Nov 15, 2014

Posted by in ESEU

Ilie CATRINOIU – Fundamentele teologice ale dezvoltãrii durabile – introducere în eclesiologia constructivã – (I)

“Eliberarea de sclavie ţine de dreptul popoarelor” – Justinian I, Împărat al Bizanţului (482 – 565)

În cartea „Falimentarea naturii. Negarea limitelor planetare” cei doi autori, Anders Wijkman și Johan Rockstrom, se întreabă care au fost, de-a lungul istoriei, cauzele ce au dus la construirea monstruoasei civilizaţii industrial-extractive de azi. În studiul de faţă nu pretindem că dăm răspunsul definitiv și complet, ci doar ne propunem să schiţăm pe scurt aceste cauze și să arătăm fundamentele teologice ale Dezvoltării Durabile.

 

  1. Cauzele industrialismului extractiv

Învăţămîntul modern, cu rădăcini în Renaștere și Reformă, a produs în conștiinţa omului autonomizarea știinţei și ruperea ei în mai multe ramuri care ulterior au devenit la rîndul lor autonome. Economia, sau știinţa despre starea materială a omului, a devenit știinţă prin ea însăși, fără legătură cu asceza și cu justiţia (socială), așa cum era pînă la revoluţia industrială; sociologia a devenit știinţă prin ea însăși fără legătură cu eclesiologia, sau cu starea virtuoasă și sănătoasă a corpului social, sau cu politologia; politologia a devenit știinţă prin ea însăși fără legătură cu idealul reprezentativităţii polisului, astfel încît în ziua de azi democraţia nu mai e decît un cuvînt golit de conţinut și de realitate în lumea reală; și nu în ultimul rînd teologia a devenit știinţă pozitivă și scolastică divizată pe secţii de analiză intelectuală a Revelaţiei, ș.a.m.d.

Știinţa a devenit atît de restrictivă încît nu mai este cunoaștere, ci o sectă scientistă. Pentru a repune știinţa pe făgașul ei normal e nevoie să spargem autonomizarea ei și să reconectăm între ele disciplinele autonomizate pentru ca apoi aceste discipline să fie reconectate la rîndul lor Ordinii Divine, adică Sfintei Treimi, care este izvorul cunoașterii. Marele teolog grec Panayotis Nellas a scris, sintetizînd învăţătura Sfinţilor Părinţi, că “Biserica oferă statului, cum am vazut, și mărturia vieţii sociale prin excelenţă. Biserica are deci un ideal politic și prin mijloacele aflate la dispoziţia ei îl oferă și statului. Dar idealul ei este dogma Sfintei Treimi. Întrucît Sfînta Treime constituie Arhetipul societăţii omenești, numai dogma Sfintei Treimi poate să constituie cel mai înalt cod al vieţii politice a oamenilor. Împărat adevărat, personalitate stăpînă și liberă, credinciosul stă în stat pe accelași plan cu ceilalţi împăraţi și nu se supune primului între egali decît numai pentru că vede în el chipul lui însuși. Ar fi o exagerare să spunem că aici transpare baza adevăratei democraţii?”[1]

Această viziune holistă se rezumă la următoarea întrebare: cum aducem la același numitor comun caractere din fizică, chimie, inginerie, agronomie, tehnologie, biologie, futurologie, teologie, istorie, antropologie, sociologie, economie, medicină, filosofie, ecologie, etc. astfel încît împreună să construim o societate durabilă și compatibilă cu natura umană în complementaritatea și complexitatea ei eclesiologică?

Conceptul de „dezvoltare durabilă” este nou, dar rădăcinile și realitatea din care s-a dezvoltat sunt foarte îndepărtate. Spre deosebire de modernitate în ansamblul ei, care în plan economico-civilizaţional înseamnă supremaţia industrialismului, adică a banului, a sinelui și a muncii ca surse ale prosperităţii, asupra tuturor formelor de viaţă (organică, mintală, spirituală, biologică, culturală, etc.), dezvoltarea durabilă nu își are rădăcinile în mituri, ci în realităţi teo-centrice. Din cartea Facerii aflăm că experienţa primordială de educaţie și prosperitate a omului de după alungarea din Rai este pămîntul muncit, nu munca în sine și nici banul în sine: „Pentru că ai ascultat vorba femeii tale și ai mîncat din pomul din care ţi-am poruncit: „Să nu mănînci!”, blestemat va fi pămîntul pentru tine. Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieţii tale! Spini și pălămidă îţi va rodi el și te vei hrăni cu iarba cîmpului! În sudoarea feţei tale îţi vei mînca pîinea ta pînă cînd te vei întoarce în pămîntul din care ai fost luat” (Facere 3: 17 – 19). Omul e pus de Dumnezeu, în urma păcatului, să-și cîștige existenţa prin îngrijirea creaţiei lui Dumnezeu (adică din conservarea și protejarea mediului) – a pămîntului -, nu prin sclavagism, nu prin cerșetorie, nu prin tehnici financiare de furt la nivel înalt. Un alt aspect fundamental e că Dumnezeu nu îl anatemizează pe om, ci anatemizează pămîntul, adică sursa prosperistăţii; ceea ce înseamnă că nu destinul omului e cauza sărăciei sau a degradării mediului natural, ci starea mediului înconjurător supusă păcatului, stare ce poate degenera din rău în mai rău dacă omul nu acţionează ca să limiteze, și nu să elimine definitiv, consecinţa păcatului originar.

Civilizaţia extractiv-industrială, ajunsă azi la apogeu, a secătuit natura și omul de energie și viaţă. Ea se trage din miturile pre-creștine și, ca și în mituri, bunăstarea omului modern concepută de către economiștii clasici și neo-clasici nu provine din îngrijirea pămîntului și a mediului natural, ci din munca brută autonomizată, adică din sclavagism, și din “schimbarea banilor”. Știm că, în vremea Vechiului Testament, toate popoarele din jurul lui Israel practicau sclavia. Viziunea economică a lui Adam Smith este fundamental deistă, stoică, atee și monist anti-trinitară. Este deistă pentru că se bazează pe ideea unui Dumnezeu care nu relaţionează cu materia co-eternă, și în consecinţă natura poate fi exploatată fără milă și nelimitat de către om. Aceasta idee deistă se regăsește în filosofia lui Platon și Aristotel, dar este mult mai veche, fiind pusă în practică de popoarele preistorice de vînători, paleocultivatori și fino-ugrieni care credeau în acel „deus otiosus”. Conceptul „deus otiosus”, binecunoscut în Istoria Religiilor, desemnează credinţa preistorică într-un „Dumnezeu” care s-a retras din creaţie după ce a făcut lumea și oamenii dintr-o materie preexistentă (apele primordiale din mitul cosmogonic), lăsînd desăvîrșirea operei sale unui demiurg[2]. Este stoică pentru că sursa principală de inspiraţie în materie de filosofie morală a lui Adam Smith nu a fost în niciun caz Biblia, ci filosofia stoică a autonomiei și suveranităţii individual-singuratice preluată de la Cicero, Platon, Aristotel, dar mai ales din Discursurile lui Epictet și din Marcus Aurelius, conform căreia omul este singurul stăpîn al corpului său, idee în contradicţie totală cu creștinismul unde corpul omului e templu al Duhului Sfînt, e creat de Dumnezeu și doar în căsătorie devine un singur trup cu cealaltă persoană de sex opus, prin relaţie[3]. Este atee pentru că îmbinarea celor două filosofii, a stoicismului și a deismului („deus otiosus”), conduc la negarea metafizică sau / și imanentă a Dumnezeului Treimic și, în consecinţă, a comunităţii și a societăţii în totalitatea ei. Este știut că „materialismul știinţific” profesat în cărţile lui Karl Marx, Friedrich Engels și Charles Darwin este centrat în ideea eternităţii materiei, conștiinţa nefiind decît o vibraţie tîrzie a materiei. De altfel, atît comunismul cît și capitalismul se înscriu total în logica darwinismului social: scapa cu „viaţă” cine poate, adică individul care știe mai bine cum să-și calce în picioare semenii.

 

Distrugerea comunităţii, a societăţii, a solidarităţii între oameni și a mediului natural a fost încă de la început scopul industrialismului, atît a celui liberal / neoliberal, cît și a celui marxist. Cînd Milton Friedman a scris că responsabilitatea socială nu există și că trebuie abolită orice taxă pentru corporaţii[4], el nu a lansat nicio noutate. Premizele erau deja trasate în mitologiile preistoriei; și atunci hoardele devastau și secătuiau de faună regiuni întregi, din această calamitate scăpînd cine putea. Dorinţa animalică a omului de a-și blinda eul cu idei și de a se auto-individualiza, instinctul agresiv de a se îmbogăţii nelimitat pentru a-și satisface confortul psihologic de a-i îngrădi pe alţii, toate aceste mituri erau practicate cu pietate magico-religioasă de către triburile de vînători, dar și de către canibali. Mitologia s-a transmis pînă azi prin mai mulţi autori occidentali. Menţionăm doar cîţiva.

 

Origen este cel care critică și respinge istoricitatea episodului biciuirii schimbătorilor de bani din templu de către Hristos. De formaţie elenistă, Origen înclină mai mult spre sensul spiritual / alegoric în interpretarea Bibliei în loc să rămînă pe linia echilibrului între istorie și spirit, așa cum a fost în realitate inspirată Biblia. Călugărul britanic Pelagius este cel care a dat naștere ereziei pelagianiste. Influenţat de acel „deus otiosus”, Pelagius susţinea că omul se poate mîntui prin el însuși, în mod individual, fără ajutorul energiilor divine necreate care străbat și transfigurează materia, adică lumea văzută. Contemporan cu el, Augustin, chiar dacă l-a combătut, a susţinut ferm predestionaţionismul orb asupra liberului arbitru, reminiscenţă a fatalismului karmic din maniheism, de care nu s-a eliberat în urma convertirii la creștinism. Prin Augustin, libertatea omului nu mai e libertate ontologică, ci libertate juridică sau contractuală: Dumnezeu a stabilit din eternitate în mod juridic cine merge în iad și cine în rai. E foarte interesat de observat că libertatea juridică augustiniană, deși vrea să combată pelagianismul, în esenţă îl camuflează, pentru că dacă Dumnezeu hotărăște din eternitate cine se mîntuiește și cine nu, El hotărăște indivizi, nu comunitate de persoane. Această idee despre libertate a lui Augustin a alimentat decisiv Contractul social al lui J. J. Rouseau, a declanșat Iluminismul și Revoluţia Franceză. Consecinţa e că nu ne mai iubim semenii, deci nu mai stabilim relaţii de troc sau de vecinătate cu ei, ci trebuie în mod aprioric să semnăm un contract în bază căruia ne definim ca oameni. Caracterul juridic/ contractual/ individual al soteriologiei a fost apoi teoretizat decisiv, cum era firesc, în planul social prin Etica protestantă și spiritul capitalismului de Max Weber. Materia și mediul înconjurător au fost ostracizate, pe aceeași schema magico-mitologică și pre-creștină, încă de la începutul evului mediu de către Toma d’Aquino care vede în administrarea Sfintelor Taine prin materie o concesie făcută de Dumnezeu omului. Concluzia o trage în secolul XX teologul protestant Rudolf Bultmann care scrie, total în afara Bibliei, că natura nu participă în niciun fel la mîntuirea omului. Considerat de mulţi cel mai mare teolog reformat de după Martin Luther, Karl Barth avea să ducă logica industrialismului și a cămătăriei la paroxism negînd însăși Atotștiinţa lui Hristos ca Dumnezeu Întrupat atunci cînd, asemenea lui Origen, scrie în Dogmatica Bisericii că „Iisus nu pare să aibă o înţelegere adecvată asupra schimbului de bani și asupra comerţului, așa cum reiese din episodul referitor la alungarea din templu a schimbătorilor de bani și a vînzătorilor de porumbei, episod ce este menţionat în toate cele patru Evanghelii: „o peșteră de tîlhari” (Marcu 11: 17)”[5]. Nu negăm soteriologia celorlalte Biserici surori, ci afirmăm cu deplină convingere credinţa părintelui Dumitru Stăniloaie: „Socotim că ele sunt biserici nedepline, unele mai aproape de deplinătate, altele mai depărtate. […] Într-un fel deci Biserica cuprinde toate confesiunile despărţite de ea, întrucît ele nu s-au putut despărţi deplin de Tradiţia prezentă în ea. […] Participarea lor (a credincioșilor) nedeplină la Hristos, și aceasta în mare măsură fără vina lor, poate va avea ca urmare o participare nedeplină la El și în viaţa viitoare, conform cuvîntului Mîntuitorului: „În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt…” (Ioan 14: 2)”. O vină neîndoielnică o au ereziarhii, care, fără prea multă aprofundare a credinţei moștenite și conducîndu-se mai mult de patima trufiei, au purces la sfîșierea creștinătăţii, ceea ce a produs un mare rău”[6].

 

 

  1. Fundamentele Dezvoltării Durabile

Dezvoltarea Durabilă pleacă de la principiul că munca omului este dependentă de mediul înconjurător (natură) și de resurse (pămînt, apă, etc.). Problema deteriorării mediului s-a pus pentru prima dată în 1972 la Conferinţa privind Mediul Ambiant de la Stockholm. În 1983 își începe activitatea Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare condusă de Gro Brundtland. În 1985 este descoperită gaura din stratul de ozon de deasupra Antarcticii, iar prin Convenţia de la Viena oamenii de știinţă încearcă să găsească soluţii pentru refacerea stratului de ozon. În 1986, la un an după catastrofa de la Cernobîl, este publicat Raportul Brundtland care definește pentru prima dată Dezvoltarea Durabilă: „o dezvoltare în măsură să satisfacă nevoile generaţiei prezente fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi”[7]. Scopul Dezvoltării Durabile este îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii și a bunăstării generaţiilor viitoare în deplină armonie cu mediul înconjurător prin realizarea justiţiei sociale (echitate, democraţie economică sau cooperativism entropic[8]); acest proces nu este un model bazat pe creșterea infinită a PIB-ului, ci pe starea de fericire și sănătate a oamenilor. În lucrarea Falimentarea naturii, autorii au arătat că PIB-ul măsoară doar suma tranzacţiilor economice ale unei ţări, dar nu contabilizează poluarea, deteriorarea ecosistemelor, sănătatea oamenilor și starea lor de fericire[9]; prin urmare, PIB-ul nu este un indice corect de măsurare a bunăstării și trebuie înlocuit și revizuit radical.

Esenţa a ceea ce se întîmplă azi e că România se află sub dictatura corporaţiilor, iar libertatea personală și comunitară nu se cîștigă decît prin trezirea la adevărata condiţie de fiinţă eclesială și prin acţiune. Din sclavia economică se iese numai dacă redescoperim resorturile hristologice ale bunăstării materiale; aceste resorturi hristologice reprezintă, după cum vom vedea, fundamentele teologice ale Dezvoltării Durabile. Ele nu absorb materia în ele însele, distrugînd-o, dar nici nu o idolatrizează izolînd-o în ea însăși ca în concepţia materialistă, ci o transfigurează, adică îi redau valoarea reală la care mediul înconjurător și bunăstarea materială a oamenilor trebuie să ajungă astfel încît să coexiste într-un echilibru real.

Acest echilibru real al societăţii derivă, pe de o parte, din capacitatea ei de a-și dezvolta clasa de mijloc, iar pe de altă parte din gradul de armonie dintre om și natură.

Dacă super-bogaţii stăpînesc peste săraci, așa cum se întîmplă în sistemul de muncă bazat pe salariu (comunist sau capitalist) și cum se întîmpla și în vremea lui Hristos, atunci suntem împotriva lui Hristos care a spus: „Știţi că cei ce se socotesc cîrmuitori ai popoarelor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpînesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru” (Marcu 10 : 42 – 43). În tratatul Despre preoţie Sfîntul Ioan Gură de Aur (347 – 407) scrie și mai exact despre rolul clasei de mijloc în iconomia mîntuirii: „Bogăţia mare, măreţia funcţiei, trîndăvia înnăscută de pe urma luxului și a plăcerilor și altele multe pe lîngă acestea înăbușă seminţele aruncate; adeseori desimea spinilor nici nu lasă ca cele semănate să ajungă pînă la faţa pămîntului. Dar și supărările mari, nevoia sărăciei, necontenitele necazuri și altele asemenea acestora, cu totul contrarii celor amintite mai înainte, îndepărtează pe credincioși de rîvna celor dumnezeiești”[10]. Pentru aceasta a întemeiat Hristos Biserica: pentru ca și statul cu conducătorii lui să facă parte din Biserică, nu pentru ca Biserica să fie o organizaţie și o instituţie a statului. Odată cu declanșarea revoluţiei liberale (1829-1833, Regulamentul Organic, 1848, Al. I. Cuza), anticlericalismul francez subminează autonomia canonică a Bisericii, episcopii și mitropoliţii sunt numiţi de așa zisa „Adunare Obștească”, și nu de către comunităţile locale în mod democratic. Biserica este secularizată și transformată din organism viu în organizaţie de stat supusă ocultismului și mafiei internaţionale; de acum clerul rostește în limbaj de lemn în loc de cuvînt ziditor[11]. Legătura dintre cler și popor e ruptă total prin dobîndirea autocefaliei și creaţia Patriarhiei Române, act ce „n-a zguduit o societate clericală împiedicată încă de demult a forma din nou un adevărat organism”[12], scrie savantul Nicolae Iorga. Consecinţele sumbre în plan social apar imediat: dispariţia totală a clasei de mijloc, instituţionalizarea sclaviei[13], crima organizată internă ca act politic destabilizator, două războaie mondiale și două totalitarisme care în total au omorît mai mulţi oameni decît toate războaiele și epidemiile din toată istoria umanităţii.

Biserica descrisă în Constituţiile Apostolice este centrată pe dimensiunea socială a vieţii creștine, pe spiritul ei comunitar și pe importanţa prosperităţii în lupta creștinilor pentru mîntuire[14]. „[…] un credincios nu trebuie să treacă printr-un tîrg decît pentru a răscumpăra un trup nenorocit [de sclav] și a cîștiga un suflet sau a cumpăra altele din cele potrivite pentru subzistenţă”[15], stă scris în Constituţiile Sfinţilor Apostoli. Mai mult decît atît, Constituţiile respingeau orice formă de asistenţă economică generalizată de tip socialist sau corporatist: numai bolnavii, bătrînii, infirmii, orfanii, văduvele și cei cu copii mulţi aveau dreptul să fie asistaţi economic prin caritate[16]. Oamenii și entităţile politice care duc pe semeni în sclavie, în înfometare, pe cei care ruinează orașe, pe cei ce fac fraude, pe cei care se folosesc de mită, pe hoţi, pe cămătari și pe soldaţii care îi asupresc pe săraci, episcopii sunt obligaţi canonic să îi evite[17]. Eliberarea sclavilor era obligaţie canonică[18], iar eradicarea sărăciei era imperativ liturgic: „Te chemăm, Mîngîietorule, și pentru cei necăjiţi și săraci: odihnește-i pe fiecare, eliberează-i din legături, scoate-i din sărăcie și mîngăie-i pe toţi”[19].

Sfîntul Maxim Mărturisitorul (580 – 662), secretar prim al împăratului Heraclie, scrie că în Scriptură sunt trei feluri de dreptate: omenească, îngerească și dumnezeiască. Dreptatea omenească este justiţia socială și înseamnă împărţirea cinstită (echitabilă) a lucrurilor văzute ale lumii; dreptatea îngerească este împărtășirea îmbelșugată a cunoștinţei dumnezeiești, iar dreptatea dumnezeiască este suferinţa pentru cei păcătoși[20]. Numai dacă citim Profeţii Vechiului Testament, la care Hristos face mereu trimitere în Evanghelii atunci cînd la El vine cîte un super-bogat să se dumirească cum e treaba cu mîntuirea, observăm că injustiţia socială e cauza îmbogăţirii elitei pe seama pauperizării și sclaviei poporului, proces legat direct de degradarea credinţei în formalism de ambele părţi (ex. Amos 5: 7-24, Amos 8: 4-10, etc.) Aceste principii divine ale Bisericii scrise de Sfinţii Părinţi pe baza temeiurilor scripturistice nu sunt invenţii ale minţii umane și nu au fost revelate ca să fie simple concepte inaplicabile politic și economic. Din contră, dreptatea socială este ordin divin, este poruncă obligatorie pentru cine vrea să cucerească Cerul și pentru cine vrea să trăiască fericit pe pămînt făcîndu-i fericiţi pe semeni. Părinţii Bisericii, mulţi dintre ei fiind și consilieri ai împăraţilor bizantini, au creat pe pămînt ordinea politico-economică divină și dreaptă. Imperiul Bizantin a fost singurul imperiu din istoria umanităţii care nu a colapsat economic, care nu a practicat sclavia și care a avut cea mai stabilă și cea mai durabilă monedă dintre toate imperiile lumii. De ce? Pentru că economia divină a fost pusă în practică, nu doar contemplată în rugăciuni și citită din Biblie.

Nu există mîntuire individuală, omul nu se mîntuiește singur, ci în comuniune euharistică și în măsura în care participă la bucuria semenilor și se lasă bucurat de semeni în co-supunere cu ceilalţi faţă de Hristos. Mîntuirea omului prin el însuși, ideea de bază a scolasticii pe care s-a ridicat industrialismul, este fundamental magică, mitologică și anti-eclesiologică, preluată direct din cultele de mistere pre-creștine, unele cu rădăcini imemoriale în preistorie. Prin întrupare, Hristos l-a împăcat pe om cu Dumnezeu, iar prin aceasta l-a împăcat pe om cu natura și cu istoria, Dumnezeu fiind creatorul celor văzute și Stăpînul istoriei; prin Înviere Hristos nu a răscumpărat doar omul, ci și mediul înconjurător, întreaga creaţie, tot cosmosul împreună cu toate galaxiile. Prin urmare, mîntuirea se cîștigă numai în starea de solidaritate / comuniune inter-personală și inter-generaţională în mijlocul naturii ce a devenit Biserică odată cu patimile și Cincizecimea, dupa cum scrie Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Cînd a venit Hristos și a suferit în afară de oraș, El a curăţit tot pămîntul, tot locul l-a făcut prielnic pentru rugăciune. Vreţi să știţi cum a devenit tot pămîntul templu și cum a devenit orice loc prielnic pentru rugaciune?”[21]. Este, deci, îmbucurător faptul că cercetători de valoare în știinţele socio-umane precum Gabriel Moser ajung să confirme doctrina ortodox-eclesiologică: „Solidaritatea se dovedește un concept-cheie cînd este vorba despre abordarea subiectului comportamentelor în favoarea mediului, aflate la antipodul individualismului. Dezvoltarea Durabilă implică (1) o solidaritate, o capacitate de cooperare și de ajutor reciproc printr-un suport social formal și informal în cadrul aceleiași generaţii și (2) o solidaritate cu generaţii viitoare”.[22]

Noutatea fundamentală a Bisericii e realizarea pe pămînt a comunităţii de iubire inter-personală după Arhetipul Sfintei Treimi. Această noutate nu presupune întîietatea persoanei în faţa comunităţii sau întîietatea comunităţii în faţa persoanei, ci comunitatea și persoana co-există simultan diferenţiindu-se. Persoana nu există fără comunitate și comunitatea nu există fără persoană pentru că ambele realităţi presupun iubirea, adică întrepătrunderea. Omul nu poate fi comuniune cu semenii decît în urma relaţiei sale directe cu natura și cu Dumnezeu, care e comuniune de persoane, adică iubire. Dacă omul în comuniune cu semenii realizează pe pămînt Împărăţia lui Dumnezeu, atunci el e mîntuit împreună cu comunitatea euharistică din care face parte ca mădular al Trupului lui Hristos; dacă nu o realizează, atunci omul nu se mîntuiește, iar pe pămînt se realizează multiplele împărăţii ale celui rău; e ceea ce părintele Paul Evdokimov a scris magistral: „comunismul se realizează deoarece creștinii, infideli faţă de Evanghelie, nu au știut să realizeze Împărăţia lui Dumnezeu pe pămînt”[23], iar Panayotis Nellas a completat: „Această înălţare a fiecărei epoci la rang de trup al lui Hristos constituie mîntuirea”[24]. Sfînta Treime fiind o monarhie a Tatălui care nu subordonează celelalte două persoane, după cum scrie Sfîntul Ioan Damaschin, ci le comunică însușirea de Creator astfel încît Fiul și Duhul Sfînt participă deplin la actul creator al Tatălui, după cum și Tatăl participă deplin la actul soteriologic al Fiului și la cel sfinţitor al Duhului, Biserica apostolică a altoit transfigurînd realitatea sociologică a ekklesiei grecești. Ekklesia pre-creștină era adunarea oamenilor prin care se luau hotărîri în mod democratic după principiul „un om – un vot”. Apostolii au păstrat dimensiunea socială și, în plus, au adăugat dimensiunea hristologică: agape, adica iubirea. Prin urmare, cooperativa nu poate fi decît manifestarea divinului în relaţiile sociale ale omului.

Împărăţia lui Dumnezeu pe pămînt nu exclude nimic din creaţia lui Dumnezeu. Mediul înconjurător e casa și hrana omului numai în măsura în care omul în comuniune cu semenii se lasă transfigurat și devine organ al energiilor necreate în Biserică. În acest caz omul e și conștiinţa creaţiei lui Dumnezeu. Dacă omul nu se lasă să fie organ al harului, atunci mediul înconjurător nu mai e nici casa omului și nici hrană sănătoasă pentru trup. Astfel echilibrul eco-sistemic și psihosomatic al omului e distrus, iar costurile sunt imense; în 2012 pagubele uraganelor din Statele Unite ale Americii au costat bugetul public peste 20 de miliarde de dolari; iar în Japonia pagubele cutremurelor s-au ridicat la peste 200 de miliarde de dolari; în China au dispărut albinele, iar polenizarea pomilor se face în mod artificial cu pipeta. Herman Daly, renumit economist american discipol al fondatorului bioeconomiei, economistul român Nicolae Georgescu Roegen (care la rîndul său a fost discipolul lui Virgil Madgearu), recunoaște prezenţa antropocentrismului în creștinismul occidental modern ca principala cauză în distrugerea mediului[25].

Omul poate să facă din lumea în care trăiește, prin muncă frăţească, pregustarea Noului Eon al Împărăţiei, sau poate să facă, prin muncă individuală, pregustarea iadului, după cum scrie și părintele Dumitru Stăniloae: „În liturghia aceasta cosmică, ce ne duce spre Dumnezeu și spre unirea tot mai strînsă între noi în El, se încadrează munca părinţilor pentru creșterea copiilor și jertfelnicia lor pentru ei, munca tuturor celor ce au un aport dezinteresat spre o viaţă mai frăţească în comunităţile umane, strădania descoperirii raţiunilor divine ale forţelor creaţiunii, munca scriitorilor și a creatorilor de artă care fac mai frumoasă și mai curată convieţuirea omenească. […] Cînd munca aceasta e evitată sau cînd produsele scrisului literar și filosofic și creaţia artistică sunt folosite spre aţîţarea patimilor și dezvoltarea pornirilor urîte și a tot soiul de dezbinări, se înţelege că nu se dezvoltă caracterul de Biserică al creaţiunii cosmice și cei ce fac aceasta nu-și împlinesc slujirea sfîntă, liturgică, ci creaţiunea cosmică e făcută teren și motiv de luptă, de dezbinare, iar cei ce folosesc munca în acest fel nu conduc creaţiunea spre Dumnezeu și spre înfrăţirea între oameni, ci spre înmulţirea forţelor răului și urii în ea”[26].

Cînd omul sterilizează și otrăvește natura atunci el își împiedică creșterea spirituală a sa și a altora, scrie părintele Staniloae[27]. Dar pricipiile Dezvoltării Durabile își au fundamentul în porunca divină sintetizată eclesiologic de părintele Stăniloae: „Oamenii trebuie să muncească și să gîndească solidar la prelucrarea darurilor naturii. […] Munca cu efecte limitate, săvîrșită de om asupra naturii, pentru a o face la rîndul său dar altora, trimite astfel la fapta creatoare a lui Dumnezeu, al cărui dar complet este natura. […] Dumnezeu ne face azi să ne solidarizăm și mai mult între noi și prin aceasta să creștem spiritual prin muncă și sacrificiu. Acesta e un nou ascetism, un ascetism pozitiv, generalizat și obligatoriu, care însă nu e într-o contradicţie cu formele lui vechi, ci poate să-și găsească în ele o formă de susţinere. Responsabilitatea noastră faţă de natura dată de Dumnezeu apare azi și ca o datorie de a folosi resursele cu cruţare și de a nu o altera prin poluare. Acest lucru ne ferește și el de patimi și de căutarea unei satisfaceri înfinite în lume”[28].

 

 

  • Exorcizarea imaginarului

Alienarea omului modern pornește încă din structura și scopul învăţămîntului modern. Ce industrie, ce bancă sau ce corporaţie are nevoie de oameni capabili să gîndească inter-disciplinar? Diviziunea muncii nu a adus libertate omului, ci i-a exacerbat și i-a autonomizat categoriile raţiunii căzute sistematizate pentru prima dată de Aristotel. „Gîndim prin imagini” (Aristotel) și „gîndirea e fantasmă” (Soren Kierkegaard) sunt butadele care au construit înstrăinarea omului de ceilalţi, de natură, de Dumnezeu și de el însuși. Pe aceste idei magice și mitologice omul și-a fabricat robotul societal care îi face carne din plastic și pîine din petrol. Omul modern gîndește nu cu raţiunea întreagă care e mintea, ci cu o parte minusculă a raţiunii – și anume cu partea imaginativă a raţiunii. Imaginaţia raţiunii umane nu e doar partea minusculă a raţiunii, ci e în primul rînd partea cea mai supusă accidentului datorită caracterului ei fundamental schimbător și nestatornic. Cultura modernă, caracterizată de convergenţa tuturor curentelor culturale în Iluminism ca bază a industrialismului capitalist și socialist, dar și de nașterea post-modernismului din modernitate, fiind construită exclusiv doar pe facultatea imaginativă a raţiunii umane și pe suma miturilor și a religiilor pre-creștine, nu este în niciun fel viaţă reală, ci o iluzie, un amalgam de idei, o amăgire și o suferinţă, un Science Fiction sumbru care, atunci cînd își atinge punctul critic de existenţă, cade, la intenţia Duhului, precum un castel de nisip la cel mai mic flux de energie cosmică necretă manifestată prin raţiunile creaţiei, acei logoi despre care a scris Sfantul Maxim Mărturisitorul.

Știinţa modernă și-a atins limita în măsura în care e știinţă construită pe ficţiune, pe fantasme, adică pe imaginaţia omului. Omul de azi trebuie să-și însușească un nou mod de gîndire, cel holist și inter-disciplinar, un mod de gîndire care nu e ficţiune / imaginaţie, ci trăire și simţire a comuniunii euharistice. Dacă gîndirea omului nu e viaţa comunităţii din care face parte, atunci omul nu gîndește; dacă economia înseamnă doar economie, iar sociologia înseamnă doar sociologie, atunci omul nu poate pretinde că deţine știinţa, ci scientismul îl deţine prizonier pe om.

Acum, la momentul colapsului culturii moderne, trebuie să ne punem serios întrebarea: cît din cultură este rodul imaginaţiei și cît este realitate euharistică? Cît din cultură este mitologie și cît este adevăr hristologic? Este cultura mitologie pură și fugă din realitate? Prea mult s-a scris și s-a vorbit în ultimii 300 – 400 de ani despre cultură; să fie doar o coincindenţă faptul că apogeul culturii s-a sincronizat perfect cu timpul istoric al celor mai mari crime împotriva umanităţii?

În poezia Cu gîndiri și cu imagini, geniul romantic al lui Mihai Eminescu ne oferă răspunsul în favoarea Evangheliei:

„Cu gîndiri și cu imagini

Innegrit-am multe pagini:

Ș-ale cărţii, ș-ale vieţii,

Chiar din zorii tinereţii.

 

Nu urmaţi gîndirei mele:

Căci noianu-i de greșele,

Urmărind prin întuneric

Visul vieţii-mi cel himeric.

 

Neavînd învăţ și normă,

Fantezia fără formă

Rătăcit-a, vai! cu mersul:

Negru-i gîndul, șchiop e versul.

 

Și idei ce altfel împle,

Ard în frunte, bat sub tîmple:

Eu le-am dat îmbrăcăminte

Prea bogată, fără minte.

 

Ele samănă, hibride,

Egiptenei piramide:

Un mormînt de piatră-n munte

Cu icoanele cărunte.

 

Și de sfinxuri lungi alee,

Monoliţi și propilee,

Fac să crezi că după poartă

Zace-o-ntreagă ţară moartă.

 

Intri-nuntru, sui pe treaptă,

Nici nu știi ce te așteaptă.

Cand acolo! Sub o faclă

Doarme-un singur rege-n raclă.”

Mircea Eliade a demonstrat că Sfînta Euharistie nu are nimic în comun cu pîinea și vinul din Misterele lui Mithra; mai mult decît atît, „ideologiile umanitariste din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea nu fac decît să reia și să elaboreze, deși desacralizînd-o, vechea concepţie romană de pietas”[29]. Marele antropolog al religiosului și al violenţei, Rene Girard, a arătat că Biblia este cel mai eficient instrument de demitologizare a realităţii și că Biserica nu e mitologie[30]. Jaroslav Pelikan, emerit profesor de istoria doctrinei creștine la Yale University și președinte al Academiei Americane de Arte și Știinţe, pastor luteran convertit la Ortodoxie, a scris că Biserica a fost mai mult un proces de de-elenizare a lumii antice decît unul de continuare a elenismului.

Biserica nu se reduce la zidurile materiale. Biserica este întreaga creaţie a lui Dumnezeu, întregul cosmos, iar timpul eshatologic a început deja din ziua Cincizecimii și durează pînă la a doua venire, indiferent că acest timp poate fi de 2000, 7000 sau 100 miliarde de ani. Trăirea cosmică a dimensiunii eclesiale a dispărut din viaţa credincioșilor odată cu apariţia industrialismului cînd centrul de greutate se mută pe individ în detrimentul comunităţii, iar timpul eshatologic ca vector de înnoire continuă a creaţiei se degradează în timpul ireversibil propriu ideologiilor moderne sau în timpul ciclic propriu elenismului cînd sistemul de muncă era cel sclavagist, de asemeni prezent în ideologiile moderne; timpul ireversibil și timpul ciclic sunt prezente în mitologiile și practicile magice total diferite de Timpul Nou al Bisericii. Deși se manifestă la scară istorică, timpul ireversibil / ciclic e condamnat la dispariţie prin a doua venire a lui Hristos, dar în cel mai bun caz la sincope repetitive, de dimensiuni reduse și foarte rare în istorie daca Biserica este puternică. Dacă Biserica nu este puternică și se lasă infectată de mit, așa cum a devenit Biserica Ortodoxă în ultimii 300 de ani (1714 – 2014), atunci ea nu mai face voia lui Dumnezeu pe pămînt și este, după cuvintele Sfîntului Ioan Gură de Aur, „trasă în jos”, „întinată, uscată, roabă, goală, murdărită de sînge”, „slujnica demonilor, supusă rătăcirii”, sau în cuvintele Sfîntului Grigorie de Nyssa, „biserica ajunsă în noroiul păcatului, împiedicată prin șarpe și căzută la pămînt și ajunsă în căderea neascultării”[31].

Sinodul Ecumenic Pan-Ortodox din 2016 de la Constantinopol (al VIII-lea) trebuie să repună Biserica Ortodoxă pe făgașul voii lui Dumnezeu condamnînd prin excomunicare erezia modernă homo oeconomicus (forţa motrice a secularizării), sumă de origenism, pelagianism, gnosticism, subordinaţianism, antropocentrism, culte de mistere pre-creștine și politeism (venerarea lucrului-in-sine), asumîndu-și-L pe Hristos ca Stăpîn al istoriei prin calitatea Lui de cap al Bisericii, adică al Creaţiei, manifestată politic în ceea ce azi se numește Dezvoltare Durabilă. “Un Sinod ortodox va trebui să insufle, cum am văzut, economiei un nou mod de viaţă, în care problema sănătăţii și frumuseţii, a sărăciei, a abundenţei, a comerţului și tehnicii își vor găsi soluţia și direcţia lor naturală”[32], a scris Panayotis Nellas.

Suntem datori astăzi să punem în acţiune politică fundamentele teologice, total Ortodoxe, ale sustenabilităţii. Aceasta este acţiunea care face trecerea de la eclesiologia scolastică la eclesiologia constructivă și de la morală la asceză. Și atunci cu siguranţă vieţile noastre se vor înnoi după cuvîntul regelui profet David: „Trimite-vei duhul Tău și se vor zidi și vei înnoi faţa pămîntului” (Psalmul 103 : 31).

 

[1] Panayotis Nellas, Ortodoxia: divino-umanism în acțiune, Deisis, 2013.

[2] Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, 1980, p. 97, 98, 102.

[3] Adam Smith, Theory of Moral Sentiments, Lyberti Fund, 1984, p. 5-6, 19-20. Vezi și Daniell M. Bell Jr, The Economy of Desire. Christianity and Capitalism in a Postmodern World, Baker Academic, 2012, p. 114, 126, 177, 182.

[4] Milton Friedman, Capitalism and Freedom, The University of Chicago Press, 2002, p. 119-136

[5] Karl Barth, Dogmatica Bisericii, Herald, p. 110

[6] Dumitru Stăniloaie, Teologia Dogmatică Ortodoxă, EIBMBOR, București, 2003, vol. 2, p. 275, 277, 278

[7] Gabriel Moser, Introducere în psihologia mediului, Polirom, 2009, p. 239

[8] Cooperativismul entropic este singura democrație reală și singura economie revelată de Dumnezeu. Principiul după care funcționează este “un om – un vot”. Vezi Ovidiu Hurduzeu, John Chrysostom Medaille, Economia libertății, Logos, 2009; John Chrysostom Medaille, Spre o piață cu adevărat liberă, Logos, 2012; Yvan Allaire, Mihaela Fârșirotu, Pledoarie pentru un nou capitalism, Logos, 2011; Herman E. Daly, Joshua Farley, Ecological economics, Island Press, 2010

[9] Anders Wijman, Johan Rockstrom, Falimentarea naturii. Negarea limitelor planetei, Compania, 2013, p. 214

[10] Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre preoție, p. 176

[11] Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor, Saeculum, vol. 2, p. 272, 277

[12] Idem, p. 324-325

[13] Ilie Catrinoiu, Sclavagismul financiar și iobăgia medievală, http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.ro/2014/09/sclavagismul-financiar-si-iobagia.html . Virgil Madgearu, Agrarianism, Capitalism, Imperialism, Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p. 101-103.

[14] Ioan I. Ică, Canonul Ortodoxiei. Canonul Apostolic al Primelor Secole, Deisis, 2008, p. 256, 258

[15] Idem., p. 651

[16] Idem., p. 664

[17] Idem., p. 665

[18] Idem., p. 667-668

[19] Idem., p. 870

[20] Filocalia, EIBMO, București, 2008, vol. 2, p. 254

[21] Alexander Schmemann, Euharistia, Anastasia, 1993, p. 234

[22] Gabriel Moser, op. cit. p. 226

[23] Paul Evdokimov, Vârstele vieții spirituale, Humanitas, p. 100

[24] Panayotis Nellas, op. cit., p. 182

[25] Herman E. Daly, John B. Cobb Jr., For The Common Good: Redirecting the Economy toward Community, the Environment and a Sustainable Future, Beacon Press, 1994, cap. 20

 

[26] Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 32-33

[27] Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, 2003, vol. I, p. 339

[28] Ibidem, p. 340 – 342

[29] Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, 1986, vol. 2, p. 116

[30] Rene Girard, Prăbușirea satanei, Nemira, 2006. Și Despre cele ascunse de la întemeierea lumii, Nemira, 2008.

[31] Citat de Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, 2003, p. 276.

 

[32] Panayotis Nellas, op. cit., p. 184

Revista indexata EBSCO