Nov 15, 2014

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Simona MODREANU– Înfloricuvinte

O carte preţioasă şi delicată ca o camee, o fineţe nostalgică de lied suav, o voce caldă, susurîndă, pătimaşă, fragilă, puternică, răvăşitoare ca un buchet de culori şi savori multiple… aidoma autorului, Nicolas Clément, senin ca un înger, adînc precum o aripă căzută.

Sauf les fleurs (Mai puţin florile, sau Nu şi florile, finalul unei fraze a lui Samuel Beckett din Capete moarte: „Mă duc sa şterg tot, mai puţin florile”), publicat la selecta editură Buchet-Chastel în 2014, este un mic roman, de circa 70 pagini aerisite şi luminoase, o (primă) lectură rapidă, în urma căreia rămîne însă senzaţia fizică a unei densităţi emoţionale aproape insuportabile, amprenta „genetică” a unui condeier adevărat, care scrie direct pe suflet şi pe minte, fără ziduri de protecţie, fără menajamente, fără teamă de frumuseţea duplicitară a ambiguităţii. De altfel, cititorii nu s-au înşelat, acordîndu-i lui Nicolas Clément Premiul pentru debut la deja celebrul Festival du premier roman de la Chambéry, Franţa (distincţie care l-a făcut să fie invitat la FILIT în acest an).

Autorul, un (încă) tînăr profesor de filosofie parizian, discret şi blînd, pasionat şi rezervat, îndrăgostit de Marc Aureliu, de Marguerite Duras, de Cioran, îşi cultivă cu un firesc rar misterul biografic („Nu vă voi spune dacă am scris ceea ce am trăit, vă pot spune doar că am trăit tot ce am scris”), dar şi pe cel narativ, căci textul se încheie deschis, invitînd cititorul să completeze spaţiile albe, dar şi să preţuiască secretul istorisirii şi al personajelor, care nu simt nevoia să se dezvăluie pînă la capăt. Lui Nicolas Clément îi plac secretele, după cum o mărturiseşte cu o candoare autentică, îi place ca un text să-i reziste, îi place să găsească în propria-i poveste o încăpere în care, ca în basmele copilăriei noastre universale, să nu aibă voie să pătrundă nimeni. Nici cititorii, dar nici autorul. Putem să-i dăm tîrcoale, să încercăm să ne uităm pe gaura cheii (astupată, desigur), dar certitudinea evidenţei ne va lipsi mereu. Din fericire. Nicolas spune că începe să scrie cînd aude „o voce”, pe care o urmează, uluit adesea el însuşi de evoluţia istorisirii, iar cînd vocea tace şi pleacă, se opreşte şi el, fără a fi preocupat sau bîntuit de ceea ce nu i se destăinuie pe deplin, ba chiar încîntat că nu poate şti pînă la capăt ce se alege de Marthe, tînăra şi nefericita (?) protagonistă a romanului Sauf les fleurs.

Paragrafele fragmentare se aştern apăsat, doldora de semnificaţii şi cuvinte nerostite, gîtuite, icnite, solare, ierboase, senzuale, lemnoase, versatile, germinante, vitale, aeriene, fluide, ucigătoare, libere… cuvinteflori, necuvinte sacadate, oftaturi sintactice, scurtcircuitări logice… toate în măsură să dea seamă de tragedia înstrăinării unui copil de lume şi a cufundării în sine… unde găseşte reflexia lumii exterioare.

Intriga acestui text neînchipuit de poetic (şi involuntar poetic, după spusele autorului, care a părut surprins prima dată când i s-a spus ca proza sa cîntă şi dansează) e tulburătoare şi gravă, precum tragediile antice ale lui Eschil, de care Marthe se simte irezistibil atrasă şi pe care le va studia şi traduce mai tîrziu. O familie aparent obişnuită, la o fermă obişnuită, mama, tata şi doi copii – o fetiţă, Marthe, şi un băieţel mai mic, Léonce („né un mensonge aprčs moi”/”născut la o minciună după mine” – extraordinară frază de început a scriitorului, metaforă concentrată a unei lumi închisă în aparenţe periculoase). Subit, tatăl încetează să mai comunice cu ai lui, se închide într-o muţenie cvasitotală, însoţită de o brutalitate crescîndă a gesturilor, concretizată îndeosebi prin „corecţiile” tot mai dese şi mai dure aplicate soţiei lui. Ea încearcă să-şi protejeze copiii, ei încearcă să o protejeze pe ea (minunat şi înduioşător episodul în care Léonce imită scrisul tatălui şi scrie o tandră felicitare de Sfîntul Valentin pe care mama o găseşte alături de un buchet de flori, retrăind, pentru cîteva clipe, iluzia fericirii conjugale), relaţia organică dintre ei sporind odată cu agresivitatea bărbatului şi cu desprinderea Marthei de cuvintele pe care le lasă să cadă precum petalele uscate ale unei flori. Căci, paradoxal, copilăria maltratată se traduce prin uitarea cuvintelor, pe măsură ce bărbatul tace şi loveşte tot mai mult, dar în acelaşi timp prin nevoia disperată de a nu pierde legătura cu limbajul, martor devastator al suferinţei şi umilinţei, drept pentru care fetiţa încredinţează unui caiet/jurnal, destinat frăţiorului ei, trăirile şi senzaţiile care o încearcă. Aceeaşi ambivalenţă o determină mai tîrziu să caute să-şi salveze sufletul consacrîndu-se limbii lui Eschil, pentru a traduce marile tragedii clasice.

Secretul dospeşte în fiecare umbră de cuvînt, astfel încît, prin vagi şi incerte aluzii, înţelegem că cei doi copii ar putea să nu fie ai bărbatului care îi creşte, precum şi că femeia chinuită şi neglijată pare să-şi găsească o oarecare consolare în braţele altui bărbat. Cert este că, într-o zi, mama este găsită moartă pe podeaua bucătăriei, cu un ziar înfipt în gură, ca şi cum blocarea organului vorbirii ar fi putut face femeia şi lumea să tacă pe veci.

 

Sînt dintr-o febră care străpunge şi dăinuieşte, nu se odihneşte nicicînd, nici de livadă de vişini nici de mîini de jur împrejur. La cimitir, izvorăsc lacrimi aşternute pe ziua lor de iubit : Mama a plecat. În ferma noastră nu era prea mult aer, ne lipsea pămîntul adînc, dar aveam rădăcini care alergau fără să deranjeze pietrele. Coşciugul Mamei se scufundă încet. Mi se pare, în această clipă, că paiul a spus tot (p. 41).

 

Tatăl este arestat şi condamnat, frăţiorul încredinţat lui Myriam, unei prietene vecine, iar Marthe decide să-l urmeze pe Florent, iubitul muzician, tandru şi afectuos, căruia i se dăruise la şaisprezece ani, şi care o convinge să plece să-şi clădească o viaţă fericită peste ocean, la Baltimore. Într-adevăr, lucrurile par a se aşeza cum nu se poate mai bine, iubirea lor înfloreşte, Florent îşi găseşte de lucru într-un club, ea începe să studieze serios limba greacă, cu rezultate promiţătoare… pînă în ziua în care este chemată înapoi acasă pentru a participa la reconstituirea crimei, solicitată de procuror. În timpul desfăşurării scenei, Marthe se apropie de dulapul în care tatăl îşi ţinea puşca, o ia uşor şi îl ucide dintr-un foc. Secvenţă expediată în cîteva cuvinte doar, autorul nedorind deloc să întîrzie asupra acestei întîmplări în sine triviale, ci doar asupra motivaţiilor şi consecinţelor unui act fatal.

Fără a fi premeditat ceva, Marthe se dovedeşte fiica tatălui ei prin recurgerea la acest gest animalic, primitiv, de răzbunare. Riscul de a-şi distruge noua viaţă, abia înfiripată, de a-şi compromite iubirea şi viitorul studios nu schimbă cursul destinului ei tragic, deşi romanul se opreşte înaintea procesului şi a verdictului final, deci nu ştim dacă va fi achitată sau nu. Cert e însă ca acest deznodămînt nu-i aduce eliberarea. Nici pe cea intimă, nici pe cea socială. Nici măcar pe cea mitologică. Analogia cu Oreste, din trilogia lui Eschil, pare să se impună de la sine, cu diferenţa esenţială că eroul grec este achitat de zei pentru uciderea mamei, care îi ucisese tatăl. Situaţie inversată în cazul Marthei, care îşi pedepseşte tatăl ce i-a răpit mama. Va fi ea iertată de justiţia umană? Dilema morală este lăsată nu în seama zeilor, ci a muritorilor cititori. Care, poate, nu cereau chiar atît de mult. Dar farmecul neliniştitor al scriiturii lui Nicolas Clément îi face să uite de obsesia răspunsurilor simple şi a finalurilor clare. Sînt de ajuns florile cuvintelor din suflet. Sau, cum spune Antoine Compagnon în comentariul său pentru „Le Monde”, Sauf les fleurs: sînt cuvintele, care nu mint şi nu mor…

 

 

Revista indexata EBSCO