Nov 15, 2014

Posted by in Panoramic editorial

Peregrinus – Edituri moldave/ autori moldavi

Constantin Bobulescu, Dealu lui Păun, Cuvînt înainte: I. Solcanu, ediţie îngrijită, studiu introductiv: Gheorghe G. Mironescu, indice general: Alexandrina Ioniţă, Casa Editorială Demiurg Plus, Iaşi, 2012, 300 p., C. Bobulescu, Tataraşii sau traiul negustorului Ioan Movileanu din veacul al XIX-lea, Cuvînt înainte: Ion I. Solcanu, ediţie îngrijită, note: Alexandrina Ioniţă, Editorială Demiurg Plus, Iaşi, 2013, 102 p.

 

Cătînd prin cele terfeloage de demult pentru altă treabă, am dat şi de nişte cărţi semnate de C. Bobulescu, între care „Lăutarii noştri. Din trecutul lor”, cu subtitlul „Schiţă istorică asupra muzicei noastre naţionale corale cum şi asupra altor feluri de muzici” (care începe cu uimirea autorului, obişnuit în mahalaua Tataraşilor cu alt fel de a petrece pe cel răposat la groapă, cînd vede, în Bucureşti, cum era petrecut cu lăutari), 1922, apoi „Lăutari şi hori în pictura bisericilor noastre”, 1940.

Ajuns în posesia cărţilor despre Dealu lui Păun şi Tataraşi (nu „Tătăraşi”, cum zice mai tot omul azi), le-am răsfoit curios, cu atît mai mult cu cît în copilărie hălăduiam pe locurile descrise. Am aflat că şi Suceava ar fi avut un loc cu numele „Tataraşi”…

Pe scurt, autorul, preot, profesor la seminarul „Veniamin Costache” din Iaşi, plecat la Bucureşti, din 1922 (a fost bibliotecar al Mitropoliei Munteniei, paroh al unor biserici), a publicat articole şi cărţi despre datini bisericeşti, artă bisericească, feţe bisericeşti, locaşuri de cult, locuri ş.a. Au fost primite cu interes în epocă şi, în opinia mea, aidoma atîtor altora, uitate sau „astupate” de vălmăşagul vremurilor, merită interes şi azi. Notăm şi utilitatea studiilor introductive, notelor, indicilor pentru mai buna înţelegere a vieţii/ muncii autorului.

Dincolo de notaţiile de familie, despre diverse activităţi şi scripte de zi cu zi, despre oameni care au fost mai apropiaţi sau nu părintelui, citind am căutat să reconstruiesc cu ochii minţii locurile descrise de autor. Am încercat să „văd” şi chipurile celor care se perindau, pogorînd de pe Dealu lui Păun spre oraşul de azi, poate pe lîngă Biserica Lipovenească, ridicată, spune autorul, pe la 1830 (pe locul unei vechi biserici de lemn, de pe la 1780), mistuită de incendiul de la 1866, apoi reconstruită… Ori „pîrjolul Eteriei”, foametea din timpul lui Calimachi Vodă, apoi altele şi altele. Ca să nu mai vorbim de vocabular, cu savoarea dar, pentru vorbitorii de azi, şi misterul lui aparte. Ori am dorit să merg „cu pasul” minţii pe locurile pe unde am stat cînd eram copil, în Tataraşi, văzîndu-le cum erau cu sute de ani în urmă, „zugrăvite” de pana lui Bobulescu, cu oamenii şi obiceiurile, felul lor de a fi. Printre cifrele despre afacerile înaintaşilor acestora se întrezărea lumea care fusese odinioară, chiar pe unde coboram, „pe povîrnişul Ciurchiului”, spre locurile pe unde fusese vechiul cimitir evreiesc, „În Zid”, pentru „un fotbal” cu băieţii. Şi părintele, de altfel, notează: „… de plăcerea acestor lucruri scriu, care odinioară aveau un sens pentru traiul strămoşilor noştri, iar astăzi sînt enigme pentru noi, îşi mai duc existenţa, dar rămîn neînţelese, fiindcă dorim cu orice preţ să fim moderni”.

Aşa e şi azi, ba uitarea a devenit un mod de a fi. Poate nu e rău, măcar uneori, să ne aplecăm asupra unor astfel de pagini care ne amintesc că locurile pe care trăim au o istorie frumoasă. Şi, poate, dacă vom găsi răgaz să facem astfel, vom auzi cu sufletul glasurile căruţaşilor care urcau dinspre „Podul Bucşinescului” spre vreo „grădină” unde să-şi stingă setea sub pomii în floare. Ori, poate, pur şi simplu am putea privi altfel străzile pe care păşim grăbiţi.

 

Menachem M. Falek, Clovn pe uliţele inimii, poezii alese, prefaţă (Cînd sufletul e parte a două lumi şi omul e unul singur) de M. Chelaru, Editura Timpul, Iaşi, 2014, 94 p.

 

Cartea lui Menachem M. Falek este – dacă privim printre genele timpului, şi dincolo de răsuflarea apăsată a spaţiului care ne îngrădeşte/ ne separă unii de alţii, înlăuntrul sufletului, pe „uliţele inimii” lui – aşternută în haină de vers, cea a unui om împărţit. Împărţit între copilărie şi „azi”, şi, într-un alt fel, între România şi Israel ori între zilele de „ieri” şi oriunde ar fi „acum”.

În unele poeme literele parcă fac să re-nască în faţa ochilor minţii cititorului imagini în culori sepia din lumea de demult, a copilăriei, cu mirosuri de „pască păzită”, pentru ceremoniile pascale, ori de „supă caldă cu găluşti/ (care au ieşit acum de pe soba de gătit/ În care lemnele şopteau ceva unul celuilalt, secrete”. Sau poate gesturile atît de dragi ale părinţilor, pe care toţi am vrea să le revedem cu tot cu acele clipe, reconstruind un univers atît de familiar, de frumos: „Mama spăla cu mîinile pe scîndura de spălat/ Punea amidon/ Călca şi aranja totul la loc”; ori tatăl, „constructor de lăzi”, la nevoie, cum „Bătea cuie în scînduri, încă unul/ Şi încă două în cealaltă parte/ Încet, încet lada primea formă…”.

Apoi, „culorile” se „schimbă” în alte poeme. Poate şi în cele care dau naştere Oraşului Sfînt, Ierusalim (cu inima „împărţită în multe bucăţele”, căci „asta e soarta unui oraş bătrîn”), în care „Mulţi nebuni se învîrt” şi „Toţi cred că sînt profeţi sau  mesagerii lor/ Dar în cel mai bun caz sînt doar anunţătorii furiei.” Uneori, oraşul (alintat de poet cu apelativul „Ierusaliubirea”) capătă şi „chip”: „Riduri-riduri sînt străzile lui,/ Faţă bătrînă,/ Cărările şi casele lui au încărunţit”. Şi autorul are multe amintiri cu şi despre iubirea sa, Ierusalim, „În cutii de pantofi/ Am împachetat amintirile mele/ Dinainte cu treizeci de ani”, încă de pe vremea cînd, spune el, „am vrut/ Să mă identific cu oraşul sfînt”.

Cu ochi atent la detalii piaţa (care nu e „doar o mulţime de mese”), străzile, totul în jur, oamenii care trec pe lîngă el, ori cu care îşi împleteşte viaţa clipe, zile ori ani, sau pe care îi zăreşte doar cale de-o bătaie de pleoape, îşi găsesc loc în sufletul „clovnului” cu gîndirea profund aplecată spre înăuntru (unde toate capătă – ori, poate, îşi iau din nou în primire – înţelesurile adînci, dincolo de aparenţe), dar şi spre în afară (unde rîsu-plînsul nu lasă să se vadă zbuciumul sufletului apăsat de durerile pe care le pătrunde cu degetele minţii).

Autorul, care are vocabularul/ drumul său pe calea versului, stilul, abordează o tematică diversă, de la căsnicie, bătrîneţe, Ierusalim – cu atîtea şi atîtea „detalii”, cu oamenii şi întîmplările, luminile şi umbrele lui -, copilăria, părinţii, dragostea care uneşte inimile peste timp, locurile natale, o stradă, o naştere, cum se scrie o poezie… Uneori poetul… „clovnul”, plecat să înţeleagă şi să dăruiască din inima sa printre oameni şi poeme, ştie că, poate, „cuvintele se ascund între rînduri”, dar poemul întreg, cartea înseamnă o fărîmă din inima sa, aşa cum s-a „alcătuit” ea cu fărîme de copilărie, de iubire, de plecări şi de uitări, de amintiri şi renunţări, de bucurii şi împliniri, pe care doreşte să o dăruiască cititorului.

Cumva, autorul drămuieşte în această carte şi un alt înţeles – acela pe care îl simţi atunci cînd sufletul e parte a două lumi şi omul e doar unul singur, dar în el le face loc tuturor, zîmbind, uneori amar, păşind cu paşi de poem, ca într-un spectacol dat de un „clovn” pe uliţele propriei inimi.

 

Ioan Ţicalo, Rătăcitorii, Biblioteca Mioriţa, Cîmpulung Moldovenesc, 2013, 242 p.

 

După un debut editorial cu povestiri (În poiana lui Ioan, proză scurtă, Biblioteca „Mioriţa”, Cîmpulung Bucovina, 2002), Ioan Ţicalo a trecut spre roman, cu Scara, 2007. După alte volume, în 2013 a publicat Rătăcitorii.

Este un roman care are în vedere perioada înainte de/ cu precădere din preajma celui de-al doilea război mondial (care a dus la răsturnarea atîtor destine, la schimbări majore din punct de vedere social/ al sferelor de influenţă etc.), a înstăpînirii în România Mare a „comunismului”, sosit dinspre Rusia, frîngerii Bucovinei şi Moldovei de peste Prut din trupul ţării.

Putem privi cartea pe mai multe planuri, de la titlul romanului – „Rătăcitorii”, care sintetizează, din varii puncte de vedere, motivele tematice ale romanului (de la evrei/ biblicul „poporul ales”, la toţi cei ce se abat de la credinţă, fie a lui Iisus, fie a orînduielilor vieţii) – la cele ale capitolelor, care, unele, aduc aminte de scrieri sadoveniene, dar şi de O mie şi una de nopţi (Doi bărbaţi trec pe lîngă moarte în chip diferit, Gazda şi musafirul povestesc întîmplări din viaţa lor, Părintele Vichentie şi evreu Harun ascultă o poveste adevărată). Sau pur şi simplu o putem  citi ca pe o sumă de poveşti de viaţă cumva aduse în aceeaşi matcă a curgerii vieţii de către autor.

„Povestea” (într-un cadru în care întîlnim personaje/ nume/ întîmplări simbolice/ semnificative, probleme de conştiinţă, meandre ale vieţii, uneori de gravitate aparte, alteori marcate de violenţe crîncene, pogorîri în vîltoarea conştiinţei personajelor, aspecte legate de satul acelor vremi ş.a.) începe astfel: „Sub o lună spălăcită, luminată de nişte raze leşietice ale soarelui şi călătorind bezmetică printre zdrenţele de nori cenuşii, Harun Herşcovici plutea agăţat de o grindă dintr-un pod spulberat […] cînd urechile i-au fost izbite de vîjîitul gloanţelor nemiloase.”

Pe scurt, Harun abia reuşeşte să scape cu viaţă din apele Prutului de cei care prigoneau, pe atunci, evreii, găsindu-şi adăpost şi salvarea în casa preotului ortodox Vichentie. Ascuns aici, devenit, chipurile „vărul” părintelui, aflăm de la Harun şi Vichentie fragmente din vieţile lor, ambele întreţesute în alte şi alte „poveşti” ale altor personaje întîlnite de ei, cîndva. Astfel, Harun „vorbeşte” despre viaţa sa, de la vremurile cînd era elev, şi „s-a trezit la şcoală, singurul evreu printre români”, cînd l-a cunoscut, de pildă, pe învăţătorul Napoleon, cel care, într-o seară, în aburii vinului din crîşmă, povesteşte cum şi-a ucis nevasta pe cînd ruşii călcaseră Bucovina, în primul război mondial, sălbătăciţi, barbari aflaţi şi ei în „rătăcire”. Spre final, de altfel, naratorul ne spune şi despre uciderea lui Napoleon în vălmăşagul barbariilor comise de „prietenii de la Răsărit” care „eliberau”…

Sînt în carte, spuneam, şi detalii despre viaţa celor de la sate (cum curgea ea în familie, care/ cum erau relaţiile între oameni, între cei ai locului şi străini ş.a.), ale căror vieţi sînt „rătăcite”, răvăşite în acele vremuri în care curgeau tot felul de rele peste ei. Aşa se face că nu de puţine ori (date fiind şi ororile săvîrşite de trupele de ocupaţie, cum erau bulversate vechile rînduieli, nedreptăţiri, atacuri, crime, „anchetele” securiştilor – între cei întîlniţi în carte era şi un evreu… tot Herşcovici – şi alte orori ş.a.) regulile sfinte sau ale bunei cuviinţe, aşa cum era înţeleasă atunci, acolo, sînt uitate/ călcate, iar autorul nu uită să arate că pedeapsa este şi ea aproape, într-o formă sau alta.

În final, „rătăcitorii” prin propriile vieţi, pe care soarta i-a adus împreună, Harun (revenit din prizonieratul la ruşii bolşevici) şi Vichentie sînt ucişi de securişti.

Sînt doar cîteva gînduri despre această carte cu subiect şi „poveste” care duc la tot felul de întrebări (despre viaţă, trecut, soartă ş.a.), semnată de Ioan Ţicalo, şi, totodată, o invitaţie la lectură.

 

Florentina Niţă, Sonete şi fum, postfaţă (Îmblînzitoarea de sonete) de Nicolae Turtureanu, Editura Timpul, 2014, 66 p

 

După 1990 schimbările nu au fost legate numai de „sferele de influenţă” şi de politica „macro”, la nivel de stat. Multe s-au schimbat şi în ce priveşte situaţia oamenilor din est/ sud-estul Europei, dar şi în ce priveşte optica vizavi de cum poţi să reuşeşti să îţi faci un loc în viaţă, nu neapărat „acasă”. Sînt oameni care au fost nevoiţi să plece de acasă din diverse motive, economice sau de altă natură. Pentru fiecare însă acest drum are propria poveste. În ultimii ani am semnalat în această rubrică mai multe cărţi ale unor români plecaţi peste hotare, fie editate la Iaşi (amintim romanele Noaptea greierilor, a Corneliei Petrescu, Dezrădăcinare sau un nou început, de Helene Pflitsch), fie în alt oraş al Moldovei.

Florentina Niţă, plecată de pe meleaguri nemţene cu ceva ani în urmă în Italia, are, menţionăm din start, altfel de discurs. Unul dintre „motive” poate că e şi faptul că, mergînd mai departe cu cele începute acasă, a continuat să scrie (nu ştiu dacă şi în italiană), şi, în acelaşi timp, semnează în publicaţii ale Centrului Cultural Italo-Român de pe lîngă Biblioteca Românească din Milano, ale Asociaţiei Femeilor Române din Italia. Participă, deci, la diverse manifestări culturale organizate de/ în cadrul comunităţii româneşti din zonă, şi caută să fie în contact cu fenomenul literar din ţară, din cîte ştiu nu doar pe internet.

Ca urmare şi tematica este una în alte nuanţe decît cele ale, de pildă, căutării unei soluţii de viaţă în vest, fapt care adesea poate anomiza/ duce chiar la pierderea demnităţii/ identităţii, cum am întîlnit şi la unii autori români, dar şi de alte naţionalităţi, de pildă albanezi ş.a.. În acest volum un singur poem (Pe Ponte Pietra, Verona) duce, dar pe alte coordonate, explicit cu gîndul la trecut/ istoria „de acasă” în conexiune cu cea a „legiunilor pornite lumea s-o cucerească” („dar gînduri ancestrale/ M-alungă în munţi, cu dacii,/ cetăţi să reclădească”). În celelalte privinţe putem spune că acest volum (structurat în trei părţi: Sonete, Zbor liber, Pilule de stres) se circumscrie în aria tematică a poemelor autorilor care nu lasă să se simtă frîngerea de România, ci scriu versuri despre viaţă, despre propriile trăiri, sentimente ş.a. Sînt cîteva teme predilecte – iubirea, curgerea fără istov a timpului, apropierea de „trecerea” spre dincolo, dar şi, de pildă, ce înseamnă azi „a scrie” (Post modernism – „La modă e a scrie poezie:/ Trei vorbe din condei însăilate/ Să umple paginile dintr-o carte,/ De ritm şi rimă nu mai vor să ştie.// Cu proza e o altă erezie:/ Cu cît adună foi în greutate/ Sînt ca valoare mai considerate/ Şi-i mai robust raftul ca să le ţie.”), cel mai adesea departe de canoanele clasice. Astfel, „În versuri albe orişice încape, […] Scriu astăzi toţi, de toate,/ Puţini să mai citească ce se scrie.”.

Cu gîndul la felul în care sînt astăzi respectaţi şi ocrotiţi de societate şi de stat bătrînii la noi (nu uităm nici că una dintre muncile pentru care sînt solicitate femeile din România în Italia este îngrijirea persoanelor în vîrstă), încheiem cu un fragment din sonetul Îmi plac bătrînii cu priviri senine – „Îmi plac bătrînii cu priviri senine/ Cînd trec agale şi le rîde faţa,/ Că nu-mpresoară cu ocară viaţa/ Chiar dacă-n oase toarnă strîmbăciune. […]// Un univers întreg cu ei se duce,/ Imense spaţii gîndul să străbată/ Cît le-a rămas să-i bîntuie-n trăire”.

Revista indexata EBSCO