Nov 15, 2014

Posted by in Stilul marilor profeti biblici

Traian D. LAZÃR – Scrisori din exil: Vintilã Horia – Basarab Nicolescu (III)

În momentul în care s-au cunoscut şi au stabilit o relaţie directă, Vintilă Horia şi Basarab Nicolescu erau deja reputaţi profesionişti în domeniul ştiinţelor umaniste respectiv al ştiinţelor exacte. Structural nu erau însă limitaţi în interesele, preferinţele şi manifestările lor culturale la domeniul îngust al profesiei. Dimpotrivă. Căutau să cuprindă, în aria lor de preocupări şi manifestări, întregul spectru umanist-ştiinţific, et altera pars, şi cealaltă parte a spectrului cunoaşterii. Pentru Vintilă Horia, Basarab Nicolescu era partenerul şi sursa ideală  pentru un schimb de idei pe teme precum fizica cuantică, logica nearistotelică, matematica, etc. O spune în scrisoarea din 1 iunie 1982: „Sper să am odată plăcerea de a vorbi numai cu dumneata despre atîtea lucruri care mă pasionează şi despre care discut uneori, prea arare, cu Lupaşcu” (vezi numărul anterior din Convorbiri  Literare). Şi o reafirmă, în scrisoarea de mai jos, încîntat să constate că poate să-şi completeze cunoştinţele despre matematicianul Cardan la care se referă Basarab Nicolescu într-un articol din revista „3e Millénaire”. Pentru Basarab Nicolescu, pasionat de poezia modernă, Vintilă Horia şi opera sa reprezentau persoana adecvată pentru o discuţie cu un om competent în literatură şi terenul adecvat de cercetare a Antologiei acestuia, publicată în 1956, despre „Poesia românească nouă”.

Apreciem că este  necesară  reproducerea, aici, a articolului publicat de Basarab Nicolescu în presa din exil, pe această temă,  întrucît: ni se oferă posibilitatea de a cunoaşte, din referirile competente ale lui Vintilă Horia şi Basarab Nicolescu, opera unora dintre poeţii exilului românesc, parte a literaturii române postbelice încă insuficient cunoscută şi comentată în ţară; punem la dispoziţia istoriei literare o sursă primară pentru aprecierea operei de eseist şi critic literar a lui Basarab Nicolescu. Textul clarifică evoluţia semantică a termenului „nou”, „poezie nouă”, se referă la adevărata poezie ca instrument al cunoaşterii, precizează criteriile folosite de Vintilă Horia la întocmirea antologiei şi comentează creaţia cîtorva dintre cei 12 poeţi antologaţi: Alexandru Busuioceanu, Virgil Ierunca, Ion Pârvulescu, Horia Stamatu, L.M. Arcade. Predispoziţia lui Basarab Nicolescu spre filozofie face ca axa directoare a comentariului său să fie cunoaşterea şi auto cunoaşterea de sine, determinarea şi indeterminarea, reflectată în/ de opera poeţilor respectivi. Articolul d-lui Basarab Nicolescu permite conturarea unei imagini concludente privind modul în care era receptată poezia românească „nouă” a exilului, în exil, conţinînd imaginea exilului asupra propriei creaţii literare.

 

 

  • Scrisoare a lui Vintilă Horia adresată lui Basarab Nicolescu.

„Guzman al Bueno 1251

Madrid 3

 

Madrid, 22/XI/(19)82

Dragă Domnule Nicolescu,

Acum cîteva minute am terminat de cetit articolul dumitale din 3e MILLÉNAIRE şi aluzia la Cardano2, personagiu fascinant, despre care s-a scris prea puţin pînă acum. Nu am dat de urma lui întîmplător, în vara lui 1962, cînd am stat cîteva zile într-un loc din Italia (veneam spre Paris, din vacanţă) situat nu departe de lacul Como, loc încîntător de unde se vedeau cele două lacuri, cel italian şi cel elveţian. Rătăcind într-o zi prin împrejurimi am ajuns într-un sat foarte ciudat, dominat de o biserică construită în mod evident de maestro comaschi3, cu case păzite de stranii statui, cu un mic palat părăsit al cărui grădină era invadată de pomi şi buruieni sălbăticite şi cu următoarea inscripţie pe o placă de marmoră:

O passeggier’che vieni da lontano

Riposati un momento al bell’Cardano.

Era ceva în aer şi mult timp n-am ştiut să-i scriu un nume de-asupra. Abia mai tîrziu am aflat de matematician, care se trăgea din acel loc, sau cineva din strămoşii lui.

Îţi mulţumesc pentru cele scrise despre Antologia mea4, pe care sper să o reeditez în curînd, adăugînd poeme noui şi poeţi noui veniţi. Dumneata nu scrii versuri? Dacă e aşa, trimite-mi cîteva poeme pentru noua ediţie.

Acum mai bine de o lună ţi-am trimis un articol pentru 3e MILLÉNAIRE. L-ai primit? Dacă nu poate să apară, din cine ştie ce motive, obiective sau subiective, atunci te rog trimite-mi-l înapoi, ca să-l public în altă parte, deşi mi-ar fi plăcut să apară acolo. Mi-a scris şi Totvanian, însă nu-mi spune nimic de articol. Sper să reapară revista mea FUTURO PRESENTE5, care a apărut aici timp de şase ani şi unde colaborau Heisenberg, Toynbee, Gonseth, Messiaen, Weizsäcker, Chaunu, şi atîţia alţii. M-ar interesa să combinăm într-un fel eforturile noastre fie pe planul revistei cît şi pe acela al unui cerc de studii hispano-franco-italian, care există deja, dar care ar ieşi foarte întărit dacă planurile mele se împlinesc.

Văd că există la Paris o editură COHERENCE, unde se putea publica poate VIAJE A LOS CENTROS6, sau cel puţin o parte din acea carte de întrevederi, care aici a avut atîta succes. Îi cunoşti cumva? Cine e director? Sau e mai bine să le scriu direct? Poate că Lupaşcu ar scrie o prefaţă pentru ediţia franceză. Ţi-aş fi foarte recunoscător dacă mi-ai scrie ceva în acest sens.

Cu prietenie, al dtale

Vintilă Horia”

NOTE

  1. Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Prahova, Fond personal Basarab Nicolescu.
  2. Vintilă Horia se referă la articolul Basarab Nicolescu, „Vision de la réalité et réalité de la vision”, 3e Millénaire, nr. 5, Noiembrie – Decembrie 1982, p. 14-22. Girolamo Cardano (1501-1576) a fost matematician, fizician, astrolog, medic italian din perioada Renaşterii.
  3. Maestro comaschi. Constructori, zidari, stucatori, artişti grupaţi într-o corporaţie de profesionişti specializaţi, care şi-au desfăşurat activitatea începînd cu sec. VII-VIII în zona Comasco-Ticino din Lombardia.
  4. Vintilă Horia „Poesia românească nouă – antologie”, Colecţia „Meşterul Manole”, Salamanca, 1956. Vezi textul mai jos. Manuscrisul articolului se află în arhiva lui Basarab Nicolescu.
  5. Vintilă Horia a fost director al revistei „Futuro presente”.
  6. Cartea lui Vintilă Horia, „Viaje en los centros de la tierra”, Plaza & Janes, Barcelona, 1971.

 

 

2) Articol al lui Basarab Nicolescu publicat în ziarul„Cuvîntul românesc”, Canada, noiembrie 1982, p. 12.

„VINTILĂ HORIA: POESIA ROMÂNEASCĂ NOUĂ – antologie, Colecţia „Meşterul Manole”, Salamanca, 1956.

 

Exemplar din colecţia lui Basarab Nicolescu

 

 

Poate părea ciudată dorinţa de a scrie despre o antologie de poesie românească „nouă”, publicată acum un sfert de secol. Mentalitatea modernă acordă «noutăţii» un sens pervertit, implicînd o rapidă perimare şi o sigură moarte prin substituire. În fiecare an apare ceva «nou», «noii preoţi», «noua fizică», şi chiar şi «noua tradiţie». Cuvîntul «nou» se află astfel în mulţimea cuvintelor devaluate, semn al continuei goane anarhice într-o lume golită de sens, ca acoperire intelectuală al unui dezolant vid spiritual. Prezenţa acestui cuvînt în titlul antologiei alcătuite în 1956 de Vintilă Horia trebuie deci înţeleasă într-un context diferit, cel al întoarcerii la sursă, la sensul şi esenţa ascunse în substanţa cuvintelor.

Criteriul adoptat de Vintilă Horia în întocmirea antologiei, enunţat explicit în prefaţa sa, este cel al participării „la evoluţia acelor esenţe umane care nu încap în paginile istoriei, însă care reprezintă fundalul invizibil al acesteia”. Dincolo de contingenţele spaţio-temporale, geografice şi istorice, adevărata poesie este o manifestare a „spontanei necesităţi de autocunoaştere”, într-un efort de descoperire a invarianţei într-un univers aflat într-un proces de continuă mişcare şi transformare. Triada singulară Eminescu – Blaga – Barbu a reuşit astfel într-un salvator miracol, să proiecteze poesia românească în permanenţa spirituală universală. „Atît Blaga cît şi Barbu – scrie Vintilă Horia – reluau abandonata tradiţie eminesciană, în sensul că redădeau poesiei eficacitatea ei ca instrument de cunoaştere. În afara acestei semnificaţii, nici o artă nu e, de altfel, valabilă”. Cunoscîndu-se pe sine omul cunoaşte universul. Poesia, privilegiat instrument de cunoaştere, apare ca un «efort», ca o «permanentă căutare» în vitalul «dialog între om şi mister». Ceea ce este deci «nou» este naşterea, renaşterea, iniţierea, într-un etern proces situat dincolo de spaţiu şi timp. Amputat de cunoaştere omul este un «exilat», iar exilul geografic nu este decît un semn al acestui exil universal. Poetul abandonează «inexpresiva şi arhaica beţie de cuvinte» pentru a se consacra explorării lumii interioare. Citînd pe Blaga, Vintilă Horia subliniază cît de fecundă este, în acest lung voiaj iniţiatic, «ciocnirea, încă neconsumată după două milenii, dintre mitologia păgînă şi creştinism».

Selecţia severă a antologiei este conformă exigenţelor criteriilor enunţate. Cei doisprezece poeţi prezenţi, ilustrează, fiecare cu tonalitatea sa proprie, eternul şi continuul nou  «dialog între om şi mister”.

Alexandru Busuioceanu vede «nenumita lumină”, într-o certitudine a eliberării «… într-un viitor veşnic, de cristal/ fluidă goliciune fără noapte fără trup/ intensitate eterică arzînd numai în numele şi-n numărul tău…”. Lumina este pentru Nicu Caranica, realitatea globalizantă, unificatoare a vieţii şi a morţii, două aspecte ale unui etern prezent: «Spune-mi atît norod de guri lichide/ Eşti tu cumva? Sînt ei, sînt ei sărmanii./ Ar soarbe lung a vieţii albumină/ E dor de fire, foame de lumină…” (Cînd morţii dragi). Vibraţia, sunetul, lumina menţin nostalgia purităţii increatului: «Iată naşterea sunetelor. Ele murmură’n limba lor egal, liniştit:/ «Sîntem” – fără să ştie cît sînt de sfinte, fără să ştie cît sînt/ de grele de sămînţa tuturor minunilor, ascunsă-n haosul lor purpuriu/ de lumină…” («Trei preludii de Bach»).

Cunoaşterea implică, pentru Vintilă Horia, acceptarea contradicţiei creat-increat: „Cuprinzătoare miracole neîmplinite/ Cald deschise, brusc îngheţate/ În păcat ca’ntr-o insulă …” („Sărutul cunoaşterii”). Condiţia tragică dar favorizantă a omului, termen median între cer şi pămînt, este împlinită prin realizarea destinului său: „Te voiu avea ca pe un nume/ nou: Suflet/ pe care mă căsnesc să te termin/ Înainte de moarte…/ Nu s-a născut nimeni/ cu drept la suflet./Fiecare purtăm cer şi pămînt/ în degetul destinului,/ inele egale,/ inegale ajungeri” («Semnele trecerii»).

Virgil Ierunca are viziunea „tăcerii” ca mijloc de cunoaştere, la inexorabila întoarcere la sursă: „Opriţi-vă şi cunoaşteţi/ E ceasul întoarcerii-limită./ Legea a fost învinsă cuvîntul ucis/ Cineva a vorbit în noapte despre nesocotinţa în lucruri/ Şi miezul nopţii s-a rupt în şapte-şapte rodii de întuneric …/ Minunile sînt simple/ Apele risipitoarele se vor întoarce-n isvoare…” («Exil”). Marele voiaj este singurul care poate da un sens trecerii şi suferinţei: „Şi să pornim rătăcitorule, înainte de bătăile vîntului./ Va trebui să ajungem de unde pornim – există cale mai lungă?/ Va trebui să începem începutul – există cale mai grea?/ Pierdeţi huzurul şi sporul, tihna şi lacrima – pierzania îţi va fi mană acum/ Din paharul pierzaniei vei sorbi pînă la îmbătarea de-apoi/ Călătoria ta, rătăcitorule, va fi un blestem, o rugăciune mereu …” («Cîntec rătăcitorului»).

Pe drumul cunoaşterii de sine, o nouă „atenţie” este revelată, ca o stare de „veghe”, de trezire din somnul vastei iluzii. Cum scrie Ion Pârvulescu: „… din somnul, cel mai blînd cu mîini tăiate creşte, veghia/ val după val ca solzii mîinile se adună,/ şi frunze cad pre mine cînd patul alb roieşte/ de-un nume care – uitarea îndată-l şi albeşte…” («Ars Magna didactica»). Această nouă „atenţie” este pentru Horia Stamatu, semnul adevăratei naşteri, a cunoaşterii directe, fără nici o impuritate: „Balaurul cu solzi de lună/ trăgea la celălalt tărîm./ la rădăcina somnului, la crîngul/ de veşnică veghe, la naşterea naşterii/ în leagănul cunoştinţei fără părtinire …” («Epifanie»).

Călătorul aflat pe drumul auto cunoaşterii devine capabil de o veritabilă „prezenţă”: acolo unde el se găseşte, întregul univers este prezent, într-un subtil şi continuu echilibru de actualizare şi potenţializare. Cum scrie L. M. Arcade: „Luna s-ascunde, luna s-arată,/ Umbrele toate se-ntind dintr-odată;/ Vasul … s-adună-ntre toarte şi, mut,/ Soarbe şi luna în tidva-i de lut…” («Scrisoare»). Viziunea capătă un caracter cuantic, de îmbrăţişare simultană a contradictoriilor: „Să te-ajung, să te ating … dar unde şi cum?/ Fum gînditor în grădina rece …/ Zigzag călător ce vine şi trece/ Rece-n lumina albită de fum …” («Zigzag»). Aceeaşi senzaţie de „nedeterminare”, dar de o precizie indubitabilă, se regăseşte la Horia Stamatu: „Anotimpul luminii fragede/ mîngîe cu mîini străvezii morţii/ de aer ai tulpinelor abia înfiripate./ Corpul se smulge din sine,/ sborul învierii desvălue/ privelişti ameţitoare …” («Epifanie»).

Ar trebui să mai cităm multe alte poeme, de Constantin Amăriuţei, Antoaneta Bodisco, N. A. Gheorghiu, Yvonne Rossignon şi V. Ţâră, dar spaţiul ne lipseşte. Lăsăm cititorului plăcerea de a descoperi el însuşi antologia de poezie românească „nouă”, ce rămîne nouă şi astăzi”.

 

Revista indexata EBSCO