Nov 15, 2014

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Marius CHELARU – Despre un rîu de sînge şi lacrimi şi un curcubeu de speranţã

„Cînd eram mică, credeam că războiul şi pacea erau două lucruri antinomice. Şi totuşi, eu am trăit în pace atunci cînd Vietnamul era în flăcări, şi am aflat despre război numai după ce Vietnamul şi-a depus armele. Eu cred că războiul şi pacea sînt în realitate nişte prieteni care îşi bat joc de noi şi ne tratează ca pe nişte duşmani, cum le place şi cum le convine, fără să le pese de rolul sau de definiţia pe care noi li le atribuim. De aceea poate că n-ar trebui să ne încredem în aparenţa lor pentru a alege direcţia spre care privim.”

Kim Thúy, Ru, p. 22

 

Cartea cu filon autobiografic scrisă de Kim Thúy (scriitoare canadiană[1] născută la Saigon, în Vietnam, în 1968) începe cu un moto – „în franceză, ru înseamnă «rîuleţ» şi, la figurat, «curgere (de lacrimi, de sînge, de bani)» (Le Robert historique). În vietnameză, ru înseamnă «cîntec de leagăn», «a se legăna».”, şi o dedicaţie – „celor rămaşi în ţară”. Apoi, încă din primele pagini, începem să înţelegem de ce această dedicaţie şi de ce acest moto.

Cum scrie şi în carte, în primele rînduri, Kim Thúy a „venit pe lume” în 1968, „în timpul ofensivei Tęt”[2], cînd luptele de gherilă au adus pe cei din Vięt-Cong[3] în Saigon, „unde resturile de petarde sparte în mii de bucăţele colorau pămîntul în roşu asemenea petalelor de cireş sau sîngelui celor două milioane de soldaţi […] împrăştiaţi în oraşele şi satele unui Vietnam sfîşiat în două”. (Întrebată fiind de unde vine atitudinea sa indulgentă faţă de revoluţionarii comunişti, a răspuns că aceştia sînt ca toţi ceilalţi cetăţeni, doar că au fost prinşi în „angrenaj”, adăugînd: „Quand vous naissiez dans le Sud, vous étiez capitaliste. Quand vous naissiez à Hanoi, vous étiez communiste. Etait-ce un choix? Le peuple vietnamien a été pris dans l’Histoire. Ma famille a été scindée en deux: ceux qui sont restés et ceux qui sont partis. Si j’étais restée et que ma cousine était partie, j’aurais été la communiste.”[4])

La vîrsta de 10 ani a părăsit, împreună cu părinţii şi alţi doi fraţi, ţara în care se instaurase regimul comunist. După o perioadă de şedere într-o tabără de refugiaţi din Malaiezia, împreună cu alţi „boat people”[5], cum au fost numiţi, au ajuns la Granby (la jumătatea drumului dintre Montréal şi Sherbrooke), în Quebec, unde adaptarea a fost înlesnită de căldura cu care au fost primiţi de vecini. (Dar, întrebată fiind, Kim spunea despre sine că „Moi, je n’ai pas d’identité, je n’ai pas de racines réelles ni au Québec, ni au Vietnam. J’ai été transplantée, je me suis enracinée, mais je n’ai pas de lieu qui soit à moi. Je veux que mes enfants sachent vraiment d’où ils viennent.”)

Dar, despre cartea sa de debut, autoarea spune nu ar fi (numai) autobiografică, „schimbînd” unele lucruri: „En fait, je me suis approprié tout un tas d’histoires pour en faire mon histoire.” Asta şi pentru că vrut a fiul ei să înţeleagă „qu’il existe un dénominateur commun à tous les Vietnamiens exilés.”

Kim Thúy a practicat, înainte de a se dedica scrisului, diverse meserii (dar a şi studiat) – croitoreasă, interpretă, avocată, critic culinar pentru radio şi TV, are şi un restaurant cu specific vietnamez.

Pe scurt, în pagini care poartă „acţiunea” între trecut şi prezent, este vorba despre povestea unei tinere femei, Nguyęn An T?nh, a cărei naştere „a avut drept misiune să înlocuiască vieţile pierdute”. Dar ea spune şi că viaţa ei „avea datoria de a o continua” pe cea a mamei sale. Pe mama sa o chema Nguyęn An Tinh – „numele meu – spune naratoarea, tînăra fiică – este o simplă variaţie a numelui ei, pentru că un singur punct sub i mă diferenţiază de ea, mă distinge de ea, mă desparte de ea. Eu eram o extindere a ei, chiar şi în sensul numelui meu”. (Numele mamei înseamnă „mediu calm”, în timp ce al fetei „interior calm”). Dar… felul în care a curs istoria ţării a „dejucat planurile mamei”, aruncînd „în apă accentele numelor” celor două cînd au fost forţate de cursul evenimentelor să traverseze golful Siam, cu 30 de ani înainte de clipa prezentului din carte, cînd fata avea 10 ani. Au ajuns în Quebec, Canada, după ce au trecut şi printr-o tabără de refugiaţi din Malaiezia. Din bunăstarea, din viaţa lor burgheză dinainte de război au mai rămas doar cîteva pietre preţioase şi ceva aur ascuns în haine, plătindu-şi astfel şi fuga din oraşul în care comunismul ajunsese să se impună. Aşa se face, spune autoarea/ naratoarea, tînăra An Tinh (fără accentul cu pricina), că fiii ei, Pascal şi Henri, datorită exilului, nu seamănă cu ea, şi „nu au fost niciodată continuarea mea, a istoriei mele”.

Şi, începînd cu plecarea pe acel vapor vai de capul lui, împreună cu alte sute de oameni, în măruntaiele căruia „ziua nu se mai deosebea de noapte” şi „paradisul şi infernul se înlănţuiau” („paradisul ne promitea o cotitură în viaţa noastră, un viitor nou, o nouă istorie”; infernul „ne arăta spaimele noastre, spaima de piraţi, de a muri de foame, de a muri intoxicaţi cu biscuiţi îmbibaţi cu ulei de motor, spaima de a rămîne fără apă, de a nu ne mai putea ridica în picioare, spaima de a trebui să urinăm în oala roşie care trecea de la unul la celălalt, spaima că acest cap rîios al copilului era contagios, spaima de a nu mai atinge vreodată pămîntul cu picioarele”… şi multe alte spaime) nu doar citim o „poveste” despre viaţă, despre emigrare/ schimbare/ adaptare, ci pătrundem într-o lume complicată. Una în care trecutul este cu tine dar trebuie să trăieşti în cu totul altă lume, după cu totul alte reguli şi principii, fără să le pierzi cu totul pe ale tale, doar să le păstrezi pe cît se poate, să le foloseşti pentru a supravieţui, pentru a înţelege ce să faci mai departe. Aşa cum a făcut mama An Tinh („mediu calm”), repetînd mereu copiilor un proverb vietnamez, „viaţa este o luptă în care tristeţea aduce după sine înfrîngerea”, care le-a fost mereu de ajutor. Ea, care, dacă altădată, în „viaţa dinainte”, era „fata cea mare a tatălui ei, care era perfect”, şi nu „făcea altceva decît să arbitreze disputele iscate între şeful bucătăriei franceze şi şeful bucătăriei vietnameze”, ori „comenta relaţiile clandestine dintre servitoare şi servitori” ori „îşi petrecea după amiezele coafîndu-se, machiindu-se…”, a ajuns la primele lupte ale vieţii în noua lume, „tîrziu şi fără tristeţe”, lucrînd, pentru prima dată la treizeci şi patru de ani, ca femeie de serviciu, muncitoare în uzine, ateliere, ori restaurante. Era preţul şi pentru a supravieţui, dar şi pentru a spera la noile vise legate de viaţa copiilor săi. În viaţa dinainte „toate visele îi erau permise”, în special cele legate de ce le pregătea copiilor, anume să devină „în acelaşi timp muzicieni, savanţi politicieni, sportivi, artişti şi poligloţi”. În noua viaţă însă, care începuse în vreme ce sîngele curgea în Vietnam şi bombele explodau nu cine ştie ce departe, îşi învăţa copii să îngenuncheze „la fel ca servitorii”. Îi pregătea „pentru cădere”…

În noua lume, An Tihn fiica avea nevoie de acel proverb şi încă de multe altele, fiind la început, în Canada, aproape paralizată de frică, neînţelegînd mai nimic din ce i se spunea, din ce i se întîmpla, pe cînd tatăl său avea capacitatea de a se bucura de clipa pe care o trăia de parcă era singura, şi nu avea nici un alt etalon/ comparaţie.

Balansul perpetuu între „prezent” şi trecut este făcut de Kim Thúy cu o uşurinţă aparte. Emoţiile şi grozăviile prin care trec cei care fugeau spre o altă viaţă, adaptarea la cea nouă, sentimentele care îi încercau, de la spaimă la lumina bucuriei cît de mărunte, sărăcia sub cele mai dure aspecte dar şi puterea de a găsi şi astfel/ aici frumuseţea vieţii, felul în care înţelegeau să facă un pas sau altul, un gest, o alegere sînt descrise fluent, ca o curgere a valurilor mării, calm, dar nu cred că cu detaşare.

În cele 154 de pagini, cîte are ediţia aceasta, pătrundem nu doar în povestea unor vieţi, ci – păşind dinspre Vietnam (cu tot felul de rude, lupte, întîmplări etc.), cum era în acele timpuri, prin apele mării, în vaporul supraaglomerat, spre Malaiezia, viaţa de lagăr – în cîteva rînduri dintr-o pagină este descrisă construirea, ca un fapt clandestin, a unei barăci ca vai de lume, dar care a fost casa a douăzeci şi cinci de oameni, între care şi copii – , apoi cea în Canada – într-o întreagă cultură complexă, a celor care iau totul de la capăt, dar au în spate un trecut pe care nu vor să-l „arunce”, şi un viitor într-o lume pe care trebuie întîi să o înţeleagă, să o „adapteze”, fie şi în mintea şi sufletul lor, la ce îşi doresc.

Modul în care se interconectează cele descrise în scurtele „secţiuni” (adesea mai mici de jumătate de pagină, alteori, mai rar, puţin mai mult de o pagină) poate părea un pic cam lax uneori. Depinde şi de percepţia cititorului. În ce mă priveşte,  după ce am terminat cartea totul s-a legat într-un întreg. Un întreg (cu o scriitură în care e şi poezie) în care balanţa între lumină şi umbră, disperare şi forţa de a trece mai departe, speranţă şi sfîşiere este mînuită credibil.

După ce am citit cartea, am aflat dintr-un interviu al autoarei că felul acesta de a scrie, de a gîndi (în franceză – deşi vietnameza, pe care o scrie şi o vorbeşte, are influenţa ei, în limba ţării de adopţie poate cugeta), de a da sens celor scrise, de a le „simţi” vine şi de la faptul că, avînd un fiu autist – Henri –, a trebuit să fie atentă, de pildă cînd venea vorba despre mîncare, ce nu „mergea” (era vorba de gust, de forma înghiţiturilor, de culoare, de…). Asta, scrie autoarea, a determinat-o să-şi „exacerbeze propriile simţuri”.

Asia, şi, în cazul de faţă, Indochina (Asia de Sud-est continentală), unde se află şi Vietnam, a avut parte de marile ei frămîntări/ confruntări/ războaie, care au dus la schimbări profunde, de la marile imperii coloniale la comunism ori alte prefaceri care au determinat deturnarea cursului a milioane şi milioane de vieţi şi curmarea brutală a altora. Ru vorbeşte despre una dintre paginile acestei cărţi a lumii noastre. Poate depărtată, şi în timp şi în spaţiu, dar aproape prin sentimentele umane, prin faptul că vorbeşte despre semeni ai noştri care, ştiind că „viaţa este o luptă în care tristeţea aduce după sine înfrîngerea”, pot găsi o cale spre a se apropia, fie şi în parte, de visele lor, cîte şi cum sînt ele.

 

Kim Thúy, Ru, traducere de Alina Şeremet, Editura Spandugino, Bucureşti, 2011, 154 p.

[1] Licentiata a universitatii din Montreal în drept, litere si traducere, a mai publicat: Ŕ toi, 2011, în colaborate cu Pascal Janovjak, Rouma, 2013, Măn, 2013.

[2] Traducatorul noteaza în subsol sinonimia dintre numele fluviului Tęt si al sarbatorii Anului Nou în Vietnam, Tęt Nguyęn Dán.

[3] Pe scurt, comunistii vietnamezi.

[4] Interview de Kim Thuy – Mémoire vive, în „Le Figaro”, propos recueillis par Mélanie Carpentier pour Evene.fr – Février 2010 – le 07/02/2010.

[5] În general, cînd se foloseste pentru vietnamezi „boat people” termenul se refera la oamenii care au parasit Vietnamul pe barci sau corabii/ vapoare, mai ales în perioada 1978 – 1979, dar, prin extensie, pîna în anii ’90. Se estimeaza ca ar putea fi vorba despre cca. doua milioane de oameni, dar numarul celor care au ajuns teferi în alte tari între 1975-1995 este de aproximativ opt sute de mii.

Revista indexata EBSCO