Nov 15, 2014

Posted by in Istorie literara

Victor DURNEA – N.N. Durnovo, „un rus cu minte”sau un ipocrit „ademenitor”? (II)

Revenind la cele două articole, din „Noua revistă română“ şi din „Sankt Peterburgskie Vedomosti“, ele au prilejuit o nouă şi amplă scrisoare deschisă, găzduită sub titlul În chestia Basarabiei de ziarul „Universul“[1]. Cel ce semna folosind, pare-se, un pseudonim – I. Costescu –, dar indicîndu-şi calitatea de „director al Organizaţiei culturale a românilor basarabeni“[2], arăta acelaşi ataşament fierbinte faţă de patria sa, faţă de compatrioţii săi chinuiţi, ca şi D.C. Moruzi ori Zamfir C. Arbore, dar în plus şi un profund spirit religios. Mărturisind că nutreşte şi el, ca şi publicistul rus, „convingerea că, pentru adevăraţii ruşi, smulgerea Basarabiei din trupul unei ţări pravoslavnice, ca şi dînşii, este o nedreptate strigătoare, o faptă anticreştinească, nelegiuită, ce va atîrna continuu şi greu de grumazul patriei lor, chemînd sancţiunea justiţiei imanente divine“, constata că „formele sub care oficialitatea rusească a încălcat pămîntul nostru […] acele proteste de solidaritate creştină ortodoxă şi acele aere de protectoare dezinteresată a creştinilor ortodocşi din Orient astăzi nu mai pot înşela pe nimeni“. Punctînd apoi momentele principale ale veacului de asuprire (ruperea Basarabiei de restul Moldovei, despuierea ei de autonomie, teroarea, represiunea culturală şi religioasă, jertfirea a mii de vieţi în războaiele purtate), într-un cuvînt, toată „grozăvia dezlănţuită“, ce ar „uimi lumea civilizată“, dacă aceasta ar lua cunoştinţă de ea, I. Costescu scria mai departe: „Iată de ce noi, cei din Organizaţia culturală a românilor basarabeni, deşi nu urmărim niciun scop politic sau iredentist, ci numai pe acela cultural-filantropic, am fost atît de viu şi de binefăcător impresionaţi de glasul ce l-aţi ridicat în favoarea fraţilor noştri basarabeni […] Glasul cugetului dumneavoastră atît de curat şi de neatins de otrava şovinismului panslavist, acest glas profetic, care ne-a emoţionat atît de adînc, credem noi că, şi în România, şi în Rusia, a făcut să tresară gîndul tutulor oamenilor de bine şi, la ideea reparaţiunii răului ce s-a făcut pentru ambele ţări unite spiritual, gîndul acesta nu va mai adormi, ci se va dezvolta mereu, va pătrunde din om în om, poate şi din generaţie în generaţie, pînă ce adevărul va triumfa şi dreptate plină se va face.“

Ideea era reluată în finalul scrisorii sub formă de veritabilă rugăciune: „Fie ca umila noastră plîngere să fie primită înaintea milostivului nostru Dumnezeu şi voia lui să se facă, aşa cum ne-am rugat şi pentru noi, şi pentru vrăjmaşii noştri.“

Pornită vădit din suflet, scrisoarea aceasta va fi fost trimisă şi direct destinatarului (ca şi prima telegramă, din 14 aprilie 1912) şi va fi primit un răspuns aidoma, ce nu a fost dat, pare-se, publicităţii[3]. Dar N. Durnovo şi-a continuat lupta pe ambele „fronturi“ – acasă şi la Bucureşti.

În Rusia, el riposta destul de vehement unor articole antiromâneşti apărute în ziarul moscovit „Novoie vremea“. În fapt, focul îl deschisese mai întîi ziarul „Drug“ din Chişinău (cel înfiinţat de renegatul Pavel Cruşevan), „organ al Ligii adevăraţilor ruşi“. Acesta, încă la 29 martie 1912, se arătase „scandalizat“ de prima întrunire a cîtorva profesori universitari ieşeni, care aflînd de intenţia autorităţilor din gubernia basarabeană de a sărbători împlinirea unui secol de la anexarea Moldovei de est de către Rusia, hotărîseră să organizeze o contramanifestaţie, pusă sub semnul unui doliu naţional. „Acum […] în ajunul jubileului – scria «Drug» –, aflăm de o hotărîre a societăţii româneşti, prin care să se «prăznuiască» pe cît mai original zilele noastre de sărbătoare. În cugetul lor, şoviniştii români s-au dus aşa de departe, încît cred Basarabia ca o parte anexabilă încă la pămîntul României. În zilele sărbătorilor din mai, România se va îmbrăca în doliu după «sora sa, Basarabia ce plînge». Speranţele românilor sunt prea limpezi şi prea evidente pentru noi: ei aşteaptă un război la graniţa noastră apuseană, ca să-şi îmbrăţişeze «sora care plînge». Pînă întru cît vor fi aceste planuri realizabile, ne va arăta viitorul. Dar deocamdată noi trebuie să fim foarte recunoscători vecinilor noştri, cari cu o deplină sinceritate ne arată sentimentele ce-i tulbură. Poate că sinceritatea asta li va aduce multe greutăţi în viitor. În orice caz, Basarabia nu va trece aşa de uşor în braţele «surorei sale care plînge».“[4] În acelaşi ton agresiv informa în continuare „Drug“ despre manifestările din România, fiind urmat de o parte a presei ruseşti de la Odessa şi Moscova. Tonul ameninţător ajungea la apogeu după ce avea loc, la 11 şi 12 august, vizita la Sinaia a contelui Leopold Brechtold, ministrul de Externe al Imperiului Austro-Ungar. Încă înaintea acesteia, o corespondenţă din Iaşi a ziarului „Universul“ din 7 august 1912[5], dădea „din sorginte sigură […] amănunte importante cu privire la unele măsuri militare luate în Basarabia de guvernul rusesc“. Astfel, „în timpul protestărilor din România contra serbărilor centenarului Basarabiei, numeroşi agenţi ruşi au fost trimişi în principalele oraşe ale României spre a observa manifestaţiile de protestare. S-a luat notă de conţinutul numeroaselor discursuri, agenţii au exagerat zicînd că manifestaţiile au luat proporţii ameninţătoare pentru Rusia.“ Ziarul „Românul“ comenta la 26 august[6] o corespondenţă din Berlin apărută în cotidianul „Birjevia vedomosti“, relativă la semnificaţia vizitei lui Brechtold, precedată de aceea a şefului Marelui Stat Major Konrad von Hötzendorf („o punere la punct a planurilor Triplei Alianţe“), iar la 28 august[7] reproducea din „Seara“ (Bucureşti), articolul Ameninţările ruseşti la adresa României, în care se dădea seama despre articole apărute în ziarul moscovit „Novoie vremea“. Într-unul din ele, se scria: „Centenarul alipirei Basarabiei la Rusia, serbat încă astă primăvară în Chişinău fără niciun zgomot, cu modestia şi delicateţea caracteristică ruşilor, a provocat în România pornirea întregei opinii publice contra Rusiei. Presa română s-a apucat de subiectul acesta cu o persistenţă anormală. Românii au uitat toate binefacerile pe care le-a avut din partea Rusiei, în timpul trecutelor războaie liberatorii. […] România nu poate să opună niciun fel de drepturi istorice asupra Basarabiei, pentru simplul motiv că ea n-a stăpînit-o niciodată. Cu o sută de ani în urmă, Rusia şi-a alipit numai partea nordică a Basarabiei, numai cinci judeţe de acolo, care aparţinuseră Moldovei. Partea Hotinului, însă, aşa numita «Raia» a fost de veci locuită de ruşi şi deci, în virtutea dreptului etnic, ni se cuvenea nouă. În ce priveşte partea de sud, Bugeacul, acesta a fost întotdeauna locuit de nogai şi deci românii n-au dreptul să pretindă […] Numai de n-ar fi ca, la urma urmei, România să plătească prea scump încrederea aceasta în sfaturile austriace. Dar poate că cel puţin soarta celor patru milioane de transilvăneni ar mai da minte urmaşilor degeneraţi ai foştilor gospodari moldo-valahi…“

Tot ziarul arădean dădea la lumină la 7 septembrie 1912[8] articolul Interesele României şi presa rusă, subintitulat Răspunsul scriitorului rus N. Durnovo, dat afirmaţiilor greşite ale unor ziare ruseşti. „Românul“ reproducea de fapt articolul „scriitorului rus“, fără să precizeze unde apăruse (probabil tot în „Sankt Peterburgskie Vedomosti“), însoţindu-l de cîteva explicaţii preliminare, între care şi aceea după care „cunoscutul publicist rus […] de mai multe ori luase apărarea românilor în chestia Basarabiei“. (Redactorul se convinsese, aşadar, că nu era exponentul „curentului şovinist rusesc“!)

Replicînd, prin urmare, N. Durnovo observa: „Politicianii de la «Novoie vremea» nu vor să ştie de interesele României şi ale neamului românesc. României oricînd i-ar plăcea mai mult să fie în alianţă şi prietenie cu Rusia şi Bulgaria decît în alianţa contranaturală cu Austria, pe care întreaga românime nu are ochi s-o vadă. Dar interesele politice, interesele conservării proprii fac cîteodată ca duşmanii să se alieze, cum, de ex., a făcut Italia, care e aliata Austriei etc.“ Nu fără ironie, colaboratorul ziarului peterburghez sublinia faptul „straniu“ că preopinenţii de la „Novoie vremea“ „tună şi fulgeră contra României, pentru că doreşte să-şi alipească toate provinciile locuite de români“, lucru pe care îl admit pentru alte ţări, inclusiv pentru Rusia. Conducerea acesteia face însă numeroase greşeli fatale – îi dau Austriei duşmane nu numai Bosnia şi Herţegovina şi în urmă toată Peninsula Balcanică, dar chiar şi teritorii locuite de ruşi.

  1. Durnovo îşi încheia articolul cu îndemnul următor: „Bărbaţii de stat ruşi care doresc mărirea şi fericirea şi puterea Rusiei ar trebui să urmărească alianţa şi prietenia statelor balcanice, alipirea teritoriilor locuite din vechi timpuri de ruşi, care, în orice caz, sunt mai scumpe decît Basarabia românească, şi sîngele rusesc, care se poate revărsa şi într-o luptă fratricidă, din care numai Dumnezeu ar fi putut scăpa şi pe Rusia, şi întregul Orient ortodox.“

Aproape concomitent, în „Noua revista română“, la 16 septembrie 1912, apărea un nou articol al lui N. Durnovo, intitulat Greşelile politicii ruseşti în Basarabia[9]. E şi acesta o izbucnire pasională contra celor ce conduceau în acea clipă Rusia, „oameni puţin pricepuţi, care îşi caută numai folosul propriu […] cari pot fi socotiţi în rîndul provocatorilor, a căror ocupaţiune este de a stîrni în provinciile de la frontiere lupte intestine şi discordie între ruşii emigraţi şi populaţia băştinaşă, căutînd să acuze pe aceştia din urmă de separatism, în scopul de a da posibilitatea administraţiunii spirituale să exileze din provincii în guberniile din interiorul Rusiei pe cele mai fecunde forţe culturale“. Ceea ce a prilejuit-o, dacă înţeleg bine, a fost demascarea unui astfel de „provocator“ în persoana celui care (arătase în articolul precedent) luase iniţiativa sărbătoririi centenarului, arhiepiscopul Serafim Ciceagov, demascare făcută, între timp (mai precis la 8 iulie), în chip surprinzător, chiar de ziarul chişinăuean de extrema dreaptă „Drug“. Acesta, relatează publicistul de la Moscova, „a dezvăluit înaintea societăţii ruseşti acel document secret sau raport insinuant, adresat de către acest arhiepiscop guvernului rus, în care vorbea de necredinţa populaţiunii moldoveneşti faţă de Monarh şi de necesitatea de a expulza din Basarabia pe cele mai de seamă forţe culturale. Arhiepiscopul cerea chiar să se sporească forţa armată şi să se trimită detaşamente pentru pedepsirea, fără a se şti însă a căror culpabili.“

Mai departe, era schiţată, în aqua forte, biografia lui Ciceagov: „Actualul Arhiepiscop de Chişinău este lipsit de orice cultură teologică. El şi-a făcut studiile în corpul pajilor. În 1877-78, pe timpul războiului ruso-turc, edita pe lîngă armata de operaţiuni «Foia volantă militară»; apoi fu luat adjutant al Marelui Duce Mihail Nicolaevici, trăind mai mult la Moscova, unde vindea bolnavilor «Apă de Moscova», pe care o recomanda ca sfîntă şi cu putere vindecătoare. La început negustoria merse bine, dar, după ce majoritatea publicului se convinse de înşelătoria şi de corupţiunea morală a colonelului Ciceagov, el căută să-şi schimbe tunica ostăşească cu rasa preoţească. Comerţul cu apa de leac reapăru şi el pe piaţă. După cîţiva ani Sfinţia Sa Părintele Ciceagov fu tuns călugăr, fu numit arhimandrit al cunoscutei Mănăstiri a Noului Ierusalim, pe care o prădă tocmai cît trebuia. Graţie înrudirei sale cu şeful Marelui Cuartier Imperial, generalul-adj. Dediulin, şi a intimităţii cu cabinetul contesei Ignatieff, la rîndu-i, foarte intimă în sferele de la Curte, Părintele Ciceagov fu dăruit în 1904 cu Eparhia Suhumsk în Gruzia; în 1905, fu transferat la cea din Orlov, iar în 1908 în Eparhia Chişinăului, în care descoperi pe separatişti. Din Chişinău fură îndepărtaţi doi învăţaţi Arhimandriţi: Sebastian Vesti şi Gurii Grosu, cîţiva (învăţători) profesori din Seminar, inspectorul şcoalelor Ministerului Instrucţiunii Publice şi alţii. Guvernatorul Chişinăului, Haruzin, la numirea Arhiepiscopului Serafim în Chişinău, ar fi trebuit să-şi părăsească postul său, căci astfel ar fi meritat, întocmai ca şi fostul Arhiepiscop Vladimir, dragostea preoţimii basarabene. Spre norocul populaţiunii din Basarabia, Domnul Haruzin nu putu fi mînjit prin nimic: el fu numit ajutor al Ministrului de Interne. Cunoscînd credinţa populaţiunii basarabene, el dădu pe faţă toate maşinaţiunile intrigantului şi ticălosului Arhiepiscop Serafim şi cu aceasta preveni exilarea în Rusia a celor mai de seamă bărbaţi din Moldova de dincoace de Prut. Din Moscova Arhiepiscopul provocator fu sfătuit să-şi ia un concediu de trei luni – pînă la 15 octombrie – după care îl vor chema în Sinodul Superior, în care va fi defăimătorul turmei sale şi unde va lua parte pînă la vacanţa vreunui bogat scaun.“[10]

Spaţiul larg acordat caracterizării lui Serafim Ciceagov se justifica, în opinia publicistului rus, prin faptul că el îi reprezenta pe tipicii înalţi funcţionari responsabili de „tendinţa [acţiunea] repulsivă şi mişelească de rusificare întreprinsă în provinciile mărginaşe“, „oamenii cei mai necinstiţi, cei mai mulţi daţi afară din posturi din cauză că furau statul, din cauza venalităţii şi beţiei: ei sunt aceia care silesc pe provinciali să intre în vrăjmăşie cu Rusia“.

Părăsind acest teren, N. Durnovo dădea discuţiei o perspectivă mai înaltă, observînd că respectivele „provincii mărginaşe“ – Gruzia, Basarabia, Finlanda şi Polonia – , în momentul „alipirii“ lor la Rusia, „fură înzestrate de către Autocraţii ruşi cu drepturi egale cu ale ruşilor şi chiar cu alte cîteva drepturi particulare, de care se folosiră o bucată de vreme populaţiunile acestor ţinuturi“, drepturi care le-au fost răpite, deşi „n-au făcut nimic împotriva Rusiei“ (cu excepţia Poloniei, ce s-a răsculat de două ori). „Mai rău decît toate naţionalităţile – constata N. Durnovo – se găsesc în timpul de faţă gruzinii şi moldovenii, care îndură asupririle funcţionarilor civili şi ale preoţimei.“ După exemplele de rigoare, era atinsă, din nou, problema alianţei pe care o va încheia România. În opoziţie cu punctul de vedere formulat de binecunoscutul gazetar M. O. Menşicov, de la „Novoie vremea“, N. Durnovo susţine, ca şi în articolele sale precedente, că tocmai tratamentul aplicat în „provincia mărginaşă“ Basarabia, datorită „naţionaliştilor puşi sub scutul guvernului“, împinge România să se alieze cu Austro-Ungaria.

Notînd (chiar cu satisfacţie) că „de curînd în presă li s-a pus botniţa [naţionaliştilor]; li s-a interzis de a mai scrie în chestiunile referitoare la Gruzia, Basarabia, armată şi flotă“ (desigur, aceasta în vederea climatului cît mai propice pentru demersurile diplomaţiei ruseşti), Durnovo vedea totuşi puţine semne bune. „În Duma a patra – scria mai departe –, care se va deschide în curînd, guvernul visează să introducă pe sărmanii lui naţionalişti intelectuali, progenitură a infernului, propovăduitori ai silniciei şi ai discordiei între oameni, visează, de asemenea, să dea locuri în Dumă la 20 arhierei […] nou sosiţi, cari şi-au lăsat păstoria pentru haina de deputat. Fără voia noastră, trebuie să ni se roşească obrazul de ruşinea constituţionalismului rusesc. Va mai putea fi vorba aci de liberarea popoarelor balcanice pe care noi, cu toate valurile de sînge vărsate pentru liberarea lor, le oferim Austriei, care simte slăbiciunea lor?“

După acest articol, N. Durnovo mai trimitea „Noii reviste române“ încă unul, prilejuit de izbucnirea Primului Război Balcanic, publicat, sub titlul Rusia şi războiul din Balcani[11]. Şi acesta dă glas amărăciunii, exasperării că Rusia oficială nu acţionează în spiritul propriilor sale interese şi al intereselor statelor balcanice, care sunt „lăsate pradă Austriei“. De reţinut este că, mai mult decît în articolele precedente, autorul arată că nu ignora nimic din complexa situaţie de la sud de Dunăre. În acest sens, ideea unei viitoare (con)federaţii balcanice i se părea bună, ea putînd anihila tendinţele expansioniste ale tuturor popoarelor implicate, mai puternice însă la bulgari. (O anumită bulgarofobie şi o serbofilie era evidentă şi în cărţile publicate anterior de N. Durnovo.)

Articolul acesta îl completa publicistul, peste o lună, cu o scrisoare trimisă tot redacţiei „Noii reviste române“, în care se inserau cîteva fragmente la 11 noiembrie 1912[12], cînd victoria statelor balcanice contra Turciei se prefigura limpede. Într-un astfel de fragment se spunea: „Sunt în Rusia foarte mulţi care înţeleg cît de importantă e o alianţă a noastră cu România. Avem 4 milioane şi jumătate de ruşi sub jugul austriac şi unguresc. – E întrebarea acum de partea cui se va da România într-un viitor război al nostru. Desigur că de partea noastră. Dar pentru aceasta Rusia trebuie să-şi ia obligaţiunea să înapoieze României Basarabia. Să ne rugăm înainte de toate ca Dumnezeu să dea gîndul cel bun de pe timpul contelui Nesselrode şi ca oameni politici ca contele Izvolski şi Sasonov să nu mai stea multă vreme în fruntea Ministerului nostru de Externe.“ În continuare erau reiterate cele spuse de nenumărate ori relativ la Basarabia şi la teritoriile româneşti din Imperiul Habsburgic. Întrebînd retoric dacă „nu săvîrşesc oare astăzi o minune statele balcanice aliate“ (în luptele contra Turciei), dacă „nu s-a pus capăt visului panslaviştilor de a înghiţi statele balcanice în nesăţiosul stomac al Rusiei“, N. Durnovo încheia scrisoarea sa astfel: „Presupunem că românii văd şi simt aceasta. Va şti însă diplomaţia lor să găsească momentul favorabil pentru a arăta drepturile şi a stabili raporturile echitabile faţă de interesele româneşti?“

Negreşit, publicistul rus transmitea aici un mesaj, anume că, printr-o politică abilă şi fermă, oficialităţile române puteau şi trebuiau să contribuie la schimbarea a ceea ce el arătase că trebuie schimbat în diplomaţia rusească.

Se pune întrebarea dacă N. Durnovo a continuat şi în perioada următoare să facă acelaşi lucru. Un sondaj în presa noastră din 1913 nu a relevat vreo nouă intervenţie (directă sau indirectă, reflectată). E posibil ca ea nici să nu se fi produs şi aceasta pentru că în anul respectiv se intră într-o zodie mai răbdătoare, ce nu pune în faţă cu absolută urgenţă luarea unei decizii capitale. Situaţia se schimba radical la începutul anului următor şi atunci are loc o ultimă intervenţie (cel puţin după cîte cunosc în acest moment) a publicistului rus. E vorba, în fapt, de o polemică între el şi un publicist român, I. N. Theodorescu, pe numele său de poet Tudor Arghezi.

Către mijlocul lunii februarie 1914 opinia publică este sesizată de faptul că are loc o campanie susţinută întru desprinderea României din alianţa cu Puterile Centrale şi atragerea ei de partea Antantei. Semne vizibile sunt, mai întîi, înmulţirea evenimentelor culturale cu actanţi francezi la Bucureşti şi, apoi, anunţarea (la 8 martie 1914) a vizitei ce urmează să fie întreprinsă la Petersburg de Prinţii Moştenitori Ferdinand şi Maria şi a proiectatei căsătorii a fiului lor Carol cu una dintre fiicele Ţarului. Este ceea ce relevau mai întîi unele ziare de peste hotare, reproduse de îndată de presa românească, precum „Berliner Tageblatt“ (Germania şi România. Căsătoria ruso-română şi Basarabia[13]), parizianul „Le Temps“, ce răspundea la atacurile pe această temă ale unei cotidian din Köln („Kölnische Zeitung“)[14] ori „Russkoe slovo“ (citat într-o corespondenţă din Rusia[15]).

Foarte atent la semnalele din străinătate, cum se observă, a fost cotidianul „Seara“, care îl avea ca director-proprietar pe lipsitul de prejudecăţi, dar şi de scrupule Alexandru Bogdan-Piteşti. Acest ziar condamna vehement, la 22 şi 23 februarie 1914, intervenţia pe lîngă primul ministru I. I. C. Brătianu a ambasadorului german la Bucureşti, Waldthausen, scandalizat că un banchet dat în onoarea unor conferenţiari francezi ameninţa să ia un „caracter oficial“ prin participarea miniştrilor V. G. Morţun şi I. G. Duca şi a ambasadorului francez Camille Blondel. Două zile mai tîrziu, însă, redactorul „Serii“, I. N. Theodorescu, semna editorialul O alianţă cu Rusia?[16], a cărui concluzie era că ea „trebuie respinsă cu violenţă“, chiar dacă aceasta „ne-ar înstrăina simpatiile Franţei“, care, de altfel, „şi-a adus aminte de noi abia acum“. Fostul diacon Iosif relua subiectul într-un nou editorial Cu Austria sau Rusia?, în trei numere consecutive[17], mai detaliat şi cu mai multă vehemenţă.

La acest atac va replica N. Durnovo. O scrisoare iscălită de el este publicată şi comentată (ironic, în note) în ziarul „Universul“[18], care preciza în preambul că ea „a fost adusă de presă“ (deci nu i se trimisese direct), că autorul ei era „publicist rus şi fratele fostului destul de cunoscut ministru de Interne al Rusiei“ şi, la final, că „ideile şi propunerile făcute de d. Durnovo sunt identice cu cele dezvoltate de d-sa într-un articol publicat acum vreo trei ani în «Peterburgskie Vedomosti» şi a căruia traducere am publicat-o atunci“.

Într-adevăr „ideile şi propunerile“ erau aceleaşi, fapt pentru care nici nu mai insist asupra lor. În incipit, după ce rezuma poziţia editorialistului de la „Seara“, N. Durnovo scria: „Îndrăznim să încredinţăm societatea românească că iubitorul de libertate şi bunul la inimă popor rusesc, neuitînd niciodată legătura sufletească cu poporul românesc, ca şi frăţia de arme, nu aprobă faptele panslaviştilor ruşi şi a[le] provocatorilor rusificatori, ce le comit în Rusia şi Basarabia. Poporul rusesc nu este vinovat de faptele anticanonice ale Sinodului, ca şi ale ministerului de Instrucţie şi de Externe. Interesele vitale ale României cer unirea sub o singură ocîrmuire a întregului popor şi readucerea în sînul bisericii ortodoxe a românilor renegaţi prin forţă. România va fi chemată să fie nu numai aliata Serbiei şi Greciei, dar şi a Rusiei.“ Din finalul scrisorii reţine atenţia constatarea, care e un îndemn, dar şi un voalat reproş, că „e de dorit ca presa română să atragă atenţiunea asupra modului de acţiune al arhiereilor din Basarabia, îndreptat contra moldovenilor, lăsîndu-i în întunericul ignoranţei şi că dezvelirea statuiei lui Alexandru I la Chişinău să nu întunece amiciţia restabilită între România şi Rusia.“

Aşa cum am spus, scrisoarea era comentată ironic de redacţia „Universului“ în cîteva note: de pildă, una, la cuvîntul libertate, amintea că „n-o are [poporul rus] nici la el acasă“; alta, la frăţia de arme, că aceasta fusese „tăgăduită în chip dispreţuitor pînă acum cîţiva ani“; în sfîrşit, alta, la propoziţia aducerea în sînul bisericii ortodoxe a românilor renegaţi prin forţă, că „generozitatea“ arătată „e pe punga altora“.

O parte din aceste observaţii sunt reluate şi de I. N. Theodorescu într-un răspuns dat la lumină de îndată, sub titlul Sfaturile unui intelectual rus, dl. N. Durnovo[19]. Reiterînd precizările despre autorul scrisorii, cu o supralicitare („frate al fostului ministru de Interne, scriitor şi fost guvernator al Basarabiei“), redactorul ziarului „Seara“, rezumă conţinutul ei, punctînd o „gingaşă incoerenţă“ (a scriitorului rus ori a traducătorului), pentru ca apoi să afirme: „într-o privinţă suntem de acord: poporul rusesc n-are niciun amestec în intrigile oficialităţii ruse. Nu suntem siguri dacă nouă ne trebuie sau nu o Basarabie cu blagoslovenie şi după o hartă rusească; poporul rus are însă neapărată nevoie de un regim de libertate. La graniţa Moldovei şi pe cîmpiile Bulgariei noi ne-am cunoscut cu Ţarul, nu cu poporul. Poate că la chemarea poporului rus de a fi scos din jugul ţarismului, noi am alerga mai iute decît pentru liberarea fraţilor ruşi din Bucovina. Ce libertate poate da Rusia numiţilor ei fraţi din Austria, cînd poporul rusesc, din graniţele Imperiului, are nevoie mai multă decît oricine de această libertate. De bună seamă că poporul rus e un popor respectabil. Dar alianţele, războaiele nu sunt făcute de popoarele apăsate. Este o naivitate sau o ipocrizie în rîndurile d-lui Durnovo, cînd d-sa ne sfătuieşte să facem abstracţie de acţiunea panslaviştilor, de Ministerul de Externe şi să nu ţinem seamă decît de popor. D-apoi cine este Rusia, dacă nu tocmai fiinţa autorităţilor ei? Cu cine vom trata o alianţă? Cu fabricile de cauciuc din Riga, cu petroliştii din Baku, nu cu statul rusesc? Tocmai de-aici porneşte aversiunea noastră pentru Rusia şi tocmai de aceea trebuie să dăm preferinţele noastre Austriei ori de cîte ori trebuie să alegem între Petersburg şi Viena. E o chestie de civilizaţie şi de cultură. Aspiraţiile României sunt eminamente culturale; noi visăm pentru poporul nostru, inteligent şi slobod, un viitor de ştiinţă, şi nu de cadavru. România sau devine Universitatea Orientului, sau nu mai joacă niciun rol, şi România este determinată să devină această Universitate. În Balcanii mînjiţi de sînge, România a făcut, răzimată-n tunuri, un curs de civilizaţie, pe care ar fi trebuit să-l înţeleagă şi dl. Durnovo. Ori, a pune chestiunea cu cine mergem, cu Rusia sau cu Austria, este implicit a da şi un răspuns.

Dl. Durnovo, care-i un intelectual, să ia loc în rîndurile tuturor ruşilor care luptă pentru cultură şi să grăbească înfrîngerea robiei interne. Cînd poporul rus, liber şi de sine stătător, se va uita încoace, către noi, atunci şi noi vom întinde o mînă curată şi cinstită şi ne vom putea înţelege. Pînă atunci, d. Durnovo nu va putea vorbi, fără a fi suspectat, în numele poporului rusesc.“

În textul de mai sus, sunt cîteva adevăruri, dar şi multe jumătăţi de adevăr, precum şi invenţii, al căror rost era să-l discrediteze pe publicistul rus şi, implicit, teza pe care o susţinea. Toate intervenţiile făcute de-a lungul timpului de N. N. Durnovo demonstrează că el era sincer cînd afirma că Basarabia este, în cea mai mare parte, românească şi că trebuie retrocedată României, în temeiul principiului recunoscut „al naţionalităţilor“. Repetarea acestei afirmaţii atît în presa din Rusia, cît şi în cea de peste hotare, inclusiv din România, constituia, orice s-ar zice, o formă de luptă pentru democratizarea regimului politic din Imperiul Ţarist. La fel erau şi alte afirmaţii sarcastice relative la „constituţionalismul rusesc“ (din vremea celor de-a treia şi a patra Dume) ori ale „administraţiei civile şi preoţeşti“.

În ce priveşte poziţia lui I. N. Theodorescu – Tudor Arghezi din această suită de intervenţii[20], se cuvine a observa, mai întîi, că ea se află la polul opus faţă de aceea dintr-unul din primele sale articole din „Seara“, publicat cu aproape nouă luni mai înainte, la 29 iulie 1913, sub titlul Boala Austriei[21], acolo pledîndu-se tocmai împotriva menţinerii alianţei dintre România şi Monarhia Habsburgică. La un gazetar şi poet ca acela în cauză, o schimbare de front atît de radicală îşi poate avea explicaţia în temperamentul său impulsiv, în umoarea lui deloc stabilă. Numai că atunci, în martie 1914, schimbarea de front se înregistrează nu doar la el, ci la întreg ziarul „Seara“. Într-adevăr, după ce vestejise vehement, cum s-a văzut, intervenţia ambasadorului Waldthausen, cotidianul încetează să mai dea la lumină cea mai palidă observaţie critică la adresa Imperiului Austro-ungar şi a Germaniei. În schimb, el îşi deschide coloanele unor cunoscuţi de multă vreme adversari ai ţarismului şi ai unei posibile alianţe cu Rusia, precum Zamfir C. Arbore, Ioan Slavici, Alexis Nour, Ilie Bărbulescu etc. Acestora li se adăugau şi unii străini, între care şi polonezul stabilit la Viena Wladislaw Studnicki, fost tovarăş de deportare al lui C. Stere. Iar momentul coincide cu vînzarea ziarului (la 1 februarie 1914) de către directorul-proprietar Alexandru Bogdan-Piteşte Societăţii „Tiparul“, finanţată, în fapt, de oficine de propagandă germană. Mai tîrziu, cum se va dovedi în 1916, odată cu descoperirea aşa-numitului „dosar Günther“, aceleaşi oficine au cumpărat ori au înfiinţat şi alte ziare, dar au recurs şi la remunerarea individuală a unor gazetari pentru articole în favoarea Puterilor Centrale. (Se cuvine spus că procedeul era folosit tot atunci şi de ambasada Rusiei!)

Nu ştiu dacă numele lui I. N. Theodorescu – Tudor Arghezi figura şi el în lista lui Günther. În cursul anilor 1915-1916, cînd el conduce hebdomadarul „Cronica“ şi cotidianul „Libertatea“, care, ambele, pledează hotărît pentru neangajarea României în conflagraţia mondială şi arată mare simpatie Puterilor Centrale, i se aduce în chip repetat – de către Const. Mille, N. Iorga, Barbu Delavrancea, E. Lovinescu şi de alţii – acuzaţia că ar fi fost „vîndut“, că ar fi în solda propagandei germane, acuzaţie pe care, adeseori, el o retrimite acuzatorilor săi. În ianuarie 1919, cînd el a fost adus în faţa instanţei, delictul ce i s-a reţinut în sarcină a fost numai activitatea sa la „Gazeta Bucureştiului“ în perioada ocupaţiei de către Puterile Centrale a Munteniei şi a capitalei Bucureşti, activitate care a fost pedepsită, în cele din urmă, cu cinci ani de închisoare.

[1] Anul XXX, nr. 184 şi 185, 7 şi 8 iulie 1912, p. 1-2.

[2] Un moment m-am gîndit că ar putea fi cel ce îi scria lui N. Durnovo telegrama de felicitare din 14 aprilie 1912 şi cuvînta la Biserica Sf. Antim, Ilie Cătărău. Articolul, însă, pe lîngă spiritul religios, relevă o bună cunoaştere a istoriei şi este chiar bine scris; or, cel în cauză nu prea putea să posede asemenea calităţi. La început, în România, îşi cîştiga existenţa ca salahor ori participînd la întreceri de box şi lupte libere! Şi totuşi, un an mai tîrziu era corespondent special al ziarului „Epoca“ în Serbia!

[3] Cu numele Ioan Costescu, „directorul Organizaţiei culturale a românilor basarabeni“, este semnat, în „Noua revistă română“ (vol. XII, nr. 22, 14 octombrie 1912, p. 331-332) şi textul Starea socială a românilor basarabeni, în fapt, o comunicare ţinută la Congresul pentru înaintarea şi răspîndirea ştiinţei, ce a avut loc la 20 septembrie 1912 la Galaţi. Acest text este reprodus şi în revista „Luceafărul“ din Sibiu (nr. 31, noiembrie 1912).

[4] Un articol al ziarului „Drug“ relativ la centenarul Basarabiei, în „Românul“, anul II, nr. 85, 15 aprilie 1912, p. 5. Vezi de asemenea, Chestiunea Basarabiei. Plîngeri şi ameninţări ruseşti, în „Seara“ (Bucureşti), anul III, nr. 808, 17 aprilie 1912, p. 3. Şi ziarul ieşean liberal „Mişcarea“ l-a comentat succint (nr. 82, 13 aprilie 1912 ş.u.).

[5] Anul XXX, nr. 215, 7 august 1912, p. 1.

[6] Anul II, nr. 188, p. 6. Articolul purta titlul România contra Rusiei.

[7] Anul II, nr. 189, p. 6. Din „Românul“ a fost reprodus de „Adevărul“, nr. 8.260, 9 septembrie 1912, p. 3, sub titlul România şi ameniţările Rusiei.

[8] Anul II, nr. 197, p. 3.

[9] Vol. XII, nr. 18, p. 262-264. La sfîrşit, indicaţia: „după manuscrisul rus, în româneşte de lt. Cezar Sfat“. În hebdomadarul lui C. Rădulescu-Motru, mai multe poezii şi articole sunt iscălite cu pseudonimul respectiv, care ar putea să-i aparţină lui Cezar T. Stoika.

[10] A rămas în scaunul din Chişinău pînă în martie 1914. Mitropolit din 1918, mitropolit al Leningradului din 1928, a fost arestat în noiembrie 1937 şi, după o săptămînă, împuşcat în aşa numitul „poligon NKVD“ de lîngă localitatea Butovo. A fost canonizat în 1997.

[11] Vol. XII, nr. 22, 14 octombrie 1912, p. 326-327.

[12] Vol. XIII, nr. 2, p. 17, la rubrica „Noutăţi“.

[13] „Universul“, anul XXXII, nr. 69, 12 martie 1914, p. 1.

[14] Articole din „Le Temps“ sunt reproduse în „Seara“, anul IV, nr. 1489, 10 martie 1914 (România şi conflictul austro-rus) şi nr. 1.491, 12 martie 1914 (Căsătoria principelui Carol).

[15] „Universul“, nr. 70, 13 martie 1914, p. 1.

[16] „Seara“, anul IV, nr. 1.475, 25 februarie 1914, p. 1. Textul a fost reprodus în Tudor Arghezi, Scrieri, vol. XXXIX, vol. îngrijit de Mitzura Arghezi şi Traian Radu, Bucureşti, Editura Minerva, 1994, p. 276-280, precum şi în Tudor Arghezi, Opere. IV. Publicistică (1914-1918), ediţie îngrijită de Mitzura Arghezi şi Traian Radu, pref. Eugen Simion, Bucureşti, Editura Academiei Române, Ed. Univers Enciclopedic, 2003, p. 95-98.

[17] Idem, nr. 1.492-1.494, 13 martie – 15 martie 1914, p. 1. Reprodus în op. cit., p. 283-295; precum şi în op.cit. (2), p. 125-135.

[18] Anul XXXII, nr. 73, 16 martie 1914, p. 1.

[19] „Seara“, anul IV, nr. 1.496, 17 martie 1914, p. 1, editorial. Reprodus în op. cit., p. 296-298, precum şi în op. cit. (2), p. 135-140.

[20] Cu titlu de inventar, menţionez aici preludiul său – editorialul După bomba de la Debreţin, în „Seara“, anul IV, nr. 1.472, 21 februarie 1914, unde se susţinea că „bomba“ (terorismul, deci) este o formă de acţiune specific rusească.

[21] Reprodus în op. cit., p. 189-192.

Revista indexata EBSCO