Nov 15, 2014

Posted by in ARTE

Cãlin CIOBOTARI – De la Obama la Putin via Teatru-spãlãtorie

Mă număr printre cei care nu au părăsit sala la spectacolul Nicoletei Esinencu, „American Dream” (Teatrul Spălătorie, Chişinău), jucat la Iaşi în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru pentru Publicul Tînăr.

Un teatru socio-politic de cea mai bună calitate, prizat mai greu de o parte a publicului ieşean, pe care tot ce are tangenţă cu politicul pare să-l îngreţoşeze sau, în cel mai bun caz, să-l lase rece. Mai există, desigur, şi acea superioritate ipocrită şi de prost gust ce se manifestă în raport cu ce ne vine despre Prut, fie că vorbim despre teatru, fie despre alte produse culturale.

Nu doar că nu am părăsit sala, dar am urmărit spectacolul celor de la Teatrul Spălătorie cu un soi de fascinaţie electrizantă. Fără absolut nici un decor (cele două pupitre de la care vorbesc prezentatorii sînt nesemnificative), „American Dream” îi lasă pe actori într-o relaţie directă, nemijlocită, cu publicul. Tot ce contează este ceea ce transmite un grup restrîns de oameni către alţi oameni. Spaţiul gol, ca să cităm din Brook, echivalează, în această situaţie, cu un deficit de istorie, cu o frîntură nerezolvată dintr-un neant în mijlocul căruia vedem şi auzim trei actori basarabeni vorbindu-ne despre ceva care …ne priveşte. Sau nu?!

„American Dream” e un spectacol făcut cu multă sensibilitate, în care ni se explică, fără patimă, dar cu ironie, despre cum este să ţi se spulbere iluziile, despre cum între Moscova şi America diferenţele nu sînt decît formale, despre ipocrizia a la Obama, despre indiferenţa a la Putin şi despre o Republică Moldova privită ca un vast cimitir de vise. Tatiana Miron ne relatează, ca şi cum ne-am conversa la o bere, despre experienţa sa americană. E o experienţă reală, pe care actriţa ne-o prezintă necosmetizat, fără veştminte metaforice, într-un stil cît se poate de direct. „Deci, băi, cam aşa a fost…!”.

Studenta din Basarabia a trecut Oceanul prin faimosul program „Summer Work and Travel”. Pentru a-i plăti drumul, părinţii împrumută 3.000 de dolari, o sumă imensă pentru modesta familie. Dar Tatiana e optimistă. Va munci şi îşi va plăti datoria. Vrea să vadă America şi ştie că altă şansă nu se va mai ivi. Ironia sorţii este anunţată de ironia regizorală. În cheie parodică, actorii informează publicul despre cum decurge interviul, despre zîmbetul bovin care trebuie păstrat pe faţă cu orice preţ, despre contrastele flagrante dintre fericirea mimată şi dezastrul social al unei familii cu şapte membri în care salariul tatălui nu depăşeşte 50 de dolari. Mirificei Americi îi corespunde satul basarabean de la marginea lumii, fără canalizare şi fără speranţe. Limba engleză, rostită pompos, cu afectare entuziastă, poartă în sine sunetele fade ale artificialului.

Visul american îşi dezamăgeşte însă visătorii, iar America îşi minte nu doar poporul (secvenţele în care doamna Obama propovăduieşte un stil de viaţă sănătos), ci şi naivii vizitatori. Ajunsă într-o fundătură americană, Tatiana nu doar că nu are bani pentru componenta „Travel”, dar nu are nici componenta „Work”, aşa că visul american se va reduce la un iPod de 74 de dolari.

Experienţa americană e dublată, apoi, de o experienţă moscovită, căci mama şi fiica, pentru a-şi plăti datoriile, pleacă la Moscova, la muncă. Episoadele de coşmar, umilinţele nesfîrşite, foamea, frigul, durerea fizică, munca la negru, dezumanizarea, limba rusă – despre toate ne vorbeşte Tatiana Miron cu detaşarea cu care ai face relatări despre viaţa altcuiva. Inserturile politice şi trimiterile la secvenţe memorabile (submarinul Kursk şi atitudinea lui Putin, jocurile olimpice de la Soci, concediile obligatorii în Crimeea, cenzura etc.) fragmentează inteligent confesiunile Tatianei, funcţionînd ca un fel de paranteze narative sau ca un fel de note de subsol în care spectatorul primeşte mai puţin emoţii şi mai mult informaţii. Creatorii spectacolului trag linii fine între America şi Rusia; nu de demarcaţie, ci de asociere. Excelenta metaforă a jocului „Monopoly”, în variantă americană şi în variantă rusească, este relevantă pentru singurătatea deplină a celui ce stă între două vise. Căci există şi un vis rusesc: Tatiana şi fratele ei visează ca din banii cîştigaţi la Moscova să-şi cumpere o maşină şi să stea vreo două zile la Odessa pentru că „Nu am văzut niciodată marea”.

Tatiana va reuşi, în cele din urmă, să-şi plătească datoria! E, cumva, resemnată, vindecată de vise. Actriţa/ personajul nu ne arată traumele, nu cere compasiune, nu pretinde solidaritate. Poate pentru că şi-a pierdut încrederea în semeni, poate pentru că a înţeles că nu ai cum să te împotriveşti unei Istorii indiferente, ce uniformizează totul, şi unor istorii individuale, cruci personale pe care fiecare trebuie să şi le poarte în felul lui…

Ultima propoziţie a spectacolului Nicoletei Esinencu: „Putin este un preşedinte extraordinar!”. Ca şi Obama, de altfel…

Teatru-spălătorie, Chişinău – „American Dream”; un spectacol de Nicoleta Esinencu; distribuţie: Tatiana Miron, Veaceslav Sambriş, Doriana Talmazan; video: Nicolai Razgon.

Revista indexata EBSCO