca o împlinire a universului copilăriei.

Revista indexata EBSCO