Nov 15, 2014

Posted by in ARTE

Ştefan OPREA – O istorie teoreticã şi esteticã…

Preocupările pentru edificarea unei istorii a filmului românesc, deşi rare şi parţiale, sunt totuşi evidente; critici, istorici şi – mai puţini – teoreticieni şi esteticieni ai filmului îşi exercită funcţia creativă cu o profesionalitate dominată, deocamdată, de o subiectivitate accentuată. Deşi vizibil în unele cazuri, efortul obiectivităţii nu-i cea mai subliniată trăsătură a demersurilor de pînă acum. Aş zice însă că e chiar mai bine aşa, căci din însumarea sau din conjugarea mai multor subiectivităţi ar putea rezulta, la un moment dat, o obiectivitate – dacă nu absolută (pentru că aşa ceva mă tem că nu există) – cît de cît apropiată de realitate; am în vedere, cînd zic aceasta, observaţia unui înţelept care a avansat ideea că obiectivitatea e, în fapt, tot o subiectivitate, doar că dezinteresată. Pînă cînd se va ivi acest moment dat, „fiecare cu istoria lui” sau „cîţi cercetători, atîtea feţe ale istoriei”, vorba confratelui Ioan Lazăr. Şi zicînd acestea, am ajuns unde voiam să ajung, adică la Ioan Lazăr şi la cartea lui Istoria teoretică şi estetică a filmului românesc (vol. I)*. Autor al unui însemnat număr de cărţi de critică, istorie şi teorie a cinematografului, filmologul mărturiseşte (într-un substanţial studiu introductiv) că a deschis acest unghi de privire asupra filmului românesc stimulat de stadiul de evoluţie în care acesta se află în prezent, adică o maturizare incontestabilă şi o îmbucurătoare şi stimulativă recunoaştere internaţională. Şi dacă lucrări care abordează, fragmentar sau pe ansamblu, evoluţia şi afirmarea cinematografiei naţionale există cîteva (nu prea multe!), din care rezultă o stratificare a reflecţiei critice şi o demonstraţie de potenţial istoriografic, ne lipsesc abordările din perspectivă estetică. La umplerea acestui gol îşi propune Ioan Lazăr să contribuie.

Înainte însă de a-şi începe propriul demers, I.L. trece printr-un filtru critic lucrările de istoria filmului, de la „Momente din trecutul filmului românesc” consemnate de Ion Cantacuzino (1965), pînă la „O istorie subiectivă a tranziţiei filmice” de Valerian Sava (2012), neuitînd să menţioneze breviarul „A Concise History of the Romanian Film” al Manuelei Cernat (1982), sau „radiografia plurivocă şi acidă” realizată de Valerian Sava asupra începuturilor şi asupra obsedantului deceniu – „Istoria critică a filmului românesc” (1999), ori „Istoria filmului românesc”, o prezentare scolastică datorată lui Călin Căliman. Nu sînt uitaţi nici mai vechii autori – unii dintre ei provenind dintre realizatori, ca Jean Mihail („Filmul românesc de altădată”, 1967) sau Paul Călinescu („Proiecţii în timp. Amintirile unui cineast”, 1982).

Pentru a trece însă de la cine şi cînd la cum şi ce, adică pentru a intra în zona teoreticului şi esteticului, I.L. ţine să-şi motiveze gestul răspunzînd la întrebarea „de ce (este necesară) o istorie estetică?” Şi răspunsul nu putea fi altul decît acela că ne lipsesc lucrările care să se ocupe prioritar de specificitatea artistică, de „culoarea personală a limbajului filmic”, adică de „aura estetică” a producţiilor filmice. Alte cinematografii s-au bucurat de atenţia teoreticienilor şi esteticienilor şi I.L. ni-i aminteşte pe cei mai importanţi autori, urmărind un dublu scop: pe de o parte, spre a-i informa pe cititorii / cinefilii interesaţi de chestiune, iar pe de alta, spre a-şi situa lucrarea proprie într-un context teoretic internaţional al cercetării filmologice. Primii citaţi sunt Robert C. Allen şi Douglas Gomery cu lucrarea „Faire l’histoire du cinéma. Les modčles américains” (Paris, 1993, traducere a ediţiei engleze din 1985) în care e dezvoltată ideea de „istorie estetică a cinemaului ca istorie a producerii sensului”. Iar dintre autorii care au avut ca principal atu al cercetării criteriul estetic I.L. îi alege, evident, pe cei mai cunoscuţi, de la Terry Ramsay („A Million and One Nights”, 1926), pînă la, să zicem, Jacqueline Nacache („Le Film hollywoodien classique”, 1995) sau François Albčra („L’Avant-garde au cinéma”, 2005).

Apropiindu-se de tema propusă, adică de nevoia abordării analitice a filmului românesc in perspectivă estetică, autorul îşi aminteşte îndemnul unui distins înaintaş, dr. Ion Cantacuzino, care încă prin anii ’70 avansa ideea necesităţii de a structura o viitoare istorie a cinematografiei româneşti pe coordonate estetice. Zicea filmologul, şi I.L. îl citează: „Poate că încercarea de a judeca după criteriile artei produsele noastre cinematografice din epoca filmului mut, de exemplu, stabilind asupra lor judecăţi de valoare, va părea unora o eroare sau o erezie, în orice caz o îndrăzneală. Dar credem că e necesar să avem această îndrăzneală. Fiindcă încercarea constituie, de fapt, un test în aplicarea ulterioară a aceloraşi principii la ansamblul cinematografiei româneşti. Şi dacă, exercitînd acest test asupra unei perioade atît de ingrate prin calitatea filmelor – produse în condiţii precare, de diletantism artistic şi de paupertate tehnică – reuşeşti totuşi să găseşti în aceste filme anumite valenţe artistice, faptul constituie cel mai puternic argument pentru legitimitatea şi necesitatea generalizării acestei cercetări”. Dr. Ion Cantacuzino a fost cel dintîi, la noi, care a făcut distincţia între considerarea filmului ca fenomen cultural şi considerarea lui ca fenomen estetic. Iar Florian Potra (v. „Experienţă şi speranţă”) considera că odată cu filmul lui Jean Georgescu „O noapte furtunoasă” se trecea spre „perioada unei conştiinţe artistice superioare a cinematografului românesc”.

Ce ar însemna, în opinia autorului comentat aici, o istorie estetică? O istorie estetică trebuie să aibă în vedere nu derularea cronologică, ci, în cel mai rău caz, „diversele modalităţi de a istoriciza analiza de film” (idee preluată de la Michčle Lagny din „De L’Histoire du cinéma. Méthode historique et histoire du cinéma”). Astfel, a analiza cinematograful în termeni estetici presupune nu doar a demonta modurile de producere a sensului şi de înţelegere a filmului de către spectator, ci, mai ales, „obligativitatea de a asigura reflecţiei despre cinema atît accesul la dinamica în timp, pe verticală deci, cît şi la a face să se întrevadă maşinăria producerii de expresivitate”. Aşadar, o participare concentrată a reflecţiei teoretice care să domine şi să înnobileze argumentele factologice, „o interpretare a mecanismelor generative, structurate încît să devină emiţătoare de semnificaţie stilistică”.

Pentru că am în faţă, deocamdată, doar primul volum din lucrarea lui Ioan Lazăr, care se referă doar la perioada 1912-1947 din istoria cinematografiei româneşti, mă limitez la a semnala doar existenţa ei în peisajul bibliografic al domeniului, urmînd să revin cu o privire pe verticală analitică atunci cînd va apărea şi volumul al doilea (sau cîte vor mai fi), adică atunci cînd o voi avea întreagă.

 

* Ioan Lazăr, Istoria teoretică şi estetică a filmului românesc, Editura FELIX FILM, 2013.

Revista indexata EBSCO